-
O antologie de texte care explorează multiplele fațete ale minciunii 21 de autori, scriitoare și scriitori ai zilelor noastre, explorează multiplele fațete, manifestări și consecințe ale minciunii, într-un demers editorial onest și fără pretenții moraliste. Fără intenția de a demasca și expune minciuna în sine, volumul Suprapun realități, spun minciuni se vrea un demers in rem de documentare a mecanismelor care o pun în mișcare. Coordonator: Cristina Munteanu Design copertă: Beatrice Arzoiu
-
Scriitura Oharei Donovetsky din Casting pentru ursitoare funcționează ca un zoetrop, creând senzația de mișcare prin succesiunea rapidă a trei chipuri feminine (Lenca, Haia și Mira), care își proiectează pe peretele scriiturii câte un fragment din siluetă și câte o fâșie de poveste, într-o horă a istoriilor pe care le poartă tatuate în pieile lor identitare și pe care le împărtășesc în conversațiile ce le ritmează existențele.
Comparația cu dispozitivul optic inventat în veacul al XIX-lea, considerat a fi unul dintre precursorii cinematografului, poate atinge inclusiv dimensiunea lingvistică, căci înțelesul etimologic al zoetropului este acela de roată a vieții. În fond, asistăm în acest roman la rotirea destinelor celor trei prietene, atât de diferite și perfect complementare, încât par a fi consubstanțiale, precum Moirele, Parcele, ursitoarele sau ielele. La limită, ar putea fi chiar cele trei fețe – privind înspre direcții diferite – ale aceluiași personaj, o trimitere subtilă la Hecate Triformis. Numele acestei divinități este pus, de regulă, în legătură cu vocabula grecească hekás, având sensul de „departe”, pentru a sublinia ideea că această ființă supranaturală acționează sau veghează de la distanță, așa cum fac și întruchipările feminine invocate anterior.
Cristina BOGDAN
N-ai cum să nu remarci măiestria cu care autoarea pune în act capacitățile combinatorii ale cuvintelor și ale poveștilor, calculul milimetric pentru plasarea „coincidenței”, ironia, jubilația potrivirii, suspansul din jurul acestor asamblaje. N-ai cum să nu sesizezi propensiunea pentru bivalență a scriitoarei, abilitatea ei de a ține simultan în frâu fantasticul și realul, jongleria în echilibru cu care conjugă abstracțiunea visului premonitoriu, viziunea și exercițiul intelectual cu „poezia” materialității.
Iuliana MIU
-
Descopăr cu plăcere vocația epică a poetei Cleopatra Lorințiu și mai ales pe aceea de critic și istoric literar. Adevărul e că volumul se citește pe nerăsuflate, mai ales de către cei care au cunoscut-o personal, i-au citit cărțile de poezie de început, i-au fost aproape ca generație, dar și prin colaborarea la aceleași publicații sau edituri. Evocări, interviuri cu urmașii, cronici literare sau plastice dedicate cărților sau expozițiilor unor figuri ilustre ale literaturii române sau ebraice, reunite într-un fascinant eclectism, compun această carte densă, un eșantion de erudiție și scriitură sapiențială, o înaltă dovadă a iubirii de carte, de culorile visului și de oameni a poetei Cleopatra Lorințiu.
