Shop

Poveștile scrise în palmă ale Corinei Ozon își găsesc locul în paginile acestei cărți precum constelațiile luminând pe un cer senin sub ochiul atent al unei naratoare care încearcă să sesizeze dincolo de cuvinte fulguranța unei nostalgii ce traversează sufletul însetat de iubire, amintind neîncetat urgența trăirii depline, a iubirii fără măsură și a suferinței care pândește la fiecare colț. „Să nu te amăgești vreodată crezând că nu-ți vei mai aminti cu adevărat de ceea ce nu ai avut curaj să faci”, ne spune ea ca un avertisment, dar și ca un îndemn al setei de viață care o animă. Inspirându-se din izvorul bogat al fantasticului, al spiritismului, al șamanismului și al altor practici mai noi, personajele Corinei Ozon trec cu ușurință granițele realului pentru a se cufunda într-o ficțiune colorată, uneori cu umor, fără să uite să se întoarcă la o gravitate apropiată de un fior tragic, dureros al eșecului. Iubirea visată, sperată, dar risipită într-un cotidian al rutinei și secătuită de infidelitate și de violență, este precum o flacără muribundă care nu încetează să repete, ca o incantație a neîmplinirii: „Și, Doamne, cât de mult ne iubeam…” Dincolo de acest regret al uzurii sentimentelor, proza scurtă din acest volum reușește să aducă în prim-plan figuri puternic conturate, care se imprimă în memoria cititorilor fie prin această forță a trăirii, fie prin umanitatea pe care se străduiesc să o apere dincolo de orice slăbiciune a firii. Exercițiul din acest volum de proză scurtă al Corinei Ozon constă tocmai în a sesiza această parte luminoasă a ființelor pe care le pune în scenă. Pentru aceasta, ea face apel la un aliat fidel, identificat în această sintagmă sugestivă, puternică despre capacitatea de reziliență a ființei care caută fericirea adevărată:  „între gest și cuvânt este timpul care vindecă”.

Dan Burcea, critic literar

Observația atentă, grija pentru înduioșare, resursele secrete de nostalgie

(naïve utopie du passė), toate acestea plus o facilitate a comunicării, o vocație a exprimării cu naturalețe fac din noua carte de proze scurte a Corinei Ozon, în mod paradoxal, o încununare a unei cariere aflate la vârsta maturității artistice.

După ce s-a manifestat prolific în romane și fluvii narative, iar acestea și-au cucerit deja un public, prozatorea își dă voie să atace genul prozei scurte, adică al orfevrăriei.

Bijuteriile ei - de aur sau argint, de gheață și de sentimente - sunt menite să fie citite și prețuite de cei care o creditează grație succeselor ei anterioare, dar și de cei care nu o cunosc încă, cei care o descoperă acum, căci cheia de preț a acestei cărți este emoția artistică. Talentul pur și franchețea observației, lumea fascinantă a unei vârste și amintirea unei  frăgezimi de suflet mă duc cu gândul la Valéry Larbaud și la a lui Fermina Márquez. Căci acolo am mai găsit o asemenea finețe în descrierea stărilor, a tulburărilor infinitesimale. Și mai rămâne planarea de zbor de libelulă asupra misterelor și imaginației, într-un cuvânt un regal pentru lectură, pentru cititorul răsplătit din plin cu ceva deosebit, rafinat și de neuitat.

Cleopatra Lorințiu, scriitoare

Suita de proze scurte a Corinei Ozon ne înfățișează un adevăr dezgolit, constituindu-se într-un memento de un realism visceral al faptului că viața nu e doar o înșiruire de întâmplări duioase și perpetuu înălțătoare, ci și, prea adeseori, o  "chemare la arme" ce nu ne dă de ales, situându-ne în fața unor situații obiectiv brutale sau aspre, precum și ireconciliabil tragice. Pastilele-poezii ce contrapunctează textele au menirea de a atenua duritatea condiției umane, care, de dincolo de învelișul vanităților noastre, ne sorocește însingurării și suferinței. Atât concretețea, cât și lirismul mângâietor al textelor sunt asigurate de elemente de fantastic pe care Corina Ozon le mânuiește cu dexteritatea marilor scriitori, netulburată de forța potențial dezechilibrantă a firului narativ.

                    Violeta Borzea, editor

Dacă dialectica este arta de a ajunge la adevăr prin dialog, atunci Marietta Dobrin ne propune o dialectică a dorului. Dorul nu este doar o condiție a omului – conform extrapolării tiparului descartian, “îmi e dor, deci exist" –, ci și o stare de grație invocată și refuzată în egală măsură, căci pe de o parte e un sentiment elegiac și duios, pe de alta presupune o suferință nestrămutată ce vine din îndepărtarea față de cei dragi și față de casa natală, care devine, mai ales sub auspiciile înstrăinării, un ADN imposibil de ignorat. Fata cu cimbru în buzunar e, așadar, un omagiu adus amintirilor neprețuite ale copilăriei și tinereții – și, implicit, ale celor apropiați, așa cum au fost –, dar și o confesiune vindecătoare, menită să conserve o lume amenințată potențial de uitare.

