-
Nicoleta Beraru pune în centrul atenției exponenți ai generației ”singur acasă”. Interesul pentru această generație a fost mai întâi statistic, apoi din cifrele alarmante s-au născut rapid titluri tari de presă și câteva campanii sociale, însă în universul intim al acestor copii, aflați într-o situație de vulnerabilitate emoțională distinctă, nu s-au încumetat mulți autori să pătrundă. Subiectul e profund românesc și are ramificații în toate straturile societății noastre, de aceea e și incomod pe alocuri să privim în oglinda pe care ne-o așază în față autoarea. Călătorind alături de Luluța și Petrișor prin România, fie ea rurală sau cu pretenții de oraș universitar, simțind nesiguranța pașilor lor și dificultatea de a-și găsi locul, deslușim de unde ni se trag multe ca popor. Suntem fragili, dar îmbrăcăm fragilitatea în forme dintre cele mai dure fără să ne îngăduim să fim sensibili la suferința celuilalt, alternăm deznădejdi cu exaltări idealiste și ne dor fără încetare rănile de abandon. Pe imaturitatea noastră emoțională și-a clădit prosperitatea această clasă politică iresponsabilă care ne asmute cu orice prilej. Sanda Nicola
-
Genul acesta de conversaţie nu predă, nu predică, nu demonstrează, nu augmentează adevăruri abstracte, nu validează sau invalidează opţiunile sau viziunile altora despre lume, viaţă şi cultură, ci caută mereu resuscitarea ideii de frumos şi de bine, dar mai ales caută vitalitatea fecundă din spatele ideilor şi ambianţa lor emoţională. Specificul unei astfel de conversaţii este dezinvoltura, francheţea dusă la extrem, spontaneitatea şi convivialitatea tonului confesiv. Nu pretenţia de a fi elucidat ceva a contat, ci bucuria de a (ne) mărturisi, de a face puţină ordine în ograda minţii fiecăruia dintre noi. E un dans deplin şi frumos acest dialog al lui Cosmin Neidoni cu Nina Corcinschi. Un dialog lucid, răscolitor, adânc şi stenic, cald şi empatic ca o îmbrăţişare. Simetrici şi cumva interschimbabili, cei doi autori îşi scriu intimităţile spirituale şi umane, nostalgiile şi dorurile, luând, poetic, în posesie lumea. O etică a interpretării şi erotică a textului, În nevăzutul minţii celuilalt inversează direcţia clasică din „sine însuşi ca un altul“, făcând din celălalt un sine însuşi. AUREL CODOBAN Cartea de faţă, un dialog între o scriitoare care şi‑a ales meseria de critic literar şi un filosof, nu e numai despre lumea bibliotecii, ci mai ales despre valorile pe care cărţile ni le transmit. Despre felul în care caracterul condiţionează scrisul. E despre încrederea că literatura ori filosofia ne modelează, ne fac mai buni. „Pentru mine, un om cu adevărat educat este un om bun, empatic, generos, care răspândeşte lumină şi care‑i poate inspira şi motiva pe ceilalţi“, spune Nina Corcinschi. Despre câtă putere şi cât curaj îţi trebuie pentru a rămâne curată într‑o lume brutală, preponderent a bărbaţilor. Dar principala forţă a acestui dialog stă în sinceritatea lui. „Oamenii slabi nu pot fi sinceri“, spunea La Rochefoucauld, cel mai pătrunzător dintre moraliştii francezi. Or, cartea de faţă impresionează prin asumarea tranşantă a unor teme sensibile. Am deprins, citind‑o, o lecţie despre demnitate. Mai ales despre un anumit tip de demnitate feminină, la care privesc cu admiraţie şi cu o conştiinţă a neputinţei. A mea şi a celor ca mine. BOGDAN CREŢU Într‑un demers apolinic și profund, cu valențe maieutice, menit să creioneze fără emfază opinii, idei și concepții și să contrabalanseze „împuținarea sufletului“, laolaltă cu rememorarea unor emblematice amintiri personale, Nina Corcinschi și Cosmin Neidoni ne invită în perimetrul lor introspectiv spre a fi martori ai „developării ideilor“ unor minți frumoase și a experimenta „plinătatea ființei“ prin tocmai argumentele perene și revelatorii ale parcursului nostru. Literatura, critica literară, limba română, dar și fericirea, singurătatea, eșecul, echilibrul, angoasa sunt tot atâtea mize ale acestei discuții captivante, la capătul căreia remarcăm nu doar limpezimea ideilor ce se așază cuminți, ca un gust prețios, ci mai ales sinceritatea, adesea copleșitoare, ce potențează fiecare relatare, conferindu‑i trăinicie și autenticitate. VIOLETA BORZEA, editor
-
De ce o scriitoare din România n-ar putea scrie povestea unui sat belgian aflat sub ocupație nazistă?
