Shop

  • Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se ivesc în răstimpul unui veac deșirat de două războaie mondiale și de mai multe schimbări semnificative de regim politic. Simbolul acestei țesături de tip palimpsest, în care biografiile protagoniștilor se profilează pe contururile fluide ale vremurilor, este leagănul magic, în care se odihnesc pruncii fiecărei generații și de al cărui balans nefiresc se tem adulții.

    Dimensiunea istorică a romanului, menită să lumineze creșterea și descreșterea unor moduri de existență și înlocuirea lor treptată cu altele noi, este dublată de cea psihologică, ce urmărește destinele eroilor și răspunsurile lor în fața dificultăților ce le jalonează parcursul.

    Ritmul alert al scriiturii pare a ne atenționa că uitarea poate fi o formă gravă de vulnerabilitate și că povestea trebuie spusă, pentru a recupera astfel chipurile celor ce nu mai sunt prezenți. Arhitectura narațiunii trimite mereu în subtext la importanța memoriei, înțeleasă în termenii lui Henri Bergson, ca memorie-imagine, capabilă să proiecteze trecutul în prezent prin intermediul scenelor pe care ni le livrează. În felul acesta, timpul întâmplărilor și cel al rememorării se întrețes, într-un roman care te poartă rapid prin epoci și locuri diferite, creând impresia că totul se petrece sub ochii tăi de cititor.

    Cristina Bogdan

    Cartea ale carei prime pagini le parcurgeți acum nu este o excepție. Din nou, Corina Ozon se aventurează pe tărâmuri literare noi și construiește o combinație originală între o saga de familie și istoria unuia dintre colțurile îndepărtate ale României de-a lungul a aproape un secol, cel mai zbuciumat secol dintr-o istorie niciodată blajină. La intersecția imperiilor și în luptă cu natura și cu vremurile, personajele cărții vă vor cuceri de la primele pagini și vă vor antrena în universul lor. Națiuni și credințe, pasiuni și tradiții se întâlnesc într-o succesiune de capitole care desfășoară firul narațiunii din perspectivele personale ale eroilor cărții. Bagheta magică ia forma unui leagăn verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuie lăsat nicicând să se legene gol. Vă invit să dați pagina și să deschideți poarta acestei cărți.

    Dan Romașcanu

    Acțiunea romanului Când macii leagănă povești începe într-o perioada prosperă, sfârșitul secolului al XIX-lea, care pune afacerea cu grâne din Rânghileşti pe harta Europei. Această lume așezată devine amintire când tăvălugul celor două războaie mondiale ară întreaga Europă, distrugând țări și destine. Chiar și povestea de iubire dintre Anastasia și Mihai este greu încercată. Dacă autoarea Corina Ozon ar fi lăsat povestea lor și a supraviețuitorilor să se piardă, tu, cititorule, n-ai fi aflat niciodată cât au pătimit. Contează o poveste? Da, pentru că uneori o poveste salvată face cât o lume.

     Emilia Chebac

  • Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

                Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                             Ana-Maria Negrilă, scriitoare

  • Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

                Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                             Ana-Maria Negrilă, scriitoare

  • Nes(u)puse

    43.90lei
    Durerile nașterii și nespusele trăiri ale femeilor devenite mame au fost, într-un februarie friguros, tema dezbaterii la clubul de carte „Lecturile Insomniacelor“. Începând din primăvara anului 2023, acest club de carte, proiect al „Festivalului Internațional de Carte Transilvania“, promovează literatura feminină, în special autoarele din țara noastră. „Ce nu spun femeile“ a fost tema dezbaterii din februarie 2024, iar timpul a fost insuficient, în acea seară, pentru cât de multe au ele de spus atunci când pare că nu spun nimic. Pierderea unui copil, nopțile nedormite, menstruațiile  abundente și dureroase, fardul din vitrină pentru care nu sunt suficienți bani, presiunea pe care o simți să arăți sau să te comporți cum se așteaptă ceilalți de la tine, cutumele care trebuie respectate și fusta prea scurtă care nu te face neapărat o femeie ușoară... Astfel s-a născut ideea unei antologii despre ce nu spun femeile. Cu proze inspirate de femei care au spus lucruri nerostite până atunci, nu ca să își plângă de milă, ci doar pentru a arăta cât de puternice au fost sau au devenit. Nu ne-am dorit texte melodramatice. Am vrut ca prozele din acest volum să fie despre femeile care inspiră, care te ajută să vezi viața altfel, indiferent dacă personajul principal este pozitiv sau negativ, dacă e vorba despre o personalitate care a schimbat istoria sau despre vânzătoarea de la magazinul din colț. Sunt povești triste sau joviale, dar care transmit ideea de putere feminină. Femeile și-au impus dintotdeauna o anumită autocenzură, păstrând pentru ele gânduri, sentimente, îndoieli, pentru a menține un echilibru în viața tuturor, mai puțin în a lor. Ce ar fi însă dacă într-o zi, cititorule, aceste gânduri nerostite ți-ar fi prezentate fără menajamente? Ai fi uimit sau surprins de aspecte la care nu te-ai gândit sau te-ai simți un pic mai bine aflând că și altele/alții simt ca tine? Nu știm ce va schimba în sufletul tău, cititorule, lectura textelor următoare, dar te invităm călduros să afli! (Coordonatoarele antologiei, Luminița Rusu și Bianca Tămaș)
  • Urma

