S-au scris nenumărate cărți despre iubire, din perspective într-atât de diferite, încât, luate laolaltă, creează o amețitoare panoramă asupra acestui sentiment ce „nu cunoaște nicio silnicie“, după cum zicea Camil Petrescu. Povești de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, iubiri imposibile, iubiri sofisticate, iubiri glamour, iubiri fragede, iubiri târzii, iubiri tragice, iubiri șovăitoare, iubiri frivole, consemnate când cu patimă, când cu obiectivitate, când cu împăcare, când cu exaltare, ne-au parvenit dinspre scriitorii din toate epocile și curentele literare, în proză, în versuri sau în artă dramatică, mai convingător sau mai desuet, fie cu acuratețe chirurgicală, susținând un mesaj ideologic, fie metaforic până la disoluția în poezie. Ceea ce convinge însă este, de fiecare dată, valoarea textelor, potențată de autenticitatea și vitalitatea fiecărei povești. Am pornit în această inimaginabilă călătorie sub auspiciile iubirii încercând să adun sub stelele aceluiași cer femei pe care le admir și în care cred, femei împărtășind un destin artistic mai mult sau mai puțin „la vedere“, femei care se bucură de a fi fost predestinate aceleiași vocații și cărora actul artistic le este nu doar religie și crez, ci și matcă identitară. În același timp, proiectul s-a conturat firesc în ideea continuării recentei colecții de literatură feminină contemporană, care are în vedere promovarea și susținerea operelor autoarelor cu origini românești, indiferent de rezidența lor actuală. Operele literare și arta, în general, au dovedit de-a lungul timpului că femeile au nu doar o acuitate exacerbată în analiza unor stări, trăiri, povești, al căror personaj sau martor sunt – ceea ce asigură în cazul oricărui act artistic o mise en scène de excepție –, ci și capacitatea de a consemna cu obiectivitate și detașare aspectele unei largi problematici. Astfel, pornind de la premisa că fiecare femeie are ceva de spus în privința iubirii – fie că e vorba de o perspectivă optimist-înălțătoare sau de o abordare pesimistă, prin prisma propriilor experiențe sau a unora străine –, le-am provocat pe autoarele prezentei antologii să relateze, în condițiile unei libertăți absolute, o versiune proprie a unei povești de iubire trăite sau imaginate, astfel încât volumul să se constituie într-un omagiu adus femeilor de ieri și de azi, precum și – sau mai ales – sentimentului suprem căruia îi suntem tributari cu toții. Inepuizabilă sursă de inspirație, iubirea este nu doar un pretext, ci și expresia unei libertăți artistice nezăgăzuite, ce are ca substrat impulsul interior de a o trăi, de a o păstra, de a o venera, de a o da mai departe. Sub semnul acestei estetici chintesențial feminine, textele incluse în volum alcătuiesc un sensibil glosar de istorii despre iubire, a căror diversitate și virtuozitate conferă întregului nu doar carismă, ci și verosimilitate și forță. Fie că vorbim despre un romantism elegiac și liric, fie că vorbim despre un realism frust pus în cuvinte care dor ca o palmă, poveștile lor aduc în prim-plan destine extraordinare, lumi insolite – sofisticate sau banale –, personaje credibile și lipsite de artificialitate, departe de orice prejudecăţi, îngrădiri superficiale sau clișeizare. Într-un timp al armoniei sau într-unul al distrugerii, iubirea rămâne catalizatorul fiecărei povești, mobilul și motivul întâmplărilor și al trăirilor de tot soiul. Fiecare poveste este o luare de poziţie bogat argumentată stilistic, narativ și praxiologic – cu o generoasă consistență –, contribuind în cadrul întregului la încercarea de evidențiere – chiar scoatere în lumina reflectoarelor – a literaturii feminine, fără însă a o exagera. Demersul constructiv și deosebit de asumat se dovedește, în realizarea fiecărui text, plin de resurse ingenioase, adăugându-i-se într-o congruență perfectă efervescența și bucuria actului creativ. Literatura feminină nu s-a bucurat de o soartă prea confortabilă de-a lungul deceniilor, femeile ajungând să fie considerate creatoare – după un șir nesfârșit de concesii de ordin etic și artistic – abia de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Scriitori și critici au considerat deopotrivă că rolul femeii în societate trebuie să rămână strict decorativ, şansele acesteia de a se remarca în artă şi în literatură fiind de la început sortite eșecului. George Călinescu, de pildă, scria: „Rostul femeii române în viaţă şi în artă e de a interesa pe bărbat, a-l ridica la o concepţie înaltă despre valoarea femeii...