Poveștile, la fel ca oamenii, fie au, fie nu au noroc de omul care le scoate în lume. Povestea Louisei a avut. Nicoleta Beraru a scris-o într-o română atât de frumoasă și mustoasă, încât am reluat pagini întregi strict pentru plăcerea estetică. Dar am apreciat și finețea descrierilor mișcărilor sufletești ale personajelor în fața loviturilor destinului. Știu din propria experiență că nu e ușor de atins performanța. Și tot mai rar – mă întreb de ce – întâlnim scriitori care, pe lângă poveste, mai posedă și măiestria de a povesti.
Lilia Calancea, scriitoare, câștigătoarea Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, Filit 2023
Am descoperit talentul înnăscut de povestitoare al Nicoletei Beraru odată cu romanul Cuiburi de berze, talent confirmat ṣi de romanul Regăsirea. Stilul său mă face să mă gândesc la cel al lui Ion Druţă în Povara bunătăţii noastre. Limba bogată pe care o folosește această autoare, care trăieṣte de mai bine de douăzeci de ani în Belgia, reînvie o epocă uitată. Descrierile metaforice, profunzimea personajelor și umanitatea care se degajă din scrierile sale o plasează pe scena autorilor români care contează în peisajul literaturii contemporane.
Cu acest nou text, Nu toate tăcerile, autoarea încearcă să treacă frontiera în Belgia de adopţie, unde plasează intriga inspirată de un fapt divers din timpul ocupaţiei naziste. Tema destinului abordată aici e un rapel al faptului că în literatură nu există frontiere.
Liliana Lazăr, scriitoare de limbă franceză, laureată a Premiului celor cinci continente ale Francofoniei
-
„Prozele lui Savu Popa, schițe și povestiri, sunt spectaculoase evadări din realitate în vis, dintr-un prezent comun într-un timp indistinct, dar în care absolut orice este posibil. Poveștile lui nu sunt cu a fost odată, ci au acuitatea descoperitorului de grozăvii în chiar clipa pe care o trăim, nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplare, suntem unici prin poveștile unice pe care le generăm. În fond, toată cartea este o demonstrație de povestaș care știe că nu trăim ce trăim, ci trăim ceea ce ne putem imagina că trăim, așa cum numai poveștile îl modifică pe cel care le spune, dar și pe cel care le ascultă. De exemplu, nevinovatele molii dintr-o casă pot să devină dușmanul infernal din umbră, precum Păsările lui Alfred Hitchcock; în altă parte, copilul interior, care ne veghează, are ochi fosforescenți, ne fixează cu ei până la a ne regăsi precum fluturii într-un insectar; arborele îndoielii ne crește din inimă; un nor intră într-o casă și schimbă ordinea lucrurilor etc. Cartea aceasta nu se citește, ci se trăiește. După ce a fost purtat cu talent prin oniric, cititorul e lăsat singur în fața realității – poate cea mai grea încercare.“
Adrian Alui Gheorghe
„Savu Popa are în scrisul său, fie că e proză, fie că e poezie sau critică literară, o căldură aparte, pe care o simți încă de la intrarea în text și care te îmbie să citești mai departe. Și povestirile din Arborele îndoielii, fiecare cu identitatea ei, cu intriga și finalurile surprinzătoare, cu personaje schițate ori bine conturate, au această învăluitoare și cuceritoare căldură, care face să nu te îndoiești de talentul literar al autorului lor.“Robert Șerban
-
