Virginia Olaru
-
Festivalul de poezie „Gellu Naum”, aflat în anul 2025 la cea de-a XXIII-a ediție, este un concurs de creație literară care se desfășoară pe două secțiuni (gimnaziu și liceu) și care antrenează în fiecare an un număr tot mai mare de tineri, dornici să fie jurizați de scriitori reprezentativi ai momentului. Este un proiect de suflet, început în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany, pe atunci profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București. Concursul se regăsește în Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale de mai bine de 15 ani, semn că eforturile noastre de a organiza acest festival de poezie sunt apreciate și recunoscute. Creațiile elevilor distinși cu premii și mențiuni la cele două etape ale concursului (regională și națională) se regăsesc în antologii de poezie, apărute la un interval de trei ani, la editura „Casa de Pariuri Literare”, începând cu anul 2017: Cabaret Voltage – 2017, Atenție, nu se mai închid ușile! – 2020, În haine străine – 2022 (liceu), Jocul de-a luna – 2022 (gimnaziu). Cele două antologii care fac parte din colecția „Arcane”, coordonată de Andrei Zbîrnea, cuprind texte ale elevilor de liceu premiate în perioada 2023-2025 – Magnolia cu parfum de nu-mă-uita, respectiv de gimnaziu – No Reply. Fiți autentici, dragi copii, nu încetați să iubiți poezia! Lăsați pe hârtie urme ale trecerii voastre prin lume!
-
Durerile nașterii și nespusele trăiri ale femeilor devenite mame au fost, într-un februarie friguros, tema dezbaterii la clubul de carte „Lecturile Insomniacelor“. Începând din primăvara anului 2023, acest club de carte, proiect al „Festivalului Internațional de Carte Transilvania“, promovează literatura feminină, în special autoarele din țara noastră. „Ce nu spun femeile“ a fost tema dezbaterii din februarie 2024, iar timpul a fost insuficient, în acea seară, pentru cât de multe au ele de spus atunci când pare că nu spun nimic. Pierderea unui copil, nopțile nedormite, menstruațiile abundente și dureroase, fardul din vitrină pentru care nu sunt suficienți bani, presiunea pe care o simți să arăți sau să te comporți cum se așteaptă ceilalți de la tine, cutumele care trebuie respectate și fusta prea scurtă care nu te face neapărat o femeie ușoară... Astfel s-a născut ideea unei antologii despre ce nu spun femeile. Cu proze inspirate de femei care au spus lucruri nerostite până atunci, nu ca să își plângă de milă, ci doar pentru a arăta cât de puternice au fost sau au devenit. Nu ne-am dorit texte melodramatice. Am vrut ca prozele din acest volum să fie despre femeile care inspiră, care te ajută să vezi viața altfel, indiferent dacă personajul principal este pozitiv sau negativ, dacă e vorba despre o personalitate care a schimbat istoria sau despre vânzătoarea de la magazinul din colț. Sunt povești triste sau joviale, dar care transmit ideea de putere feminină. Femeile și-au impus dintotdeauna o anumită autocenzură, păstrând pentru ele gânduri, sentimente, îndoieli, pentru a menține un echilibru în viața tuturor, mai puțin în a lor. Ce ar fi însă dacă într-o zi, cititorule, aceste gânduri nerostite ți-ar fi prezentate fără menajamente? Ai fi uimit sau surprins de aspecte la care nu te-ai gândit sau te-ai simți un pic mai bine aflând că și altele/alții simt ca tine? Nu știm ce va schimba în sufletul tău, cititorule, lectura textelor următoare, dar te invităm călduros să afli! (Coordonatoarele antologiei, Luminița Rusu și Bianca Tămaș)
-
Redus!Toată lumea îl cunoaște pe Peter Iepurașul, dar câți o cunosc pe Jemima, rățușca naivă căreia nu i se permite să își clocească singură ouăle și pleacă să își caute un loc de cuibar? Ei bine, suntem bucuroși să v-o prezentăm, suntem siguri că povestea ei va fi motiv de încântare pentru copii și părinți deopotrivă, mai ales că toate lucrurile sunt minunate când se termină cu bine.