“ sau afirma despre Hortensia Papadat-Bengescu: „Examinând fără prejudecăți literatura scriitoarei și făcând uz de cea mai largă înțelegere estetică... opera Hortensiei Papadat-Bengescu e compusă din mari promisiuni și din înfrângeri și stabilirea valorii ei trebuie făcută ținând seama de însemnătatea estetică a acestei inegalități“. Cu toate acestea, la momentul exprimării acestor nedrepte opinii, în literatura din Europa și din România se evidențiaseră deja operele scriitoarelor femei, literatura devenind o impresionantă expresie a emancipării acestora. Autoare precum Cella Serghi, Anișoara Odeanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Henriette Yvonne Stahl, Profira Sadoveanu sau Lucia Demetrius, deși inițial contestate sau primite cu reticență de critica literară, minimalizate mai ales din cauza registrului sentimental sau ludic în care obișnuiau să scrie, au sfârșit, în cele din urmă, prin a fi incluse în istoria literaturii, abolind concepția conform căreia arta – și literatura – ar reprezenta apanajul bărbaților. 10 Hortensia Papadat-Bengescu, în schimb, afirma despre literatura scrisă de femei: „Nu privesc în niciun fel anume literatura făcută de femei. Cunosc numai opere şi scriitori, dintre care unele şi unii poartă iscălitura unui nume feminin“. Fără a încerca o abordare exhaustivă a parcursului literaturii feminine, trebuie spus că autoarele – departe de a beneficia de cele mai bune auspicii spre a se remarca într-o zonă predominant masculină – au contrabalansat admirabil prejudecățile și constrângerile sociale și artistice, lăsând moștenire generațiilor opere valoroase și durabile, demne de marea istorie a literaturii. „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!“ spunea cu oarecare cinism George Călinescu, însă generațiile femeilor al căror apetit estetic a surmontat zona banală a existenței predestinate lor au reușit suprimarea acestui clişeu păgubos. Neostoita apetență pentru literatură și actul creator s-a constituit într-un demers imperativ și viabil, ale cărui importanță și greutate ar fi greu de contestat. Revenind la autoarele textelor prezentei antologii, trebuie spus că ele aparțin întru totul, prin formare și structură, spațiului cultural românesc, servind limba română prin intermediul unui iscusit condei chiar și de la mari distanțe, cum se întâmplă în cazul lui Em Sava, Nicoletei Beraru, Simonei Ferrante, Mariettei Dobrin și Mariei Bertoldo-Stocheci. Îmi place să cred că vocile acestor femei admirabile, scriitoare consacrate sau debutante curajoase, se vor auzi cu tărie în literatura noastră contemporană, mai ales că ele reprezintă expresia unei grații nu lipsite de putere, chiar dimpotrivă, în timp ce diversitatea magnetizantă a compozițiilor și stilurilor lor constituie o tușă definitorie, solidă, marcă a excelenței, și dovada unei infinite virtuozități.
(Violeta Borzea, editor)
-
Autorul schițează o panoramă drastic analizată a vieții de zi cu zi a locuitorilor unui bloc înainte și după 1989. Despre depășirea sărăciei, combaterea conflictelor interpersonale, despre acțiuni de substituție a singurătății, despre discutarea unor subiecte precum Libertate și Adevăr. Tipic acestei lumi narative caracterizate printr-o descriere realistă a vieții de zi cu zi este intruziunea regulată a fantasticului. (...) Legile naturii sînt depășite, figurile sînt intenționat exagerate în existența lor fizică bîntuită adesea de fantome. Cauza amenințărilor și a pericolelor rămîne de obicei ambiguă, astfel încît toate aceste motive reprezintă metafore pentru o lume aparent impenetrabilă, plină de confuzie, neliniște și frică.