pielea mea răcește lumea s-a materializat din dorința de a explora din mai multe unghiuri, prin intermediul poeziei, criza ecologică actuală. Structura cărții, organizată pe secțiuni conceptuale: Cimitirul perceptiv, Cronici industriale & antropocen, Seva. Pielea. Memoria și Etică & ierarhii ale suferinței, reunește voci poetice contemporane care abordează teme acute, poziționând poezia la intersecția dintre ecologie și realitatea contemporană: de la confruntarea directă cu noua natură a Antropocenului (poluarea cu plastic, betonul urban, deșeurile) (microorganisme de plastic înghițite zilnic sau între 30 și 100 de tone de gunoi într-o viață) la fenomenele sociale și emoționale derivate din criză. Textele surprind nu doar dezastrul fizic al defrișărilor (Pădurea interzisă), ci și efectele psihologice ale schimbărilor climatice, anxietatea ecologică și alienarea indusă de supra-informare și doomscrolling. Prin juxtapunerea lumii naturale cu cea artificială și tehnologizată (cu referințe la AI, chat gpt și dependența de ecrane), poemele din antologie investighează mecanismele prin care omul se detașează de mediul organic, ajungând să medieze chiar și percepția naturii prin algoritmi. Sper ca volumul să fie receptat și ca manifest al conștientizării acestor probleme și să invite la o reevaluare a raportului fiecăruia dintre noi cu mediul în fața acestor provocări esențiale.
Carmen Florea
La răscrucea dintre proiect utopic și luciditate angoasată, speranță și anxietate, eco-poezia antrenează nume diverse și tonalități diferite, febrile, apocaliptice, angajate abecdoticului conotat social sau politic-vitriolante, într-o meditație ghidată de limitele, ca și de urgențele lumii vii. Dincolo de metamorfozele vocilor rostitoare, poemele din volumul de față împărtășesc o viziune comună asupra modului în care valorificăm relația cu mediul, renegociind, implicit, granițele egoismului și individuației. Autorii și autoarele antologate propun discursuri al căror pretext ecologic devine punct de plecare în reflecția asupra condiției umane, în ipostazele ei proteice, contradictorii, prinse între degradare și regenerare. Dacă totul începe cu tine, pielea, cel mai mare și, paradoxal, cel mai puțin dilematic organ, conține răspunsurile de bază la iminența unei catastrofe, ale cărei consecințe nu sunt niciodată doar materiale.Olga Ștefan
Știi că natura nu există în sine. Nimic nu este mai indiferent unui peisaj decât să îi spui că e peisaj. Că plonjezi în mitologia antică a legăturii dintre elemente și zei, ori în aventura medievală a adăpostului natural în fața condițiilor potrivnice ori în vertijul psihologic pus de romantici pe seama descrierilor, toate par jucării academice pe lângă senzația reală. Desigur, un pic plictisitoare senzație, cum nu mă satur să explic în selecțiile citEști, în diferența dintre pădurile cutreierate în amintire de Eminescu și cele reale, la prezent,dar totuși reală. În același timp, miza ecologică schimbă definiția naturii în poezie. Și în această antologie ai 22 de abordări care îți propun tot atâtea reformulări ale relației cu (ceea ce la școală s-ar numi) ”tema”. Cele patru secvențe în care se așează intervențiile poetice asupra mediului, Cimitirul perceptiv, Cronici industriale & Antropocen, Seva. Pielea. Memoria și Etică & Ierarhii ale suferinței, îți dau ocazia să îți organizezi propriile ieșiri din ceea ce trebuia să înveți în materie de literatură. Și relația esențială devine de la text la text pronunția. Ritmul în care te recunoști, imaginea prin care regăsești fluxul unei zile în afara betoanelor de zi cu zi.Răzvan Țupa
-