Geo Vasile
Cleopatra Lorințiu crede că viața e prea scurtă și timpul neiertător: de aceea, toate iubirile și întâlnirile cardinale contribuie la destin, cu o condiție: să nu le lași să te schimbe. Iar binecuvântarea vieții Cleopatrei Lorințiu este că întotdeauna a știut ce are de făcut. (…) Cleopatra Lorințiu este autor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat. Cărțile ei s-au scris din viață.Ionuț Vulpescu
Cleopatra Lorinţiu este o profesionistă a seducţiei prin limbaj. În fiecare dintre ipostazele sale, poetă, prozatoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune, diplomat, este limpede, expresivă, sigură pe sine, ştiind să surprindă esenţialul şi din întâmplările aparent derizorii. În literatură, conferă sens şi nobleţe durerilor, sfâşierilor, experienţelor care dor până la os. Ca jurnalist, a aşezat o lumină puternică asupra figurilor marcante din cultura română. Prin tot ce este, Cleopatra Lorinţiu dezvăluie o ereditate rafinată, şlefuită de un destin scris frumos. Mă gândesc la şansa de a călători şi de a pătrunde în spaţii, culturi şi civilizaţii descântate de istorie, pe care le-a transpus memorabil în cărţi şi în filme. Cleopatra Lorinţiu trăieşte intens, cu toate simţurile, şi scrie cu colţul inimii. O decupez din câteva amintiri plutind spre neuitare. O văd râzând pe malurile Senei. O văd încordată, pe culoarele Televiziunii Române. O văd din profil, surâzând sub o pălărie de pai care o apără de toate şi de sine.Clara Mărgineanu
Tare bucuroasă sunt pentru apariția, în curând, a acestei cărți a cărei atentă organizare și pregătire a durat aproape un an. Nu doar pentru că autoarea este Cleopatra Lorintiu, o personalitate culturală complexă, ci și pentru că volumul cuprinde texte singulare, de mare însemnătate, consemnate de-a lungul timpului și adunate acum în volum, în trei secțiuni distincte ce cuprind rememorări, întâlniri și interviuri cu personalități marcante ale literaturii române și ale culturii, în general. Gheorghe Tomozei, Cella Seghi, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Ovidiu Bojor, Iosif Sava, Mariana Nicolesco sunt doar câteva dintre numele evocate în volum, iar despre întâlnirea cu ei autoarea povestește cu implicată dragoste și nostalgie, argumentând pe alocuri cu fotografii și documente personale ce atestă nu doar relaționarea cu aceștia într-o fericită congruență a destinului, ci și diversele etape ale acestui parcurs senzațional. Cleopatra Lorințiu este scriitor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat, cu o activitate literară prolifică și cu remarcabile realizări culturale, în prezent una dintre cele mai fascinante personalități din sfera culturală. Onorată peste poate pentru acest demers literar întreprins împreună, dar mai cu seamă pentru cartea ce își va începe viața în foarte scurt timp.Violeta Borzea, editor
-
Am citit Mierla neagră cu pasiune și adevărată admirație de la o pagină la alta. O lectură acaparantă și perenă. Există cărți care mi se par bune la lectură, dar pe care le uit repede. Eu împart cărțile după măsura în care îmi rămîn în minte și mă obsedează. Romanul Mierla neagră mi-a rămas în memorie și-mi voi aminti mereu de el, nu doar cînd mă voi plimba pe străzile Clujului, iar pentru asta autorul e demn de toată lauda. Ana Blandiana Radu Țuculescu e un prozator al cărui scris plutește nonșalant peste generații și mode. Și un epicureu narativ cu repertoriu derutant. A publicat, în ultimii 45 de ani, cîteva zeci de volume (romane, proză scurtă, piese de teatru, publicistică, literatură pentru copii). Are și o formulă proprie inconfundabilă – nu o rețetă, deși arta culinară e un lait-motiv apetisant al prozelor sale; muzician prin formație și artist cu vocație multiplă, și-a proiectat cu virtuozitate background-ul și în narațiunile proprii (de la Degetele lui