Kindlers Literatur Lexikon (Verlag Metzler, Stuttgart, 2009)
Radu Țuculescu adună în cartea sa o serie de întîmplări petrecute mai ales după schimbarea din 1989. Întîmplări care, adesea, îți produc frisoane și te pun pe gînduri. Ca și cum Stephen King s-ar fi mutat într-un bloc postsocialist.(...) Un roman grotesc, din care tragem concluzia că și libertatea poate duce la teamă.Frankfurter Allgemeine Zeitung
În paginile cărții este vorba despre o realitate în care viața oamenilor adunați într-un bloc mamut ia turnuri neobișnuite, tulburătoare. Sînt întrupări ale unei existențe adînci melancolice. (...) Autorul are un limbaj colorat, expresiv, cu care ne povestește despre un sistem care se rupe sub greutatea propriei sale arhitecturi ideologice.Neuer Zürcher Zeitung
Revista literară ORTE din Berna a plasat volumul apărut la Viena (Der Mikrowellenherd, Edition Milo, traducere de Zorin Diaconescu) printre cele mai bune șapte cărți de literatură străină apărute în spațiul german în 2008. -
Cartea lui Alex Andronic este o carte‑manifest. O carte carte care subliniază cu roşu nevoia sa de a demon‑ stra cât este de capabil, de diferit, de puternic sau de ieşit din comun. O carte care are la bază neîncrederea în pro‑ pria persoană, dar care palpează profesionist echilibrul ce vine odată cu acceptarea de sine şi ieşirea din zona de demonstrativitate. Atunci când nu putem obţine acest echilibru, încercăm să performăm, să ne impunem sau să ne angajăm în comportamente cu risc. Concluzia însă e că aceste practici ascund răni profunde, pe care nu oricine doreşte sau este capabil să le confrunte. Alex Andronic a luptat cu demoni reali, găsind calea cea mai potrivită, prin scrierea acestei dense epistole către sine, spre deta‑ şarea de strâmtoarea sufletească în care ajunsese, spre distingerea nevoilor sale autentice, spre alegeri lipsite de orice constrângere. În consecinţă, nimic din tumultul trăirilor lui Alex Andronic, expuse frust şi fără vreo pavăză, nu constituie doar o expunere nejustificată.(Eugenia Crainic , scriitoare)Aceasta nu este o carte. E un cîntec. Notele lui sînt cuvintele, iar intervalele sînt întrecuvintele. Alex Andronic se-aruncă din galopul inimii în leagănul rămas singur în grădină, în plină furtună, se izbește cu el de ploaie și de grindină, stă-n biciul vîntoasei și-n șuierul ei cel mare, primește noaptea, cheamă dimineața, rîde apoi tot soarele și sărută lemnul zvîntat. Și funia. O caută pe toată, pe toată o găsește. De ea s-anină viața, ca să țină bine. Și-n toată clipa asta mare, Alex cîntă din sufletul străvechi al lumii, cel pentru care n-avem izvoare, ne-avem pe noi, numai pe noi, în ieriul și-n aziul nostru, rugînd mîinele să fie bun. Să ne fie nouă mîine, iară noi mîinelui să-i fim.(Ana Barton, scriitoare)Cartea Întoarce-mă la mine poate fi privită ca un bildungsroman. Trăirile autorului sînt redate sub forma unor confesiuni cu valoare de introspecție, care sondează cele mai tenebroase unghere ale sufletului. În funcție de fluxul memoriei afective și de incursiunile în trecut, cititorul e prins într-un carusel al emoțiilor pozitive și negative ale personajului principal. Drumul (re)găsirii este de fapt o auto combustie, o ardere totală, din care eroul iese renăscut și reîntregit. În compoziția romanului, vivisecția experiențelor traumatice și asumarea vulnerabilității sunt completate de pasaje lirice, dar și de savuroase scene de umor de situație. Romanul pune în lumină importanța relațiilor de atașament, nevoia de iubire, înțelegere și empatie - condiții esențiale ale umanismului.(Candice Dragotă, psiholog)
-