Textul analizat dezvăluie o proză introspectivă, cu inflexiuni psihologice profunde, centrată pe evoluţia personajului Gabriel (poreclit Orfanul), al cărui traseu existenţial este marcat de absenţa afectivităţii. Autoarea construieşte o naraţiune densă, cu fraze ample, meditative, în care introspecţia şi căutarea sinelui devin teme fundamentale. Stilistic, proza aminteşte de scrierile Hortensiei Papadat‑Bengescu, prin atenţia acordată vieţii interioare, şi de Mircea Eliade, prin dimensiunea spirituală a textului. Scriitoarea foloseşte un limbaj elevat, cu inserţii lirice şi simbolice, şi recurge frecvent la metafore şi comparaţii revelatorii („ca un copac mutat în pământ nou“), folosind întrebări retorice pentru a accentua trăirile personajului. Personajul principal este conturat prin tehnica oglinzii interioare, autoarea păstrând o distanţă narativă ce îi permite cititorului să exploreze universul mănăstirii şi procesul complicat de autodescoperire al protagonistului. Prin exactitatea psihologică, această tehnică narativă se apropie de stilul lui Liviu Rebreanu. Particularitatea textului constă în abordarea temei orfanului nu doar în sensul literal, ci ca metaforă a omului lipsit de capacitatea de a simţi emoţii autentice. Construcţia narativă alternează între planul exterior (viaţa la mănăstire, apoi la atelierul de icoane) şi cel interior, dominat de întrebările existenţiale ale personajului. Naraţiunea evoluează lent, fără acţiuni spectaculoase, autoarea preferând explorarea transformărilor interioare. Mediul mănăstirii şi apoi atelierul de pictură sunt tratate nu doar ca spaţii fizice, ci şi ca teritorii simbolice ale căutării şi iniţierii. De remarcat este simbolistica culorilor, ce marchează etapele trezirii emoţionale a protagonistului.Doina RomanO poveste atemporală, care are farmecul vieții de altădată. În epoca internetului, a inteligenței artificiale, a cuceririi aproape definitive a spațiului exterior și interior, o povestire despre suferința individuală, despre transferul imaginii în icoană, despre o lume care se mișcă precum fotografiile în filmul mut, e ca o evadare din virtualitate în realitate. Provocatoare, în povestea Ancăi Ianchiș, sunt exact elementele care țin de o anume vetustețe, în fapt o tentativă de recuperare a artefactelor de sub virtualitatea artificioasă care ne-a copleșit viețile și istoria. Curajul de a scrie împotriva curentului ține de condiția scriitorului care crede în misiunea sa, care trimite astfel un mesaj unui cititor improbabil, dar care se ivește și crește deodată cu desfășurarea povestirii.
Adrian Alui Gheorghe
Romanul atestă o prozatoare sigură pe sine, deplin stăpână pe instrumentele sale artistice. Talentul de povestitor al Ancăi Ianchiș este de netăgăduit aici, iar cartea se bizuie, în primul rând, pe acesta. Alcătuită dintr-o narațiune principală, constituind Bildungsromanul meșteșugului de iconar, și dintr-o serie de micronarațiuni grefate pe canavaua epică, scrierea privilegiază arta de a evoca întâmplări atemporale, care însă amprentează, în mod misterios, prezentul, iar aceasta reprezintă ontologia narativă a autoarei. Tâlcurile povestirilor întrețesute de Anca Ianchiș converg către aceeași zonă de semnificații transcendente: existența are margini mult mai largi decât se vede cu ochii, în miezul tuturor lucrurilor palpită un rost și valori în stare a-l face pe om să se regăsească pe sine în relație cu lumea sa și cu lumea supramundană; în plus, ficțiunea protagonistului cărții conține, în final, o mistică a mamei, ce recheamă, în memoria cititorului, experiența tânărului Vintilă Voinea, eroul romanului-poem Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi.Cezar Boghici
-
Proza ultrascurtă e precum cursa de 100 de metri plat. Clipești și ai pierdut startul, clipești din nou și e gata. Dar e proba regină a atletismului, cea care naște cel mai mare interes, cea pentru care pregătirea e draconică, cea la care departajarea e la milimetru.