-
Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)
-
„Între atîtea romane concurente în a epuiza tema comunismului, cartea Dorei Pavel vine ca un suflu nou, proaspăt şi deschizător de drumuri. Dora pavel are forţa marilor romancieri contemporani. Asemănarea cu Milan Kundera, de exemplu, nu poate fi trecută cu vederea. «Le corps», cunoscuta temă kunderiană din Insuportabila uşurătate a fiinţei, se regăseşte în descrierea chirurgicală a învierii lui Carasiniu: [...] Înviat din morţi după trei zile, Vlad Carasiniu îşi împarte viaţa între ruşinea unei morţi nedemne, banale şi o a doua naştere, de această dată una frauduloasă, «o naştere sterilă, redundantă» şi «neasistată din prima clipă». Moartea şi învierea sa sînt puse însă la un moment dat sub semnul farsei. O farsă a destinului, care îl trădează pe Carasiniu şi îl lasă «în voia vieţii». [...] Roman al identităţii, roman de dragoste şi de moarte, roman psihologic, cu multe accente naturaliste, Pudră va rămîne cu siguranţă, pentru destul timp de acum încolo, în atenţia criticii literare.”
(Bogdan Romaniuc)
„Romanul Dorei Pavel începe cu forţa prozatorului îndelung exersat. Prima frază, scrisă pe aproape douăzeci de rînduri, se citeşte dintr-o singură suflare. [...] Te mai poţi menţine pe margine cînd ţi-a fost aruncată o astfel de mănuşă? Analiza care continuă subiectul recurent al Dorei Pavel – acela al morţii şi al mecanismelor ei – ţine încordată atenţia cititorului. Îi stîrneşte acestuia un interes înrudit cu cel pentru scenariile poliţiste. Senzorialitatea este ascuţită, senzaţiile sînt descrise în mod verosimil, dar deloc previzibil. Fiindcă imaginile vin din altă lume. Nu este lumea viilor. Nici cea a morţilor. Este un spaţiu straniu, complet necunoscut, cu care autoarea îşi familiarizează treptat publicul. Există de-a lungul întregii poveşti o lipsă de pudoare, în sensul cel mai larg; fiindcă nici un colţişor al spiritului sau al trupului, nici un drum pe care unul sau celălalt rătăceşte nu opreşte accesul glasului descriptiv. Totul, fie că e material sau doar energie haotică, îşi strigă nevoia de a fi descoperit. [...] Ce se întîmplă cînd revii după două zile de moarte clinică? Cum priveşti lumea după «înviere» şi cum eşti tu însuţi privit cînd trupul tău miroase a moarte, dar emană viaţă proaspătă? Vlad Carasiniu este personajul care îşi lasă toate gîndurile la vedere, astfel încît cititorul să îi poată vizita întreaga viaţă ca pe un muzeu. Odată cu Pudră, avem – deja la început de 2010 – un roman bun.”(Iulia Iarca)
„Autoarea şi-a conturat deja, cu mînă netremurîndă, un teritoriu propriu, o zonă tematică şi un tip de atmosferă care îi asigură vizibilitatea. Agata murind (2003) şi Captivul (2006) puneau deja în scenă o zonă crepusculară. Deshumarea unor morminte dragi, iubirea incestuoasă, fîlfîirile abisale şi trăirile ambigue, ezitările şi paroxismele, toate aduceau vocea naratoarei într-o filiaţie care include, la drept vorbind, romanul gotic, gustul lui Edgar Allan Poe pentru morbid, atenţia lui Zola – dar şi a lui Zweig – pentru dimensiunea paradoxală a psihismului şi explorarea postpsihanalitică a scufundării în stările de obnubilare, parţială, a conştiinţei. Acum, la început de 2010, Pudră este posibila continuare a unui triptic sau a unei serii de autor relativ unitară în parametrii ei stilistici şi de tendinţă, situînd-o pe Dora Pavel undeva între expresioniştii, romantici, autorii adîncurilor psihologice şi degustătorii de scanări ale fiinţei umane dincolo şi dincoace de precizia superficială a unor circumstanţe istorice. [...] Pudră şi-a asociat în chip fericit elemente de roman poliţist – deci de intrigă şi suspans –, una dintre reţetele care, fie şi numai schiţate, asigură vigilenţa lecturii.