Fără nicio îndoială, efortul conjugat al copiilor poate să mute munții, să deschidă inimile și ochii, să îi învețe până și pe cinici că frumusețea și bunătatea sunt permanent sub ochii noștri și că nu pot fi pervertite de nimic din întunericul lumii. Într-un volum în care aportul a două fetițe de 10 și 13 ani este definitoriu, suntem invitați la visare, dar și la reflecție. Cât de importantă este comunicarea în zilele noastre? Cum putem aboli distanțele când suntem nevoiți să acceptăm amenințarea înstrăinării de cei dragi? Această carte este, de fapt, o punte peste mări și țări între o bunică și o fetiță, o invitație la comunicare, la convertirea dorului în cuvinte zburătoare, o felie de iubire transpusă în texte călătoare, o lecție despre generozitatea iubirii, o frântură de eternitate. Fiindcă, nu-i așa, doar astăzi Lia are 10 ani, doar astăzi vizează și vede flori în tot ce o înconjoară - ce stare de grație, nu-i așa? -, doar azi o definesc trăiri și stări puse în cuvinte sub semnul sincerității absolute și al purității vârstei. În acest dialog sensibil și duios - dar cu valențe profund educative - între Lia si Cristina, partea artistică, respectiv ilustrațiile și coperta, a fost asigurată integral de Sofia Matei, o artistă tânără, de numai 13 ani, cu un palmares deja vizibil în mediul artistic, care a înțeles perfect dialogul dintre fetiță și bunică. Acest volum are o pagină de Facebook dedicată, astfel că cei interesați sunt invitați să o aprecieze: https://www.facebook.com/profile.php?id=100093042340382
-
(…) această „corabie din cer“ le este mai prielnică navigatorilor experimentaţi, căci doar ei pot recunoaşte semnele ascunse ale drumului. Pentru curajoşii care se îmbarcă pentru prima oară, singura salvare e căpitanul: are chip de zână orientală şi ochi luminoşi, plini de înţelepciunea marilor poveşti, pe care le împleteşte, cum vă spuneam, din raze de lună şi fire de timp sau netimp, după legi străvechi ale corăbierilor deprinşi să lege valurile şi să dezlege inimile „oamenilor mici tăinuiţi în oameni mari“. Prin urmare, nu e chiar uşor dacă nu ai mai navigat înainte, dar dacă te încumeţi, du-te la cârmă, ascultă ce-ţi spune căpitanul şi o să fie bine. Încă un sfat, înainte de plecare: nu vă lăsaţi amăgiţi de finalurile cu minciuni şi gogoşi ale unora dintre poveştile Andrei. Toate sunt adevărate.
Ioana-Ruxandra Fruntelată
Ceea ce face autoarea acestor povești din acest prețios volum este să contureze mai apăsat o serie de imagini și întâmplări care vin în întâmpinarea a ceea ce deja se află în noi în chip arhetipal. Poate că în chiar această misterioasă lucrare stă măiestria unui scriitor de povești. E ca și cum cea care le scrie ar avea un auz atât de fin, încât ne-ar auzi dorințele secrete de a ne lăsa o dată pentru totdeauna vrăjiți. Sau e ca și cum ar fi în posesia unui simț aparte care i-ar conferi o cunoaștere de peste limita cunoașterii propriu-zise.Mario Barangea
-
„Poetă de primă mână, prozatoare și autoare de literatură pentru copii, Cleopatra Lorințiu scrie pentru cei mici o carte superbă. Un semn de prețuire și de speranță, din partea ei, pentru literatura dedicată unei vârste. Un exercițiu stilistic de excepție, dus de ea pe culme.“
Smaranda Jelescu, 1992
„Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite. Printre acestea se cuvine a fi menţionată, în primul rând, intensificarea pur poetică, cel mai convingător exprimată… Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii şi apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.“
Voicu Bugariu, Luceafărul, 1982
„Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia, cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite, pline de concreteţe a vieţii din copilărie, şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă, un sentiment aparte pentru aceasta, ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei. O carte de nerăbdare, frumoasă şi înaripată, în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine.“
Olimpiu Nuşfelean, Tribuna, 1987
„Cred că o carte cu poveşti atât de frumoase și captivante, incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII, aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu, nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură, dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa acelor mici cititori castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima al copilăriei.“
Tudor Opriş,1998