Marsias încoace), care abundă în personaje cu formație muzicală și în intrigi asociate muzicii instrumentale. Răsfățul voluptăților senzuale care le condimentează e comparabil, în multe privințe, cu cel culinar. Iar fundalul social-politic, ținînd de istoria recentă comunistă și postcomunistă, este omniprezent; cu rădăcini în fantasmele unei Transilvanii post-imperiale (de mirare că autorul lipsește din Dicționarul romanului central-european...), el oferă nu puține biografeme ficțiunilor lucrate cu rafinament imaginativ și cu un umor care nu exclude dramatismul sau cruzimea. Toate aceste ingrediente – sau teme obsedante cu variațiuni - se regăsesc și în textura romanului Mierla neagră. (...) Dacă ar fi să caut un scriitor internațional afin lui Radu Țuculescu, primul care mi-ar veni în minte ar fi Boris Vian – minus exuberanța imaginativă „patafizică” și jazzistică a francezului, dar cu răsfățuri bonom-meticuloase și soluții ingenioase tipic țuculesciene. La sfîrșitul lecturii, odată cu retragerea din scenă a „iluziei” Maria Candelato, cititorul rămîne cu tristețea că această carte frumoasă trebuie, totuși, să se sfîrșească. Paul Cernat Roman puternic, muzical şi simbolic (simbolul corbului, dar şi simbolistica religioasă angelic versus diabolic, la care trimite mănăstirea franciscană ori numele lui Anghel, ca şi episodul biblic al „picioarelor desculţe”, transformat de personajul Prada într-o formă de pedeapsă sadică), Mierla neagră impune graţie unei atmosfere obsedante și a unor personaje extrem de vii, și reprezintă, fără îndoială, unul dintre romanele de prim-plan ale postcomunismului românesc. Adina Dinițoiu
-
"Cu mulți ani în urmă, am citit Cimitirul - mărturisesc, dintr-o curiozitate plină de neastâmpăr - și zău că n-a fost deloc ce mă așteptam să fie. A fost mult mai mult. Sarcastic și cu un umor fin, genuin, care te cucerește ireversibil, carismatic și sincer până la exasperare, Teleșpan ne propune un roman care, dincolo de aparența lejeră conferită de limbajul suburban, accesează câteva problematici majore. Personajul său este mandatarul unor opinii și credințe simple, dar profunde, care converg spre concluzia că fericirea vine din acceptare, și nu din cosmetizarea unor realități menite să îmbrace adevărul în straie strălucitoare, dar găunoase. Până la urmă, în fața morții, prilej de reflecție în carte, suntem cu toții lipsiți de argumente.Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la romanul Cimitirul, pe lângă incursiunea frustă într-o zonă la care alții nu se pot gândi decât după ce își scuipă în sân, este acela că poate fi citit de toată lumea: umorul și situațiile funambulești îi corup pe cei înclinați spre pudibonderie, în timp ce îi seduc neînduplecat pe ceilalți. De altfel, prima ediție este de mult epuizată, iar exemplarele care au mai circulat în rețeaua norocoșilor sunt pe cale de dispariție. "(Violeta Borzea, editor)
-
Micul Prinț este o poveste poetică, cu ilustrații în acuarelă realizate de autor, în care un pilot naufragiat în deșert întâlnește un tânăr prinț căzut pe Pământ de pe un mic asteroid. Povestea este filosofică și include critici sociale, remarcând ciudățenia lumii adulte. Această fabulă pentru adulți pare să fie, conform unei analize, o alegorie a vieții lui Saint-Exupéry: în poveste se întrezăresc căutarea din copilărie a unor certitudini și a păcii interioare, misticismul, credința sa în curajul omenesc, în fraternitate și în prietenie. Deși în aparență este stilizată ca pentru copii, Micul Prinț face câteva observații profunde despre viață și despre natura umană, ca de pildă: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă‑n miezul lucrurilor.” Alte mesaje-cheie ar mai fi, de exemplu: „Devii răspunzător de‑a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit.” Sau: „Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca ea să fie atât de preţioasă.” Micul Prinț a devenit una dintre cele mai bine vândute cărți publicate vreodată, fiind a doua carte cea mai tradusă în lume, după Biblie. Inimile nu au vârstă. Mărturisesc că această carte, minunat scrisă de Antoine de Saint Saint-Exupéry, pare de fiecare dată o lectură nouă, pentru că Micul Prinț are darul de a ne chema inimile, și nu mințile, spre a descuia înțelesuri. Frumusețea romanului stă în chiar acest fapt – marile adevăruri sunt iscusit camuflate în ceea ce aș numi o formă de gândire magică, ce face posibil accesul la esența vieții. Însă Micul Prinț își păstrează această gândire intactă. Încetăm să mai fim de îndată ce se sting mirarea, căutarea, curiozitatea pentru frumusețea vieții, ce poartă felurite chipuri. În absența lor, ne îndepărtăm de cine suntem cu adevărat și uitarea pune stăpânire pe noi, iar Micul Prinț ne previne că „toți adulții au fost copii cândva… dar puțini dintre ei își mai aduc aminte”. Jocul predilect al adulților este de a se lua în serios, ajungând să ignore ceea ce contează cu adevărat. Dar pentru a păzi cu grijă scânteia vie, Micul Prinț ne oferă cheia, anume că „limpede nu vezi decât cu inima”, fiindcă „miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”. Prietenia, responsabilitatea, loialitatea, adevărul, iubirea sunt lucrurile cele mai de preț ce merită îngrijite, iar felul în care ne sunt povestite se strânge într-un mănunchi de trăiri rostite dintr-un glas al inocenței ce știe să le vorbească inimilor. Iar inimile nu au vârstă. Andra Samson, autoarea romanului Corabia din cer Micul Prinţ e o carte necesară, îmbibată de simboluri, o carte unde candoarea şi puritatea învelesc adevăruri pe care oamenii mari le uită. Micul Prinţ trăieşte pe o planetă nu mai mare decât o casă, de unde poate privi chiar şi patruzeci şi patru de asfinţituri într-o zi şi unde creşte o floare care-şi ascunde dragostea sub haina cochetăriei. Acest omuleţ deosebit începe o călătorie în care întâlneşte tot soiul de personaje memorabile, de la regele fără supuşi până la vulpea care îi dezvăluie însemnătatea prieteniei. Micul prinţ putem fi noi, când privim totul cu ochi inocenţi, înainte de a ne ocupa doar cu cifre şi de a ne lăsa atraşi în vortexul realităţii. Cel mai bine e să ţinem cont de cuvintele autorului: „Nu-mi place să-mi citească nimeni cartea în mod uşuratic”. Alexandra Niculescu, autoarea romanului Oranjeria
-
Întreaga proză a lui Nicolae Stan este una de diagnostic. Cu alte cuvinte, istoria nefastă ca boală trebuie elucidată prin diverse mijloace de cercetare. Așa se face că naratorul ajunge să înfățișeze evenimente și tipuri umane concludente pentru un tratat antropologic.
MARIUS MIHEȚ
În centrul romanului Apă vie, al lui Nicolae Stan, se află povestea neașteptată a unei gropi de gunoi transformată într-un adevărat „centru al lumii”. Ea devine o arhivă a viului de cândva, locul unde se adună destine, memorii și forme fragile de supraviețuire. Aici, viața capătă o densitate aparte, iar personajele sunt purtătoare ale unei memorii colective marcate de pierdere și adaptare.
Romanul îmbină realismul social cu reflecția metafizică, cotidianul cu viziunea simbolică, transformând banalul în scenă a revelațiilor profunde. În bună parte, personajele trăiesc în propriile vise, precum Bazil Arseniuc – administratorul, „particularul inactiv” –, care vede realitatea cu ochii săi din vis. Romanul în integralitatea lui pare să fie, în fapt, o viziune a regenerării unei realități infuzate de vis.
Între real și vis, între concret și simbolic, Apă vie explorează felul în care oamenii își reconstruiesc existența într-o lume dominată de zgomot. Nicolae Stan propune un roman perspectivist, cu o formă de narare inedită, introspectiv și profund uman, în care cotidianul se transformă discret în revelație.