    40.99lei
    Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu. Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana   Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici   Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț   Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi   Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila
  • Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.

    Radu Vancu

    După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective. Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică. Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister... Violeta  Borzea
  • „Prozele lui Savu Popa, schițe și povestiri, sunt spectaculoase evadări din realitate în vis, dintr-un prezent comun într-un timp indistinct, dar în care absolut orice este posibil. Poveștile lui nu sunt cu a fost odată, ci au acuitatea descoperitorului de grozăvii în chiar clipa pe care o trăim, nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplare, suntem unici prin poveștile unice pe care le generăm. În fond, toată cartea este o demonstrație de povestaș care știe că nu trăim ce trăim, ci trăim ceea ce ne putem imagina că trăim, așa cum numai poveștile îl modifică pe cel care le spune, dar și pe cel care le ascultă. De exemplu, nevinovatele molii dintr-o casă pot să devină dușmanul infernal din umbră, precum Păsările lui Alfred Hitchcock; în altă parte, copilul interior, care ne veghează, are ochi fosforescenți, ne fixează cu ei până la a ne regăsi precum fluturii într-un insectar; arborele îndoielii ne crește din inimă; un nor intră într-o casă și schimbă ordinea lucrurilor etc. Cartea aceasta nu se citește, ci se trăiește. După ce a fost purtat cu talent prin oniric, cititorul e lăsat singur în fața realității – poate cea mai grea încercare.“

    Adrian Alui Gheorghe

    „Savu Popa are în scrisul său, fie că e proză, fie că e poezie sau critică literară, o căldură aparte, pe care o simți încă de la intrarea în text și care te îmbie să citești mai departe. Și povestirile din Arborele îndoielii, fiecare cu identitatea ei, cu intriga și finalurile surprinzătoare, cu personaje schițate ori bine conturate, au această învăluitoare și cuceritoare căldură, care face să nu te îndoiești de talentul literar al autorului lor.“

