Shop

  • Volumul de proză scurtă Străina de la ultimul etaj, aparținând scriitoarei Maria Bertoldo-Stocheci, continuă seria de literatură feminină contemporană într-o formulă în care factorii creativi și formele de expresie se îmbină sub semnul armoniei și  gravitează în jurul ideii de inexistență a unei granițe între realitate și ficțiune. De la distanță de casă, dar sondând atât în zona de obârșie identitară, cât și în spațiul țări(lor) adoptive aspecte din viața și din agenda morală a unor personaje pe cât de oneste și convingătoare, pe atât de insolite, Maria Bertoldo-Stocheci ne încântă cu o selecție de splendide povești și întâmplări memorabile, relatate când cu o fragilitate de porțelan, când cu o forță de gladiator. Stilul limpede, cursiv, persuasiv și alert - însă deosebit de expresiv și de aplecat spre detalii minuțios alese - nu face decât să potențeze charisma acestui volum. Trebuie spus că autoarea și cuvintele ei sunt într-o congruență perfectă, fiind deopotrivă de elegante, sincere, sofisticate, autentice, aristocratice chiar, ceea ce e cu atât mai admirabil cu cât amenințarea clișeelor pare să devină, în prezent, tot mai sufocantă. Privit în ansamblu, volumul Mariei Bertoldo-Stocheci se derulează sub auspiciile unei impresionante abilități literare, ce caracterizează întregul său demers artistic.

    (Violeta Borzea, editor)

    Fragment din carte:

    Chiriașa de la ultimul etaj a atras imediat atenția vecinilor. Niciun străin nu locuise până atunci în vechiul lor palazzo. Erau curioși și suspicioși: „Cine mai e și străina asta? De unde a apărut? Cu ce se ocupă? De ce nu salută?“ Câțiva domni mai sociabili au încercat să intre în vorbă cu ea. Nicio șansă, străina de la ultimul etaj nu se deranja nici măcar să le arunce o privire. Trecea pe lângă ei grăbită, mereu elegantă, lăsând în urmă o dâră de parfum fin. Nici domnul Rossi nu avea pace. A început, sub diverse pretexte, să facă vizite dese la apartamentul închiriat. Suna prevăzător la ușă, iar dacă tânăra nu deschidea, intra cu cheile de rezervă. În fond, era proprietar, avea tot dreptul. Apartamentul nu suferise nicio modificare, dar, în mod inexplicabil, arăta altfel, mai luminos, mai viu, mai parfumat. Dulapurile vechi ale austerei lui mame erau acum ticsite de haine și eșarfe colorate, iar sertarele comodei ascundeau piese de lenjerie intimă cum numai în vitrinele anumitor magazine mai văzuse. Pentru domnul Rossi, casa în care crescuse i se arăta acum ca un univers misterios, excitant și interzis.

  • Strigoița

    41.00lei

    Savu Popa explorează cu rafinament și inventivitate un filon literar uitat și ocolit, deși nici pe departe secat: fantasticul de factură clasică. Lumea rurală și mitologiile locale din care se desprind poveștile acestui volum au un potențial de stranietate, magie și „înfiorare” pe care autorul știe să îl folosească la maximum. Stilistic, volumul e impecabil, ca structură, fără de greș, dar adevărata plăcere a lecturii vine din savoarea poveștilor, din puterea lor de seducție, din exploatarea curiozității cititorului, prinderea lui în mreje pentru a-l proiecta în necunoscut și imprevizibil. Și să nu uităm de umor. Unul fin, hâtru, care se insinuează, la fel ca fantasticul, din orice crăpătură a fibrei realului și transformă lumea cu totul.

    (Cosmin Perța)

      Reinterpretarea legendelor locale fără alterarea limbajului regional și a spiritului mitologic original este, la Savu Popa, o dovadă de virtuozitate remarcabilă. Filonul fantastic este un admirabil pretext pentru brodajul poveștilor, care te invită într-o lume a misticului complet nepervertită de modernitate. Omul profan nu poate trece „dincolo" dintr-o decizie proprie, ci trebuie să aştepte ca sacrul să îl „ispitească" prin „horă". Accesul în lumea legendelor este, deci, destinat celor aleși. Strigoiţa este portalul spre lumea irealului inefabil, în care Savu Popa ne invită cu grație și o facondă fără egal.

    (Violeta Borzea, editor)

  • Redus!

    Sunt gata să mă tund

    Prețul inițial a fost: 55.00lei.Prețul curent este: 49.99lei.
    Scrisă pentru copiii neurotipici şi neurodivergenţi deopotrivă, povestea lui Andi este o poveste‑oglindă, ce reflectă un adevăr despre copii: acela că pot fi buni, curajoşi, jucăuşi, dar şi curioşi, chiar şi atunci când se tem. În fond, la ce e bun jocul alături de figurile de ataşament şi de jucăriile de pluş, dacă nu la a face frica tot mai mică? Cartea este un instrument valoros pentru părinţi şi specialişti, deoarece aduce în lumină, prin intermediul recomandărilor şi strategiilor de la final, ceea ce experienţa tunsului este pentru copii – un proces pe care merită să îl susţinem cu răbdare şi blândeţe. Încurajez părinţii să rămână deschişi faţă de acest proces, pentru că fiecare copil este unic şi ne vorbeşte diferit despre modul în care poate fi ajutat.