„De dragul tău, aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită, întâmplată la o margine de mare pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care‑şi găsesc culcuş într‑o cală ruginită. De dragul tău, aş însufleţi caii din păretar, i‑aş lăsa să alerge prin deşert sub clarul de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori, înarmaţi până‑n dinţi. De dragul tău, aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria‑o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici, iar seara i‑aş pune să danseze pe masa mea acoperită cu satin roz. Aş lăsa notele să fugă din portativ, aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşu, care, de fapt, nici nu ne e unchi de‑adevăratelea, dar e dintr‑un sat cu bunicul nostru şi l‑a cunoscut pe bunicul nostru şi‑atunci nu merită să‑i zicem unchi? De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă, deşi ştii prea bine că n‑o să‑l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău, aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine‑o cu putere să mai stea, să mai stea. De dragul tău, aş lăsa cântecele să zboare libere ca păsările, aş găsi câte‑un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi. Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într‑o amestecătură albastră care te‑ar face să râzi. De dragul tău, m‑aş ascunde într‑o carte din bibliotecă şi‑aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi, într‑o bună zi, mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…“
-
Nicoleta Beraru pune în centrul atenției exponenți ai generației ”singur acasă”. Interesul pentru această generație a fost mai întâi statistic, apoi din cifrele alarmante s-au născut rapid titluri tari de presă și câteva campanii sociale, însă în universul intim al acestor copii, aflați într-o situație de vulnerabilitate emoțională distinctă, nu s-au încumetat mulți autori să pătrundă. Subiectul e profund românesc și are ramificații în toate straturile societății noastre, de aceea e și incomod pe alocuri să privim în oglinda pe care ne-o așază în față autoarea. Călătorind alături de Luluța și Petrișor prin România, fie ea rurală sau cu pretenții de oraș universitar, simțind nesiguranța pașilor lor și dificultatea de a-și găsi locul, deslușim de unde ni se trag multe ca popor. Suntem fragili, dar îmbrăcăm fragilitatea în forme dintre cele mai dure fără să ne îngăduim să fim sensibili la suferința celuilalt, alternăm deznădejdi cu exaltări idealiste și ne dor fără încetare rănile de abandon. Pe imaturitatea noastră emoțională și-a clădit prosperitatea această clasă politică iresponsabilă care ne asmute cu orice prilej. Sanda Nicola
-
Când în jur e doar zgomot, panică și manipulare, când probleme ce nu ne privesc definesc cotidianul, o astfel de lectură e numai bună să te aducă rapid cu picioarele pe pământ. Oameni care m-au trăit e terapie curată. Eugenia Crainic face ce știe ea mai bine: scrie curat, deștept și fără filtru. Cu o minte ageră și un simț al umorului cum rar întâlnești, Eugenia este bine documentată, scrie și descrie cum mulți nu știu sau nu pot. S-a născut să povestească. Presa scrisă ar fi avut cu siguranță o altă soartă dacă Eugenia Crainic ar fi rămas pe Elizeele gazetăriei cu pasiunea, dăruirea, seriozitatea și priceperea ei. Vorba aceea: they don’t make ’em like that anymore. Despre tragedii precum cele care apar în poveștile acestui volum se vorbea, în copilăria mea, la cafă, în bucătărie, între vecine, în timp ce-și scuipau în sân și le mulțumeau sfinților că au fost ferite de asemenea probleme. Eugenia Crainic le-a povestit cu cel mai savuros umor, le-a descris cu cele mai potrivite cuvinte, astfel încât fiecare cititor să ofteze a pagubă, să zâmbească, să râdă cu poftă, fără să se simtă vinovat că e încercat de Schadenfreude. Și mai spun doar atât: dacă nu vă regăsiți în aceste povestiri, înseamnă că luați lucrurile prea în serios. Dacă vă regăsiți, zâmbiți a râde! Eugenia Crainic nu și-a scris doar propria poveste; a scris-o și pe-a voastră, a tuturor.