    Robert Șerban

  • O călătorie în dragoste, în cultură, în timp – Vara nebunului este toate acestea la un loc, iar Cristina Frumos știe să mâne herghelia temelor acestora într-un mod care să nu deranjeze, dar să intrige totuși. Există o căutare foarte modernă aici, o căutare neobosită, ferventă, câteodată chiar anxioasă. Cine suntem? De ce am devenit așa? Unde e fericirea? Din fericire, răspunsul nu este liniar, pentru că e vorba de o întreagă poveste. Povestea pe care, iată, o țineți în mână. Și nu o să regretați dacă o citiți până la capăt. Péter Demény Cu o scriitură dibace, tăioasă, Cristina Frumos te instalează în rândul întâi, locul din mijloc, al unui amfiteatru antic. Urmărești cu sufletul la gură, încordat, incomod, o tragedie greacă. Obișnuit cu genul acesta de spectacol, observi surprins că actorii sunt femei și că sub măști sudoarea e reală, la fel de real e și sângele cu care e îmbibat peplumul din denim. Blestemul atrizilor e viu și, pentru că o îndrăgești pe Clitemnestra, pe măsură ce te apropii de final, nu te poți împiedica să nu privești în sus, în căutarea vreunei zeițe prinse cu funii de o macara rudimentară. Bogdan Perțache
  • Cum ar fi să te trezești prizonier în propria minte, așa cum ai fi închis într-o cameră de unde nu poți evada, pentru că nu există ușă, pentru că toate posibilitățile de comunicare cu lumea exterioară sunt suspendate? Cum ar fi să nu poți trece peste o traumă multiplă, care însumează o concediere, pierderea celei mai importante ființe din viața ta, dar și a altor oameni apropiați? Cum ar fi să te trezești că ai 50 de ani, că ești aproape singur, că nu mai ai serviciu și ești obligat să te adaptezi într-o lume pe care nu o mai înțelegi și care se schimbă cu o viteză înspăimântătoare?   Romanul Noi, care am trecut râul Lethe încearcă să răspundă la toate aceste întrebări fără să dea neapărat o soluție și fără să intre în capcana reflecțiilor axiologice. Cititorul este invitat să se așeze confortabil pe un scaun și să privească printr-un ecran la ceea ce se întâmplă în camera bleu. Acolo se află protagonistul nostru, bărbatul de 50 de ani captiv în propriile angoase și măcinat de întrebări fără răspuns. Cititorul poate să-l vadă în permanență, să-i monitorizeze orice mișcare, să-i studieze reacțiile. Ecranul este identic celor din camerele unde sunt introduși câțiva inși, pentru ca martorul protejat să identifice infractorul. Cei dinăuntru nu pot vedea în afară. Nici protagonistul nostru nu poate ști ce se află după ecranul care ajunge să-l obsedeze. Poate doar presupune. De aici până la nebunie mai e doar un pas.   Noi, care am trecut râul Lethe este un roman despre singurătate, teamă și inadaptare, dar și despre vis și uitare. Este drama bărbatului ajuns la criza celor 50 de ani, atunci când lumea din jur îi devine străină. Este o carte despre nevoia de libertate și de eliberare, despre atmosfera toxică a orașului și a lumii cinice care nu e preocupată decât de propriile interese. Este o privire melancolică în trecut, dar și o proiecție a unui posibil viitor apocaliptic. Un banal briceag primit în copilărie poate (sau nu) să salveze lumea. Un caiet oarecare se transformă în judecătorul propriului scris, al adevărului și al vieții. O brichetă Zippo transformă totul într-o aventură tragică.   Noi care am trecut râul Lethe descrie o lume scoasă din țâțâni, insuportabilă și tristă. Dacă evadarea este posibilă, dacă trezirea (din coșmar) este posibilă, dacă viața (mai) este posibilă într-o astfel de lume, rămâne de văzut. Singura certitudine este că această lume cu repere greșite trebuie corectată. Iar dacă pentru asta protagonistul e nevoit să treacă printr-o apocalipsă (personală), atunci înseamnă că este singura posibilitate de a se salva. Nimeni nu-i dă alte soluții, nici măcar un Dumnezeu absent, indiferent și cinic. El trebuie să găsească soluția evadării, pentru că, în definitiv, este vorba despre viața lui și despre lumea în care vrea să trăiască.   Noi, care am trecut râul Lethe este o carte despre prietenie, iubire, speranță, dar și despre părăsire, moarte și disperare. Este, de asemenea, o critică adusă lumii de azi. xxx Literatura lui Gelu Diaconu, fie că vorbim despre poezie sau proză, prezintă o forță casantă, de sticlă care taie doar spărgându-se. Protagoniștii săi nu sunt străini de durere, pierderi, singurătate. Autentici, fără măști idealizante, vădesc o fragilitate fățișă, pe care nu se feresc s-o arate lumii. Între muzici și tăceri, se străduiesc să se împace cu omul din oglindă. Noi, care am trecut râul Lethe este o carte a căutărilor, a amintirilor volatile și a contururilor difuze, a oniricului și a realității fluide, a interstițiilor și a ciclicității, a glisărilor în timp, căci timpul este cel care face irecognoscibile locuri și ființe. E un roman pe alocuri kafkian, pe alocuri scris într-o cheie fantastică adusă la zi, de parcă ar fi opera unui Eliade sau a unui Irving douămiist.                                                                   George Cornilă
  • Marelo