Nic și Laura fac un adevărat maraton compus din curse de 100 de metri. Imaginează în doi, își predau ștafeta unul altuia (fără orgoliul semnăturii distincte), înlănțuie hohote de râs și emoții, dar și, uneori, gânduri ce se cer mai îndelung mestecate. Citiți și apoi jucați și voi jocul lor de-a proza ultrascurtă. Pe Ficțiuni Reale & LiterNet.
Răzvan Penescu – Fondator LiterNet/Admin Ficțiuni reale
Spune-se că în octombrie 1975, Ilie Năstase a înfruntat-o pe marea campioană Evonne Goolagong într-un meci demonstrativ de un singur set, în Mission Viejo, California. Deși a intrat pe teren îmbrăcat într-o superbă rochiță, Ilie al nostru a luat bătaie cu șapte la cinci, spre deliciul publicului american.
În cartea pe care o țineți acum în mână, Nic Popescu participă alături de Laura Stanciu într-un adevărat turnir de flash fiction – gen încă prea puțin dezvoltat la noi, dar care vine tare din urmă, iar perspectivele îi sunt trandafirii: se citește ușor și se râde. Asta-i partea luminoasă din flash fiction. Partea lui mai puțin simpatică este că se scrie foarte greu, și din acest motiv am numit „turnir” cartea celor doi; gândiți-vă la un meci amical, în care se joacă numai la fileu! Da, Scurt pe doi este o carte-spectacol, pentru deliciul cititorilor.
Mihai Buzea – scriitor
-
Juan Martinez nu este doar un nume, ci o geografie a dezrădăcinării. De la nopțile îmbibate în tequila din barul lui Capone, până la apartamentele abandonate din Colonia América, romanul lui Cristian Decu radiografiază mecanismele brutale ale supraviețuirii. Juan Martinez este o explorare a exilului, unde granița dintre realitate și halucinație se șterge sub roțile unei Dacii pornite spre nicăieri. O carte despre ce înseamnă să fii străin într-o lume care nu te mai așteaptă și, mai ales, străin de tine însuți. Proza lui Cristian Decu pulsează de o vitalitate febrilă, reușind să surprindă frumusețea ascunsă în grotesc și în abandon. Totodată, cititorul va regăsi aici ecouri din Cormac McCarthy, prin acele descrieri deșertice, în care natura pare să privească indiferentă la drama umană, lăsând personajele să se confrunte singure cu propriul destin. În centrul acestei derive se află relația dintre Juan și Rosa, o legătură magnetică, dar corozivă, care pendulează între nevoia disperată de proximitate și imposibilitatea de a se salva unul pe celălalt. Latura detectivistică a cărții se simte în felul în care Juan Martinez adună indicii despre propria existență din fragmente de conversații, obiecte uitate și peisaje dezolante. Este o căutare tensionată, o investigație atipică, unde miza nu este prinderea unui vinovat, ci reconstituirea unei identități care se scurge printre degete.