ADRIAN ALUI GHEORGHE
-
„Între atîtea romane concurente în a epuiza tema comunismului, cartea Dorei Pavel vine ca un suflu nou, proaspăt şi deschizător de drumuri. Dora pavel are forţa marilor romancieri contemporani. Asemănarea cu Milan Kundera, de exemplu, nu poate fi trecută cu vederea. «Le corps», cunoscuta temă kunderiană din Insuportabila uşurătate a fiinţei, se regăseşte în descrierea chirurgicală a învierii lui Carasiniu: [...] Înviat din morţi după trei zile, Vlad Carasiniu îşi împarte viaţa între ruşinea unei morţi nedemne, banale şi o a doua naştere, de această dată una frauduloasă, «o naştere sterilă, redundantă» şi «neasistată din prima clipă». Moartea şi învierea sa sînt puse însă la un moment dat sub semnul farsei. O farsă a destinului, care îl trădează pe Carasiniu şi îl lasă «în voia vieţii». [...] Roman al identităţii, roman de dragoste şi de moarte, roman psihologic, cu multe accente naturaliste, Pudră va rămîne cu siguranţă, pentru destul timp de acum încolo, în atenţia criticii literare.”
(Bogdan Romaniuc)
„Romanul Dorei Pavel începe cu forţa prozatorului îndelung exersat. Prima frază, scrisă pe aproape douăzeci de rînduri, se citeşte dintr-o singură suflare. [...] Te mai poţi menţine pe margine cînd ţi-a fost aruncată o astfel de mănuşă? Analiza care continuă subiectul recurent al Dorei Pavel – acela al morţii şi al mecanismelor ei – ţine încordată atenţia cititorului. Îi stîrneşte acestuia un interes înrudit cu cel pentru scenariile poliţiste. Senzorialitatea este ascuţită, senzaţiile sînt descrise în mod verosimil, dar deloc previzibil. Fiindcă imaginile vin din altă lume. Nu este lumea viilor. Nici cea a morţilor. Este un spaţiu straniu, complet necunoscut, cu care autoarea îşi familiarizează treptat publicul. Există de-a lungul întregii poveşti o lipsă de pudoare, în sensul cel mai larg; fiindcă nici un colţişor al spiritului sau al trupului, nici un drum pe care unul sau celălalt rătăceşte nu opreşte accesul glasului descriptiv. Totul, fie că e material sau doar energie haotică, îşi strigă nevoia de a fi descoperit. [...] Ce se întîmplă cînd revii după două zile de moarte clinică? Cum priveşti lumea după «înviere» şi cum eşti tu însuţi privit cînd trupul tău miroase a moarte, dar emană viaţă proaspătă? Vlad Carasiniu este personajul care îşi lasă toate gîndurile la vedere, astfel încît cititorul să îi poată vizita întreaga viaţă ca pe un muzeu. Odată cu Pudră, avem – deja la început de 2010 – un roman bun.”(Iulia Iarca)
„Autoarea şi-a conturat deja, cu mînă netremurîndă, un teritoriu propriu, o zonă tematică şi un tip de atmosferă care îi asigură vizibilitatea. Agata murind (2003) şi Captivul (2006) puneau deja în scenă o zonă crepusculară. Deshumarea unor morminte dragi, iubirea incestuoasă, fîlfîirile abisale şi trăirile ambigue, ezitările şi paroxismele, toate aduceau vocea naratoarei într-o filiaţie care include, la drept vorbind, romanul gotic, gustul lui Edgar Allan Poe pentru morbid, atenţia lui Zola – dar şi a lui Zweig – pentru dimensiunea paradoxală a psihismului şi explorarea postpsihanalitică a scufundării în stările de obnubilare, parţială, a conştiinţei. Acum, la început de 2010, Pudră este posibila continuare a unui triptic sau a unei serii de autor relativ unitară în parametrii ei stilistici şi de tendinţă, situînd-o pe Dora Pavel undeva între expresioniştii, romantici, autorii adîncurilor psihologice şi degustătorii de scanări ale fiinţei umane dincolo şi dincoace de precizia superficială a unor circumstanţe istorice. [...] Pudră şi-a asociat în chip fericit elemente de roman poliţist – deci de intrigă şi suspans –, una dintre reţetele care, fie şi numai schiţate, asigură vigilenţa lecturii.
Registrul dominant al acestui roman este cel nocturn. Moartea – fie ea şi aparentă –, amnezia, întîlnirile întîmplătoare ce succed trezirii sînt toate nocturne, iar periplul lui Carasiniu rămîne pînă în final o călătorie celiniană la capătul nopţii. [...]