    44.90lei
    În scriitura lui Narcis Amariei intri ca într-o cameră a secretelor și ai nevoie de niște chei (pe care numai lecturile anterioare ți le pot oferi) pentru a putea deschide toate sertarele – văzute și tăinuite – ale poveștilor. Organizată în șapte structuri treimice, colecția de istorii pare a circumscrie spațiul realității, dar glisează firesc și neașteptat înspre teritoriile visului, ale fantasticului sau ale supranaturalului, ca și cum punțile dintre lumi ar rămâne mereu fluide. Ușurința cu care schimbă universurile schițate și, deodată cu ele, scenografiile, decorurile și întreaga recuzită a poveștilor trădează un scriitor obișnuit să străbată teritorii mai familiare (Trei povești din TransilvaniaTrei povești cu gust de bragăTrei povești din cartier) sau mai exotice (Trei povești din alte mări și țări) cu același pas sigur. Până la urmă, toate narațiunile stau sub semnul lui de nicăieri și de oriunde și, dincolo de fizionomiile lor diverse, au câteva oaze de întâlnire: privirea limpede sau blurată asupra timpului și a nodurilor dintre secvențele lui trecute, prezente și distopic-viitoare, mâna sigură cu care este introdus straniul în curgerea textului și rafinamentul cu care sunt conturate personajele, cu toate ciudățeniile, dorințele și obsesiile lor. Cu aceeași ușurință scriitorul alege să coboare înspre structurile arhetipale ale basmului (Buruiana), ale realităților sociale cu iz medieval (Moartea lui Anton BraunMistuire), ale istoriilor evanghelice (Talip) sau să urce înspre coloniile distopice ale unui viitor întunecat (Viespea de smochin). Pe urmele maeștrilor realismului magic –  Gabriel García Márquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares sau Alejo Carpentier – se încumetă să sară șotronul între diversele căsuțe ale percepției subiective nocturne (visul) și diurne (halucinația, revelația, transa), propunând o suită de decupaje în irealitatea imediată sau îndepărtată. Narcis Amariei este un povestaș pe deplin conștient că lumea se ține prin cuvinte și că inserțiile magicului în cotidian constituie mortarul capabil să lege cărămizile edificiului narativ. Cristina Bogdan  

    Straniul univers din Marelo stă sub semnul pierderii contactului cu realitatea și al fugii conștiente, inconștiente ori subconștiente de cotidian prin fantastic, somn, vis, coșmar, migrene și insomnii, prin licori, poțiuni, elixire ori narcotice, prin iluzii, halucinații, viziuni, predicții, rememorări, senzații de déjà-vu, maladii psihice, psihiatrice, boli neurodegenerative, prin amintire, pierderea cunoștinței, comunicare mentală și joaca cu mintea celorlalți, prin farmece și vrăji, beție și droguri, oboseală, surmenaj, leșin și moarte clinică. Pare să existe o cauză ascunsă, o vină, un păcat, o culpă, dar și contraponderea: o dorință de salvare, de purificare, de renaștere. Stând sub semnul numerologiei sacre, cele șapte cicluri a câte trei povești au un maestru de ceremonii, un narator abil care jonglează cu multiple realități misterioase ale căror ape se tulbură, fuzionează, se substituie una alteia, dar și cu tehnici cinematografice și, cireașa de pe tort!, finaluri surprinzătoare care răstoarnă întreaga perspectivă. Poveștile acestea cetiți-le noaptea... și ziua! Prin acest volum de proză scurtă, Narcis Amariei devine un prozator cu o voce personală inconfundabilă în literatura română și, sperăm, nu numai.