(Violeta Borzea, editor)

Cartea Mariettei Dobrin este o colecție de amintiri distilate de depărtarea, în spațiu și timp, de locul de origine, către care autoarea se întoarce cu o intenție nostalgic-recuperatoare. Fata cu cimbru în buzunar de odinioară privește înapoi cu iubire și alege să compună această carte-album din imagini ale celor mai dragi locuri și oameni, decantate, dar și validate de distanța în timp și spațiu care le separă. Structurată în capitole scurte și limpezi – unele spuse în șoaptă de basm la gura sobei, altele ghidușe, cu tâlcul unor povești de șezătoare –, cartea se citește cu respirația la gură, cu nerăbdarea, dar și cu bucuria întoarcerii la matca identitară. Confesiunea concentrată și bine calibrată are ritm cumpănit și ton înțelepțit de experiența dorului-durere, înainte de toate, și poate tocmai de aceea are efectul unei ploi răcoroase de vară sau a unei îmbrățișări vindecătoare. Uneori obiectele evocă o lume din dorința de a o scoate din uitare, așa cum sunt tuciul sau șorțul, alteori obiceiurile campestre sunt repovestite ca și când ar putea ține timpul în loc, și așa sunt cele despre culesul viilor, fiertul magiunului, al săpunului, târguri sau drumuri la Magazinul Universal. Peste toate se înalță cele care imortalizează chipuri sau tipologii, de la cele ale părinților la cele ale bunicilor, ale surorilor sau ale vecinelor – dintre care face parte indimenticabila Marița –, neuitând din galerie pe cele ale prietenelor de-o viață – minunata Sânziana, bunăoară – sau pe cele de doar o zi, cum pare să fie străina profesoară de life-style ad-hoc din tren sau cea cu care vizitează într-o zi o galerie de artă. Două geografii spirituale aflate la confluență, cea de acasă și cea de adopție, compun relieful afectiv al autoarei, care se identifică nu numai cu tânăra care poartă perpetuu în buzunar, pe post de madlenă, cimbrul cu aroma copilăriei, dar și cu cea care confirmă, nel mezzo del cammin, lecția simplității, a modestiei și a iubirii.

(Ohara Donovetsky, scriitoare)

Când o citești pe Marietta, este imposibil să nu te regăsești într-o frântură de poveste. Are darul să scoată la lumină amintirile adormite și, pentru câteva momente, să le facă să strălucească. Precum obiectele de preț ținute în cufăr de străbunicii noștri, în basme sau aievea, pentru că farmecul este tocmai călătoria pe această linie imaginară pe care ne întoarcem în copilărie sau în diverse ipostaze ale vieții. Scrierile Mariettei fac parte din memoria colectivă, dar sunt acele colțuri în care n-am mai umblat de mult și unde, uneori, ne temem că doare dacă umblăm. Or Marietta reușește să ne ducă de mână, cu blândețe, în aceste felii din viață, care recompun o lume poate uitată, dar nu abandonată.

(Corina Ozon, scriitoare)

Fragment din carte:

Iarna, mama și bunicile mele fierbeau într-un tuci mare șunca, piftia, cârnații de băgat la oala cu untură, măruntaiele pentru umplut caltaboșul, apoi, când terminau cu toate, după Sfântul Ion, adunau jumările și untura veche, folosită la gătit, și le fierbeau într-un tuci special cu sodă ca să facă săpun. Dacă nu ieșea bine, îl tăiau în bucăți mici și-l mai fierbeau încă o dată. Bunica mea era o specialistă foarte pretențioasă, iar dacă săpunul nu ieșea cum dorea ea, era în stare să-l fiarbă la infinit. Noroc că experiența și priceperea ei nu dădeau niciodată greș. Îmi plăcea să stau cu ea lângă tuci și să amestec lichidul mai întâi subțire, apoi din ce în ce mai gros și mai leșios. Lemnele trosneau, focul ne privea cu mii de ochi scânteietori, făcându-ne să nu mai simțim frigul, și ascultam poveștile și vorba caldă a bunicii. A doua zi, când se răcea bine roata de săpun, o tăia în triunghiuri precise și le urca în pod, la uscat. Primăvara, în tuciul pentru păsări, mama fierbea mălai, urzici și pălămidă, hrană pentru bobocii de rață și de gâscă, iar de Paște, în tuciul de gătit, fierbea măruntaiele pentru drob și ciorba de burtă. Vara era anotimpul păsatului de mălai dulce, care se împărțea în ziua Moșilor de vară împreună cu merele dulci-acrișoare; apoi le venea rândul dulcețurilor de vișine, de căpșuni şi de cireșe, iar după mijlocul verii, roșiilor pentru conservă. Seara adunam roșiile din grădină în găleți, le spălam, le lăsam să se zvânte pe masa acoperită cu ștergare mari, iar a doua zi, dimineața devreme, le tăiam în bucăți, le dădeam prin mașina de tocat și le puneam la fiert în tuci. Un tuci mare, de câteva vedre. Împărțeam sarcinile cu surorile mele și nimeni nu protesta. Una se ocupa să țină focul viu, până când începea să bolborosească bulionul, apoi trebuia să-l țină molcom, iar asta era cel mai greu. Coceni, lemne, vlăstari uscați de viță-de-vie, toate erau bune de pus pe foc. Alta se ocupa cu învârtitul linguroiului în tuci. Încet, cu atenție, cu mișcări rotunde, de sus în jos sau circulare pe pereții tuciului. În timp ce fierbeau roșiile, spălam sticlele, le limpezeam bine și le așezam roată pe lângă foc, să se usuce și să se încălzească, pentru a putea primi în burta lor bulionul fierbinte și gros. După câteva ore de fiert, dintr-un tuci plin ochi abia mai rămânea jumătate. Apoi venea rândul toamnei, cu magiunul de prune și nelipsita zacuscă, hrană prețioasă pentru iarnă. Indiferent ce se afla pe foc, eu abia așteptam momentul final, când se umpleau toate sticlele și borcanele, iar noi, copiii, ne înarmam cu linguri și râcâiam pereții tuciului. Coaja aceea, de fructe sau de legume uscate la dogoarea focului, era cea mai delicioasă tratație. Tuciul cunoaște bine inima oamenilor. Roșie, vie, petrecăreață la nunți și la botezuri, neagră-vineţie, tristă și neîmpăcată la pomenirea celor adormiți.