Registrul dominant al acestui roman este cel nocturn. Moartea – fie ea şi aparentă –, amnezia, întîlnirile întîmplătoare ce succed trezirii sînt toate nocturne, iar periplul lui Carasiniu rămîne pînă în final o călătorie celiniană la capătul nopţii. [...]
În proza Dorei Pavel trebuie să intri în costum de gală, ca la Operă, pentru că vocile te poartă în înalt, scenografia este rafinată, iar partitura te poate duce departe.”
(Ovidiu Pecican)
-
Parisul din poemul-fluviu al lui Ovidiu Baron este asemenea cerului din tablourile lui Marc Chagall: prin el plutesc clădirile catedralei, hotelului, spitalului, reconstruite de mâna unui arhitect oniric, în el se întrevăd siluetele podurilor și ale vapoarelor de pe Seine, ale personajelor din prim-plan sau episodice, irizațiile stărilor lăuntrice pictate în culorile melancoliei și nostalgiei. Poezia și memoria stau sub semnul unei logici fluide, iar marele râu din orașul (in)vizibil este rezervorul cernelurilor ce alimentează scrierile și rescrierile permanente, în care se oglindesc trecutul și prezentul, istoria personală și cea culturală, fragilitatea amintirii și puterea ei de a reconstrui teritorii. Geografia lichidă a memoriei exercită seducție printr-o pluralitate a vocilor de sirenă, topite în fulgurații de imagini insolite sau himerice, reflecții existențiale, decupaje onirice și trimiteri la spirite poetice înrudite. Călătoria cu acest bateau-mouche suprarealist, pe o apă preschimbată în flux al conștiinței, ne reamintește că suntem ființe aluvionare, purtate din loc în loc de curgerea timpului, lăsând o irepetabilă amprentă în delta memoriei universale.
Cristina Bogdan
Și Duhul literaturii se poartă, pentru Ovidiu Baron, mai întâi pe deasupra apelor. Apa Senei, apa amintirilor, apa paginilor, apa literaturii. Poemele lui curg, în cel mai literal sens, unul din altul, unul în altul, unul peste altul – până când toată memoria devine cuibar rotind de ape. Înțelepciunea populară spune că de foc mai poți fugi, de ape însă nu; prin urmare, nimic din ce a trăit sau a imaginat Baron nu poate fugi din calea apelor imaginației sale. Care, ca orice apă, poate fi simultan moarte & renaștere, mormânt lichid & mediul generator al oricărei vieți. Dualitate care e și a poeziei: „scrisul e o apă care curge amăgitor”, spune el – dar, în același timp, „poezia e totuși o ieșire la lumină”. Adică tot ce se poate spera mai substanțial de la ea.Radu Vancu
-
Cu patru decenii în urmă, îi scriam în revista Familia poetului adolescent Alin Dobai: „E bine, chiar foarte bine. Lipsește, poate, doar puțină îndoială.” Mă întreb acum dacă n-ar trebui să mă simt vinovată că îndoiala recomandată a reușit să încline celălalt talger al balanței, încercând să blocheze totul. Și aș face-o, poate, dacă nu s-ar fi dovedit, iată!, că tot răul a fost spre bine și că, după patruzeci de ani, poetul matur Alin Dobai revine tulburător la o poezie care își impune, verificat prin tăcere, misterul.
Ana Blandiana
Caz singular în poezia noastră, Alin Dobai debutează în volum după nu mai puțin de patru decenii de la apariția cu versuri în Flacăra, sub girul lui Geo Dumitrescu. Suficient timp, putem spune, ca obsesiile creatoare să se decanteze într-o respirație minerală autentică. Cu pretenții exhaustive (eros-pneuma-ethos-thanatos), cvadripticul pe care ni-l propune aici poetul nu caută să epateze, nici să dosească vulnerabilitățile personale. El se compune, mai degrabă, într-o hartă afectivă minuțioasă, cu zone hașurate de sondări insistente. Hieratică în abordarea iubirii și critică în raport cu autoritatea divină, instanța locutoare nu iese niciun moment din perimetrul propriilor exigențe, lăsând ca pe pastilele sale de ironie să se formeze o crustă de melancolie. Prăjina cu care caută Alin să ajungă la nivelul ideațiilor sale rămâne însă alegoria. Dacă vrea să le sară ori să le doboare? Bună întrebare!