În proza Dorei Pavel trebuie să intri în costum de gală, ca la Operă, pentru că vocile te poartă în înalt, scenografia este rafinată, iar partitura te poate duce departe.”
(Ovidiu Pecican)
-
Dacă această carte ar vorbi despre cel care i-a dat naștere și, implicit, despre ea, ar putea-o face împrumutând vocea unuia dintre personaje și ar spune cam așa: La urma urmei, tu trăieşti foarte intens povestea scrisă, nu? Cuvintele sunt carne, sunt sânge, frazele tale sunt corpuri. Acum ai o clonă din cuvinte după chipul şi asemănarea mea, un amalgam de fraze lungi din care se întrupează, ai acolo sângele meu, carnea mea, surâsul, sprâncenele, gesturile, ezitările, jocul, vocea mea.
Aș mai adăuga că Ovidiu Baron propune un roman dens, în care fantasticul și realul caută se vorbească și laolaltă, și canon, și împrumutându-și cuvinte ori stări, despre dragoste, reacția la ea și lumi diferite, ce se contopesc una în alta și se reinventează una din alta.
Robert Șerban
Un flux narativ scurtcircuitat de reflexe crepuscular-fantasmatice străbate problematica unui eros cu două chipuri, precum ale mitologicului Ianus, unul întors spre un trecut halucinant, straniu, celălalt îndreptat spre un prezent tulburător, pulsatil. Ovidiu Baron ne oferă o narațiune densă, magmatică, un periplu nevralgic și sincopat între atunci și acum, pe firul subțire, tot mai subțire al întâmplărilor, al devenirilor și al distanțărilor care, nod după alt nod, leagă trecutul de prezent. O scriitură fermecătoare, alertă, care se află, în permanență, sub sevraj poetic. Însă, înainte de toate, seva melancolică a evocării, clocotitoare, vascularizează destinul personajului, pentru care memoria devine o cutie de rezonanță a imaginației și a sensibilității.
Savu Popa
-
Bine ați venit în lumea lui Tomiță, un motan care locuiește într-un magazin pentru animale plin de viață! Tinerii cititori, și nu numai, sunt invitați să exploreze universul plin de povești al celor care vizitează petshopul. Prin ochii lui Tomiță, copiii vor învăța concepte și principii care ne călăuzesc în viață, cum ar fi: prietenia, empatia, duioșia, precum și importanța bunătății.
-
„Uric cel bun și Ultimul Căpcăun” este o carte despre făpturi mici și prietenoase, atotștiutoare și nemuritoare, care veghează neobosit Tărâmul de la Capătul Curcubeului. Uricii îi ajută pe copii în momentele grele, îi însoțesc, după voie, în cele bune, le păzesc secretele și le împlinesc visurile. Așa s-a întâmplat și cu Zoe, fetița „de vârsta infinitului întors”, care s-a împrietenit cu Uric cel Bun, când avea mare nevoie de ajutor, dar și de ... idei. Lucrurile se complică mai ales când se zvonește că Ultimul Căpcăun, Capdecane pe numele lui, umblă slobod în lumea largă. În ce fel de aventură intră toți trei, alături de Chira Măiastra și alți urici, ajutați sau încurcați de încercatul motan Zac și naiva Kare, se dezvăluie pas cu pas în carte, „trebuie doar să priviţi spre coada ochiului”, cum recomandă Uric cel Bun. De acolo începe totul. Și se încheie cu …, hei, vreți să știți cine e Timotei? Ideea de a scrie o carte pentru copii în care să fie valorificate elemente de cosmogonie populară românească, precum şi despre „primele făpturi mitice“ mi‑a încolţit în minte încă de acum treizeci de ani, de când am citit prima dată Mitologia română, de Romulus Vulcănescu. Am reluat această lectură şi pentru cărticeaua de faţă, pentru care am folosit câteva date şi descrieri cu privire la Fârtate, Nefârtate, căpcăuni, uriaşi şi urici, pe care, în funcţie de situaţie, le‑am simplificat şi le‑am adaptat cu intenţia de a le face familiare cititorilor contemporani. Pornind de aici, mi s‑a părut foarte interesant să‑mi imaginez o întreagă seminţie a uricilor, precum şi o existenţă neîntreruptă a lor. Am lăsat imaginaţia să zboare şi am construit o întreagă istorie, cu organizare, ierarhie şi tipologii specifice, la care să ne putem oricând întoarce pentru a detalia. Cu la fel de mare bucurie m‑am lăsat pradă şi dorinţei de a valorifica într‑o carte pentru copii fragmente din poezii în limba spargă ale Ninei Cassian. Vor fi pentru cititori un prilej de a înţelege jocul (şi joaca) cu posibilităţile limbii, dar şi de a intui, înainte de a cunoaşte cuvântul „morfologie“, cum se aplică acesta în cazul unei limbi necunoscute, dar inteligibile.