Andreea Lukic Dogariu, jurnalistă
Ființe dintr-o bucată, cu felul lor natural sau spontan de a fi și de a se comporta, personajele duc o viață al cărei ritm alert, cinematic, se desfășoară într-o continuă atmosferă de gag sau de comic buf al majorității acestor proze, care oferă o radiografie funambulescă a lumii din jur. Comportamentul detectivist al naratoarei este dublat de natura jovial-neaoșă și histrionică a observației realității încojurătoare. Cu toate acestea, se resimte și un filon grav, care, fără a umbri semnificații sau desfășurări faptice de o anvergură sau alta, conferă lumii evocate o tensiune aparte și nuanțează traiectoriile sufletești ale personajelor, complexe și uneori contradictorii, fortificându-le personalitățile și caracterele.Savu Popa, scriitor
-
Savu Popa explorează cu rafinament și inventivitate un filon literar uitat și ocolit, deși nici pe departe secat: fantasticul de factură clasică. Lumea rurală și mitologiile locale din care se desprind poveștile acestui volum au un potențial de stranietate, magie și „înfiorare” pe care autorul știe să îl folosească la maximum. Stilistic, volumul e impecabil, ca structură, fără de greș, dar adevărata plăcere a lecturii vine din savoarea poveștilor, din puterea lor de seducție, din exploatarea curiozității cititorului, prinderea lui în mreje pentru a-l proiecta în necunoscut și imprevizibil. Și să nu uităm de umor. Unul fin, hâtru, care se insinuează, la fel ca fantasticul, din orice crăpătură a fibrei realului și transformă lumea cu totul.
(Cosmin Perța)
Reinterpretarea legendelor locale fără alterarea limbajului regional și a spiritului mitologic original este, la Savu Popa, o dovadă de virtuozitate remarcabilă. Filonul fantastic este un admirabil pretext pentru brodajul poveștilor, care te invită într-o lume a misticului complet nepervertită de modernitate. Omul profan nu poate trece „dincolo" dintr-o decizie proprie, ci trebuie să aştepte ca sacrul să îl „ispitească" prin „horă". Accesul în lumea legendelor este, deci, destinat celor aleși. Strigoiţa este portalul spre lumea irealului inefabil, în care Savu Popa ne invită cu grație și o facondă fără egal.(Violeta Borzea, editor)
-
Cu măști naratoriale la vârste diferite – de la cea adolescentină (etern reinventată) la cea înțelepțită (veșnic reiterată) –, din perspective și cu abordări diferite – romantică, realistă, idealistă, entuziastă, cinică, ironică, poetică, cinematografică, eseistică, fantastică –, cu stilistică, estetică și limbaj dintre cele mai diverse, mai mult sau mai puțin convenționale, dar în mod cert particularizante – unele chiar prin varietăți lingvistice regionale –, povestirile din acest volum își (re)prezintă, fiecare pe limba ei, câte un fel de a înțelege iubirea sau câte o față a ei: de la inițiere (în amor) la camaraderie, de la împăcarea cu sine (cu timpul sau cu ceilalți) la confirmare (erotică), de la păcat la răzbunare, de la salvare la deziluzie și ratare, de la captivitate (de memorie) la fluiditate (de gen). În ciuda vocilor diverse și a unghiurilor diferite de abordare, din pagină privește și vorbește – uneori în clișee și stereotipii specifice – eternul îndrăgostit, camuflat (și multiplicat) în varii ipostaze. Intenția pare să fie aceea ca cititoarelor și cititorilor să le fie prezentate sub lupă cât mai multe dintre detaliile – de minte, inimă și literatură, când nu sunt doar de trup sau de suflet – în care se arată mirajul, miracolul (sau blestemul) amorului și avatarurile iubirii. Nu vă lăsați induși în eroare de „degringolada“ din titlu și nici de dezordinea cu care dialoghează mut, povestirile nu dizolvă icoana bine cunoscută a iubirii (romantice, în esență), ci doar o (re)pictează în culori și texturi proprii. Chiar și atunci când e dezavuată, iubirea cu majusculă tot nu cade de pe piedestal. Statuia ei nu se sparge niciodată de tot, iar dacă se întâmplă, e reasamblată ca un obiect de porțelan, nu-i așa, ale cărui piese se lipesc înapoi cu fire de aur. Aceasta se arată în faptul că, până la urmă, în (aproape) fiecare text se întâlnește, dacă nu un curtezan, un (mai mult sau mai puțin deghizat) cavaler, a cărui onoare stă (și) în căutarea iubirii. Uneori până la moarte. Alteori până la delir. Indiferent de vremurile în care se găsește. Pentru mine a fost înduioșător. Aveam convingerea că timpul, moravurile și modelele ne-au îndepărtat de idealul căutării. Acest volum dovedește în fel și chip contrariul, iar prin aceasta i se poate înfățișa cititorului sensibil de-a dreptul cuceritor.