Carmen Florea
"Juan Martinez" propune un roman al disparițiilor și al întrebărilor care nu-ți dau pace, spus cu naturalețea unui confesiuni și cu tensiunea unei anchete personale. Întâlnirea naratorului cu Juan, la barul lui Capone, prilejuiește o poveste care pornește din Mexic și ajunge până la București, trecând prin Lisabona, Madrid, Viena și Budapesta, ca într-un road-movie obsedant.Juan își caută sora, Rosa Martinez, dispărută fără urmă într-o zi obișnuită, iar singurele indicii, stranii și controversate, îl provoacă pe Juan să urmărească firul subțire al unor piste care îl conduc de fiecare dată spre o nouă tăcere.Cu o construcție narativă fluidă, aproape cinematografică, romanul îmbină nota de jurnal de călătorie cu obsesia investigației: liste de nume, orașe, detalii, frânturi de povești care nu se leagă, dar care îl împing pe Juan tot mai departe. Romanul rămâne astfel o meditație intensă despre absență, vină, iubire și fragilitatea realității - despre oamenii care dispar în mod misterios, dar mai ales despre cei care rămân să-i caute.Violeta Borzea -
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Tot ce atingi devine quasar e mai mult decât o declarație de dragoste pentru poezie în forma ei autentică, dar atent șlefuită. Deși cartezian, demersul Ralucăi Urse apelează la mișcarea browniană în momentele în care textul riscă să se sufoce. Versurile de aici nu au nevoie de artificii, pentru că, în mod organic, „blândețea germinează” în paginile acestui volum de debut. Găsim la tot pasul imagini care ți se fixează pe retină și la care simți nevoia să revii plin de entuziasm. Îți las o singură mostră aici și, dacă îți place, promite-mi că vei deschide cartea: „Am ornat crestele munților cu praf de cacao”. Nu-i așa că te-am teleportat în copilărie, în fața celui mai bun desert?Andrei Zbîrnea
Volumul de debut al Ralucăi Urse este o călătorie imagistică prin toate foițele embrionare ale ființei feminine, prin toate coagulările și dizolvările ei ca existență materială, dar și ca semn, simbol, proiecție sau vis, în toate timpurile și în toți timpii. Filmul acestei călătorii se desfășoară înainte și înapoi pe traseul minte-inimă cu viteze adaptative pentru toate incongruențele vitalului. Cu un verb sincer, ascuțit și interogativ, conducându-și cititorii pe un drum al rănilor și episoadelor traumatice nu o dată anihilante, poeta reușește să aducă, nici mai mult, nici mai puțin, decât un omagiu ființei feminine atotconținătoare în asemenea grad încât își conține și propria renunțare, propria lepădare. Ce vom vedea și vom trăi în acest volum este tocmai spectacolul forței, anduranței și eliberării feminine îmbrăcat în gesturi și limbaj poetic de mare gală. În poetica feminină actuală, era nevoie de un astfel de volum omagial.Ștefania Mihalache
-
„Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei...?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste. — Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi. Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama...?..., cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”
-
Unul dintre bogații planetei, care din întâmplare este român, investește toată averea sa în cea mai nebunească idee: să producă timp. Iar bombardarea cu timp a materiei stă la baza teleportării, așa cum susțin oamenii de știință (și visătorii!), de la Democrit până la fizicienii din zilele noastre, unii răsplătiți chiar cu Premiul Nobel. Pusă în practică, de imaginația unui scriitor, ideea dă roade dintre cele mai surprinzătoare, călătoria instantanee în spațiu și timp devine posibilă. Iar de aici până la dobândirea tinereții fără bătrânețe nu mai este decât un pas. Totul se întâmplă într-un păienjeniș de povești prin care omul zilelor noastre încearcă să se salveze din calea agresiunii fără precedent a obiectelor, din războiul nenumit cu virtualizarea vieții de zi cu zi. Micul Prinț rezistă, astfel, mai greu