    Alina Hucai

  • Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Andrei Zbîrnea   Poezia din această antologie vine dintr-un spațiu al vulnerabilității conștiente și al insurgenței afective. Sinceritatea nu are nevoie de convenții, nu cere voie și nu face reverențe, nu se explică, nu vrea să convingă, ci expune, revendică, întreabă. Denunță verdictul invizibilizării, subminează așteptările normative cu o sinceritate deconcertantă și cu expectativa unei schimbări necesare. Într-o societate în care discursul public e încă traversat de frică și rușine, aceste poeme nu idealizează, nu cosmetizează – , dar tocmai prin această luciditate devin spații de reflecție, de solidaritate, de apartenență și de refugiu. Fiecare poem e un act de rezistență, o formă de a construi adăposturi într-o lume care încă pedepsește alteritatea, e o fisură prin care se vede realitatea în tot ce are ea mai nedrept, dar și mai intens. Citind, înțelegi că nu e vorba doar despre identități queer, ci și despre dreptul oricărui om de a fi întreg, de a fi văzut. Departe de clișeul generației deconectate, vocile de aici sunt profund ancorate în realitate – socială, afectivă, politică. Ele articulează o contranarațiune în care marginalitatea nu mai e periferie, ci devine spațiu atent luminat și aerisit. Antologia aceasta este o arhivă emoțional-politică a prezentului –  un manifest al unei deveniri colective, o cartografiere poetică a acceptării de sine și a solidarității. Într-un climat care încearcă adesea să reducă alteritatea la tăcere, poezia queer devine un gest de memorie și de afirmare. Această antologie e, în același timp, o formă de documentare și o formă de revoltă. Aici, poezia nu cere voie, ci își face loc. Cu vulnerabilitate, cu zvâc, cu luciditate. Ligia Keșișian  

    Zi de zi ne supunem unor cutume normative care să simpatizeze și să (ne) re(a)ducă la un soi de default settings patriarhale. Riscăm să ne pierdem identitatea, să ne complacem în frica de expunere și în evitarea unui awkardness social. Din blândețe și bunătate, din frica de a nu-l deranja pe celălalt. Am admirat mereu poezia queer pentru că spune lucrurilor pe nume, că e fie blândă, fie tăioasă, fie aduce în față noi moduri de reprezentare, de limbaj care să încurajeze înțelegerea, empatia, nuațele care ne aduc mai aproape unii de ceilalți. Fiecare voce din acest volum are propria-i poveste. Avem deci o hartă, un puzzle la care fiecare contribuie cu resursele interioare – furie, indignare, gingășie; ca să aflăm, la finalul zilei, că suntem oameni. Aici, poezia cântă tehnic printre platani ne încurajează să fim noi înșine, să ne punem cu toții voalul performativ în felul nostru specific, să ne bucurăm de tandrețe și glitter. Ce este x pentru mine / două brațe deschise care încă / mai caută blândețea.“ – aici e cheia volumului pe care urmează să-l deschidem împreună și să cuprindem fiecare poem ca-ntr-o îmbrățișare.

    Alex Higyed

  • Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Ecourile lichide de avocado au densități diferite în funcție de momentul zilei în care le chestionezi. Tăișul lor ascuțit are când forma unor animale cu ochi blânzi, când prospețimea unor lămâi coapte. Tabloul e atent construit din mai multe straturi, în care se succed lentilele de maci și unghiile roșii de la picioare. Chiar dacă Noemina Câmpean nu intenționează să spună o poveste în mod uniform, efectul e exact acesta: o coeziune la nivel de limbaj, de imagini și chiar de psihanaliză. Unitatea nu se traduce nicidecum sub forma unui discurs monoton despre cancer și apropierea sfârșitului. Din contră, fiecare nouă filă este un diapazon cu care personajele din Ecouri lichide de avocado se (re)racordează la semnele vitale ale prezentului. Fără să țină cont de faptul că lucrurile nu vor mai fi făcute ca la carte. Andrei Zbîrnea   Volumul Noeminei Câmpean crește gradual în intensitate. Problematica lui nu se lasă descifrată de la început. Primele poeme sunt ușor descriptive, creionând un cadru fără a oferi indicii evidente în legătură cu ce va urma. De altfel, autoarea își numește scrierea mecanism regresiv al descrierilor contingente. Poezia poate fi asemenea unei regresii hipnotice capabile dacă nu să rezolve, măcar să identifice unele traume ascunse. Realizăm, așadar, că întoarcerea în trecut e absolut necesară înțelegerii prezentului. Totul începe cu vizualizarea unor imagini disparate ce reușesc încet să contureze o perspectivă. Ecouri lichide de avocado începe să fie o carte despre boală și moarte, despre încercarea de decelare a unor surse ale răului, ale acelui rău ce ucide inocența. Realitatea te obligă la o înțelegere mai rapidă, la o maturizare precoce, ca să-i poți supraviețui. Cartea Noeminei Câmpean e o adâncire în infernul memoriei, al acelei memorii ce prezervă adevărata identitate aidoma fluturelui conservat perfect într-un chihlimbar. Șerban Axinte
Go to Top