Mihók Tamás
-
Am început să citesc povestirile Andrei Samson într-o sâmbătă seara și le-am continuat duminică, într-o atmosferă vesperală, pentru a le încheia luni. La finalul cărții am făcut o constatare simplă: indiferent de ziua lecturii, efectul ei rămâne același – unul duminical –, prin tihna și calmul pe care le inspiră.
Construcția textului, cinematică și senzorială, are toate ingredientele specifice realismului magic: densitate poetică, elemente supramundane, mister atent dozat, curgere muzicală a frazei, atmosferă de basm, dar mai ales grația de a povesti extraordinarul cu tonul calm al cotidianului.
Ca senzație de lectură, universul narativ al autoarei intră uneori în rezonanță cu cel al lui Vasile Voiculescu, iar alteori transpare o luxuriantă energie imaginativă apropiată de Fănuș Neagu. Fraza, mlădioasă și hipnotică, capătă adesea propria ei forță de fascinație.
Textele Andrei Samson, adunate în acest volum, construiesc o realitate situată liminal „între două lumi”, iar toate povestirile, chiar și cele mai grav-melancolice, sunt străbătute de o radiantă lumină interioară, de „Parc-au înghițit un soare”…
Cosmin Neidoni
Tărâmul viu devine, în această carte, un axis mundi al poveștilor, o răscruce între realitate și imaginație, între candoare și inefabil, între mister și simplitate. Actul povestirii îmbină, de asemenea, duioșia cu uimirea, ambele întreținând circuitul emoției și al empatiei printr-o întreagă natură umană. Delicate și fragile, aceste narațiuni și evocări par să nu fi ieșit pe deplin din crisalida inocenței și a zburdălniciei specifice unei copilării parcă atemporale. Citiți-le și lăsați-vă fermecați de parfumul și de culoarea lor de gutui amărui și de bucolism solar.
Savu Popa
-
Întreaga proză a lui Nicolae Stan este una de diagnostic. Cu alte cuvinte, istoria nefastă ca boală trebuie elucidată prin diverse mijloace de cercetare. Așa se face că naratorul ajunge să înfățișeze evenimente și tipuri umane concludente pentru un tratat antropologic.
MARIUS MIHEȚ
În centrul romanului Apă vie, al lui Nicolae Stan, se află povestea neașteptată a unei gropi de gunoi transformată într-un adevărat „centru al lumii”. Ea devine o arhivă a viului de cândva, locul unde se adună destine, memorii și forme fragile de supraviețuire. Aici, viața capătă o densitate aparte, iar personajele sunt purtătoare ale unei memorii colective marcate de pierdere și adaptare.
Romanul îmbină realismul social cu reflecția metafizică, cotidianul cu viziunea simbolică, transformând banalul în scenă a revelațiilor profunde. În bună parte, personajele trăiesc în propriile vise, precum Bazil Arseniuc – administratorul, „particularul inactiv” –, care vede realitatea cu ochii săi din vis. Romanul în integralitatea lui pare să fie, în fapt, o viziune a regenerării unei realități infuzate de vis.
Între real și vis, între concret și simbolic, Apă vie explorează felul în care oamenii își reconstruiesc existența într-o lume dominată de zgomot. Nicolae Stan propune un roman perspectivist, cu o formă de narare inedită, introspectiv și profund uman, în care cotidianul se transformă discret în revelație.