în deșertul urban, decât în deșertul Sahara. Singurul lucru care poate opri, totuși, deșertificarea lumii și a vieții este dragostea, o spune hotărât autorul. Povestea elefantului care trăia într-o nucă este o demonstrație cu totul originală că, atâta vreme cât mai avem povești, mai avem suflet. „Fiecare călătorie e, în ultimă instanţă, o opţiune”, scrie naratorul acestui rebus existenţialist , un roman care te duce cu gândul la cât de strâmţi ne sunt uneori pereţii vieţii şi la cât de imprevizibile virajele ei. Când te sui într-un tren care urmează să te poarte spre persoana iubită, o faci sub imperiul tandreţei şi cu un scenariu al fericirii dospindu-ţi în minte. Când însă îţi dai seama că nu te-ai urcat în trenul potrivit, te încearcă furia. Şi poate un început de panică. Pe de o parte, eşti pe cale să ratezi sublimul. Pe de altă parte, eşti pe punctul să fii luat părtaş la un experiment în mijlocul căruia ai nimerit fără voie. Fiindcă trenul în care ai suit circulă pe şine care se generează din mers, fiindcă nu se ştie nici traseul, nici durata călătoriei, fiindcă restul pasagerilor par în neregulă. Experimentul e o iscodire curioasă a viitorului, în care un milionar din topul Forbes bombardează materia cu timp greu, un urmaş al lui Dedal închipuie un nou labirint al destinului, iar un copac produce oameni în loc de fructe. Contururile şi esenţele lumii se schimbă de la o zi la alta, pe când protagonistul lasă în urmă prozaicul şi se pregăteşte de o explorare neanunţată de nimic. Elefantul se face mic cât o gămălie. Sau poate nuca se dilată cosmic. Povestea pe care o scrie Adrian Alui Gheorghe, cu ricanările ei contramitologice, poate fi, în fond, tragicomedia oricărei trestii gânditoare care îşi pune în permanenţă întrebări. Radu Paraschivescu
-
Mona Șimon debutează cu un roman care se citește pe nerăsuflate, scris cu o forță narativă și o ingeniozitate remarcabile. Primele rânduri ne pun în fața confesiunii unui criminal, ducându-ne cu gândul la un roman polițist scris din perspectiva făptașului. Este doar o capcană, pe care Mona Șimon o întinde parcă pentru a testa vigilența cititorului, care se trezește în fața unei povești ce începe cu epilogul. În fapt, romanul alternează planurile narative care se intersectează și se suprapun într-un joc al realității cu imaginația, purtându-l pe cititor într-o poveste captivantă și mereu surprinzătoare. Personajele nu sunt niciodată ceea ce par la început și ne dăm seama că, dincolo de acțiunile lor, există o justificare dramatică, de neevitat. Acesta este mesajul esențial pe care romanul ni-l transmite la finalul lecturii – înțelegerea faptului că niciodată nu putem fi siguri de ceea ce vedem la suprafață și că, dincolo de aparența unei fapte, stă esența motivației ei.
Cristi Nedelcu, scriitor
Elegiac, duios și învăluitor, cu o aură suprarealistă, romanul Monei Șimon e un poem în proză ce ne oferă, în nuanțe infinitezimale, povestea tulburătoare a trei destine ce se întrepătrund dramatic, chiar dacă sub semnul izbăvitoarelor virtuți ale iubirii, pentru a se regăsi în final în fața unei soluții ingenioase și năucitoare, ce reconfigurează totul în termenii fruști și implacabili ai fragilității condiției noastre. La limita dintre două lumi - dintre care una cu puternice valențe aparent distopice - se desfășoară firul roșu ce leagă indisolubil viețile celor trei personaje principale, a căror complexitate nu atenuează cu nimic sinceritatea și convingerea cu care își asumă destinul, nici ingeniozitatea naivă cu care ajung să acționeze. Franchețea observației și sinceritatea neîmblânzită a tonului sunt contracarate de o emoție artistică ce transcende concretețea crudă a poveștii, conferindu-i un filon liric aproape palpabil. O poveste despre nevoia imperioasă de iubire, despre libertatea de a alege și pervertirea bunelor intenții, dar și despre valențele incomensurabile ale prieteniei.Violeta Borzea, editor