(Ohara Donovetsky)
-
Cu un pas mai aproape de maturitatea artistică, noul volum al lui Andras Chiriliuc ne prezintă un sine ipostaziat într-o multitudine de trăiri intense și inefabile, precum și în timpul unor experiențe pe care poetul le consemnează cu o sinceritate nealienată și o luciditate înduioșătoare. Forța și sensibilitatea se întrepătrund sub semnul poeziei, iar muzica pare să însoțească parcursul liric al poetului în cea mai ademenitoare expresie artistică, validând puterea vindecătoare a artei.“
(Violeta Borzea)
"Andras Chiriliuc are nevoie de poezie pentru, paradoxal, a-şi ordona existența. Versul alb e deja o experiență trăită. Poemele lui Andras Chiriliuc iradiază tenacitatea explorării, obsesia luptei împotriva mediocrității. Un preaplin de trăiri se transformă în expresie poetică."(Sanda-Maria ARDELEANU)
"Poeziile lui Andras Chiriliuc se constituie la modul extatic, ca revelaţii ale bucuriei de a trăi (aspiraţie dar şi universal panaceu). Este o trăire plenară a unui întreg univers planând în jurul unui unic şi irevocabil axis mundi care este Erosul. Este o noţiune diversificată, cu particulare conotaţii fremătând de dor – de dragoste şi de o nestrămutată dorinţă de a trăi."(Gheorghe Macarie)
-
Mona Șimon debutează cu un roman care se citește pe nerăsuflate, scris cu o forță narativă și o ingeniozitate remarcabile. Primele rânduri ne pun în fața confesiunii unui criminal, ducându-ne cu gândul la un roman polițist scris din perspectiva făptașului. Este doar o capcană, pe care Mona Șimon o întinde parcă pentru a testa vigilența cititorului, care se trezește în fața unei povești ce începe cu epilogul. În fapt, romanul alternează planurile narative care se intersectează și se suprapun într-un joc al realității cu imaginația, purtându-l pe cititor într-o poveste captivantă și mereu surprinzătoare. Personajele nu sunt niciodată ceea ce par la început și ne dăm seama că, dincolo de acțiunile lor, există o justificare dramatică, de neevitat. Acesta este mesajul esențial pe care romanul ni-l transmite la finalul lecturii – înțelegerea faptului că niciodată nu putem fi siguri de ceea ce vedem la suprafață și că, dincolo de aparența unei fapte, stă esența motivației ei.
Cristi Nedelcu, scriitor
Elegiac, duios și învăluitor, cu o aură suprarealistă, romanul Monei Șimon e un poem în proză ce ne oferă, în nuanțe infinitezimale, povestea tulburătoare a trei destine ce se întrepătrund dramatic, chiar dacă sub semnul izbăvitoarelor virtuți ale iubirii, pentru a se regăsi în final în fața unei soluții ingenioase și năucitoare, ce reconfigurează totul în termenii fruști și implacabili ai fragilității condiției noastre. La limita dintre două lumi - dintre care una cu puternice valențe aparent distopice - se desfășoară firul roșu ce leagă indisolubil viețile celor trei personaje principale, a căror complexitate nu atenuează cu nimic sinceritatea și convingerea cu care își asumă destinul, nici ingeniozitatea naivă cu care ajung să acționeze. Franchețea observației și sinceritatea neîmblânzită a tonului sunt contracarate de o emoție artistică ce transcende concretețea crudă a poveștii, conferindu-i un filon liric aproape palpabil. O poveste despre nevoia imperioasă de iubire, despre libertatea de a alege și pervertirea bunelor intenții, dar și despre valențele incomensurabile ale prieteniei.Violeta Borzea, editor