Ohara Donovetsky
„Îi mulţumim fetiţei Zoe, fără de care nu am fi ştiut ce s‑a întâmplat cu Ultimul Căpcăun. Fără ajutorul ei, ex‑Capdecane zis Capbleg ar rătăci şi acum fără rost. Nu ar fi devenit uricul Timotei cel Nou. Dacă nu ar fi fost să mă cheme la ea, seminţia uricilor nu şi‑ar fi găsit nici acum liniştea şi nici bucuria de a veni iar printre oameni. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ne preţuiesc, vom fi mereu de veghe la Tărâmul de la Capătul Curcubeului. Ne veţi vedea ori de câte ori veţi dori, să nu uitaţi, trebuie doar să priviţi spre coada ochiului. Toate acestea au fost povestite de mine, Uric cel Bun a.k.a. Benedict cel Blajin, Mare Divalnic şi Ur‑Cronicar, Să vă fie de folos! Al vostru, smerit întotdeauna, Uric cel Bun” -
„Poetă de primă mână, prozatoare și autoare de literatură pentru copii, Cleopatra Lorințiu scrie pentru cei mici o carte superbă. Un semn de prețuire și de speranță, din partea ei, pentru literatura dedicată unei vârste. Un exercițiu stilistic de excepție, dus de ea pe culme.“
Smaranda Jelescu, 1992
„Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite. Printre acestea se cuvine a fi menţionată, în primul rând, intensificarea pur poetică, cel mai convingător exprimată… Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii şi apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.“
Voicu Bugariu, Luceafărul, 1982
„Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia, cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite, pline de concreteţe a vieţii din copilărie, şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă, un sentiment aparte pentru aceasta, ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei. O carte de nerăbdare, frumoasă şi înaripată, în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine.“
Olimpiu Nuşfelean, Tribuna, 1987
„Cred că o carte cu poveşti atât de frumoase și captivante, incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII, aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu, nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură, dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa acelor mici cititori castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima al copilăriei.“
Tudor Opriş,1998
„De dragul tău, aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită, întâmplată la o margine de mare pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care‑şi găsesc culcuş într‑o cală ruginită. De dragul tău, aş însufleţi caii din păretar, i‑aş lăsa să alerge prin deşert sub clarul de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori, înarmaţi până‑n dinţi. De dragul tău, aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria‑o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici, iar seara i‑aş pune să danseze pe masa mea acoperită cu satin roz. Aş lăsa notele să fugă din portativ, aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşu, care, de fapt, nici nu ne e unchi de‑adevăratelea, dar e dintr‑un sat cu bunicul nostru şi l‑a cunoscut pe bunicul nostru şi‑atunci nu merită să‑i zicem unchi? De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă, deşi ştii prea bine că n‑o să‑l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău, aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine‑o cu putere să mai stea, să mai stea. De dragul tău, aş lăsa cântecele să zboare libere ca păsările, aş găsi câte‑un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi. Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într‑o amestecătură albastră care te‑ar face să râzi. De dragul tău, m‑aş ascunde într‑o carte din bibliotecă şi‑aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi, într‑o bună zi, mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…“