ADRIAN ALUI GHEORGHE
-
Cu talent jurnalistic și prozistic, Katia Nanu face o carte în linie confesivă, fixată între evocare și faptul clocvial, totul structurat în secvențe, scurte povestiri care punctează reperele vieții ei. Persoane și evenimente ale ultimelor decenii, cărți, preocupări generale și unanim cunoscute sunt mixate cu fapte din biografia personală, rememorări, secvențe, fotografii, concentrate toate pe criza timpului și a îmbătrânirii, într-o societate care evoluează și ea, aducând în prim-plan observațiile unui povestitor atent, pe alocuri critic, neputincios în fața schimbărilor și a condiției de simplă „vrabie” dintr-un grup cu legi labile.
Doina Ruști
Există în scrisul Katiei Nanu o foame de adevăr care nu se mulțumește cu suprafața cronicii, ci sapă adânc, până la rădăcina unde „amintirile se adulmecă unele pe altele”. Jurnalistă cu ochi de șoim și poetă cu suflet de catifea, autoarea transformă realitatea ruginită a ultimelor decenii într-un adăpost viu pentru fragilitate.
Pomul cu vrăbii este metafora noastră colectivă: un „pom cumsecade”, în care ne înghesuim cu toții – cu traumele de la Cernobîl, cu larma anilor ‘90, cu singurătatea de pe Messenger și cu spaimele pandemice. Cartea este un strigăt scurt împotriva uitării, o dovadă că prezentul, deși discontinuu și adesea nedrept, rămâne singurul spațiu în care ne putem ciripi trăirea.
O carte ca un pom în care, dacă faci liniște, îți poți auzi propria bătaie de inimă.
Florina Zaharia
Ca în versul acela al Anei Blandiana, „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, sau ca în filmul cu Brad Pitt, The Curious Case of Benjamin Button, cartea Katiei Nanu este un jurnal de-a-ndăratelea, de la senectute la copilărie. Dar dacă e să cauți lumina și ea se află în trecut, acest parcurs este cât se poate de necesar.
Katia Nanu este scriitoare prin excelență. Se vede că are obișnuința scrisului, că toată viața a trăit prin scris, din scris și pentru scris. Micropovestirile ei din Pomul cu vrăbii sunt flash-uri de viață trăite ori închipuite, gândite ori auzite, în care putem recunoaște plăcerea amănuntului semnificativ în tot ce observă și spune, dar și poeta care dă formă vasului și îl lipește pe dinafară, atât cât să nu se prelingă apa din el, apoi îl pictează cu pomi și vrăbii din care țâșnește viața.
Violeta Ionescu
-
Rodica Bretin știe să dea credibilitate literară unui subiect de mitologie inventată. Personajele sale primesc consistență din contaminarea cu elemente migrate în conturul lor arhetipal dinspre zonele de normalitate ale percepției și trăirii.
Tensionat prin însăși formula abordată, romanul mizează pe uman, pe ritmul discret al unor sentimente autentice, pe surpriza gesturilor și replicilor firești, care – toate acestea – tind să echilibreze faptul senzațional.
MIRCEA OPRIŢĂ
Protectorii este un roman bine scris, cu inserții poetice care întrețin abil suspansul, cu aluzii și referințe mitologice, istorice și culturale, cu o narațiune complexă, bine structurată, propunând viziuni inedite.
IULIAN CĂTĂLUI
Rodica Bretin nu se mulțumește să spună o poveste, ea proiectează imaginile cinematografic, dar, în același timp, șlefuiește textul până când fiecare cuvânt se potrivește ca o piesă de puzzle în peisaj. Stilistic, scriitura este ireproșabilă. Clară, limpede, eficientă și, în același timp, minuțios studiată, genul care denotă ani buni de practică, o grijă specială pentru ochiul cititorului.
ALEX LAMBA
Rodica Bretin dovedeşte virtuozitate în materie de tehnică literară și o imaginaţie luxuriantă în înscenarea unor întâmplări unde neprevăzutul irumpe în viaţa cotidiană. Tehnica narativă este sofisticată, iar elementele de recuzită sunt asamblate cu o mână de maestru. Rezultă o proză poetică, desfăşurată ceremonios, iar cultura temeinică a autoarei, inserţiile fantastice, personajele bine creionate fac din această carte o lectură memorabilă.
MIRCEA DOREANU