    Sunt gata să mă tund prezintă povestea lui Andi, un copil curajos căruia îi e frică (cine a spus că cei curajoși nu se tem?) de fiecare dată când se tunde. Dar ce bine că Andi nu e nevoit să fie singur cu frica lui. Îi are aproape pe mama și pe ariciul Nono și împreună descoperă ce este frizeria, ce instrumente folosește frizerul și cât de important este să ai pe cineva lângă tine de fiecare dată când îți este teamă.

    „Mult m-aș fi bucurat, atunci cînd copila mea era mică, să fi știut cum să-i risipesc teama de tuns. N-a funcționat nici măcar împrietenirea cu Ovidiu, tînărul blînd și bun care venea la noi și îi făcea tunsori atît de frumoase. Mi- ar fi plăcut să fi existat această carte atunci, dar mă bucur că părinții care au acum copii mici o pot avea și citi, se pot folosi de ideile minunate din ea și se pot bucura de o experiență foarte plăcută atunci cînd își însoțesc micuții la tuns. Mulțumesc, Miha Tătucu, pentru această carte frumoasă și mult folositoare. “

                            Ana Barton, scriitoare

    „Tunsul părului este, adesea, o problemă pentru cei mici. De fapt, copilul este cel care trece prin experiența desprinderii de ceva care îi aparține și îi dă identitate. Pornind de la provocarea tunsului, Miha Tătucu creează o poveste delicată pentru a-i ajuta pe cei mici, iar pentru părinți vine cu răspunsuri deschise și jocuri care să întărească relația copil-părinte.“

                           Nicoleta Radu, psihoterapeut psihanalitic

  • E fascinant modul cum reușește Laura Stanciu, din câteva cuvinte, să creeze atmosferă, să ia delicat cititorul de mână, să-l conducă în universul proaspăt modelat, construit pe teme  inconfortabile, pe care autoarea le îmblânzește cu naturalețe. Sunt teme de care mulți se sperie ori pe care le ocolesc. Moartea sub orice formă, fizică, relațională, emoțională, a devenit nomina odiosa în goana noastră după cât mai multă poleială dată fiecărei secunde. Laura Stanciu nu se ferește de acest teritoriu și gestionează, pe spații extrem de mici, un echilibru perfect între fragilitate și forță, în care dramele ori speranțele personajelor sunt consumate pe tonalități diferite, într-o tensiune atent controlată. „Zi-mi numele și voi trăi”, stă scris în Cartea egipteană a morților. Laura Stanciu le-a spus pe nume și le-a oferit ceea ce puțini autori reușesc: o viață demnă de literatură.

                                                                                  Cezar Amariei

                Moartea sperie întrucât este singura dintre realități pe care nu o putem experimenta repetat. Cel puțin nu în nume propriu. Spre teritoriile ei privim doar prin sfârșiturile celorlalți. Și prin felul în care literatura ni le așază sub ochi. Decupajele propuse de Laura Stanciu în acest volum de proze scurte înfățișează cu tandrețe, ironie, umor negru și un strop de cruzime chipurile trecerii, condiția noastră de ființe liminare, situate pe granița imperceptibilă dintre un aici și un dincolo. Dar miza nu e niciodată doar deznodământul în sine, mai mult sau mai puțin neașteptat, ci și lumina unei întregi vieți filtrată printr-un ochi de fereastră. Cu precizia unui portretist deprins să așeze pe pânză esențialul, scriitoarea creionează figuri și gesturi, situații-limită, și, din câteva tușe, curgerea lină sau învolburată a unor destine în filigran. Privită dinspre moarte, existența își dezvăluie altfel sensurile. Iar una dintre calitățile acestor proze rezidă tocmai în firescul cu care moartea este lăsată să se plimbe nestingherită prin blocuri, apartamente, spitale și morgi, devenind un soi de dublu al celui pe care urmează să-l îmbrățișeze într-un ultim tangou. Episoadele din cele două părți ale volumului ar putea fi citite ca scenele înlănțuite ale unui medieval dans macabru, căruia nimeni nu i se poate sustrage. Însă ceea ce rămâne, în cele din urmă, în ochiul cititorului este, paradoxal, viața.
                             Cristina Bogdan
     
    Efemeritatea, fragilitatea umană în traiectoria destinului, esența vieții surprinsă în gesturi mărunte, în mundan, în rama domestică a fiecărei zile, traversează prozele semnate de Laura Stanciu în acest volum de debut.  Ceea ce cred că îmbracă cel mai bine tema morții, greu de mânuit, dar iscusit pusă în pagină de autoare, este stilul de cele mai multe ori tranșant, direct, despuiat de ornamente inutile. Totodată, în acest stil își găsesc loc umorul  și ironia, care au efectul de a domoli iminența sau apăsarea finalului, de orice natură ar fi el  –  al unei etape, al unei povești de iubire sau al unei iluzii. 
                                      Andra Samson
  • O antologie de texte care explorează multiplele fațete ale minciunii 21 de autori, scriitoare și scriitori ai zilelor noastre, explorează multiplele fațete, manifestări și consecințe ale minciunii, într-un demers editorial onest și fără pretenții moraliste. Fără intenția de a demasca și expune minciuna în sine, volumul Suprapun realități, spun minciuni se vrea un demers in rem de documentare a mecanismelor care o pun în mișcare. Coordonator: Cristina Munteanu Design copertă: Beatrice Arzoiu
  • Romanul Simonei Ferrante, o poveste nu doar complexă și palpitantă, ci și stranie, imprevizibilă și bulversantă, ar putea fi un thriller dacă nu ar fi, înainte de orice, un demers despre identitate, memorie, integritate și familie. Tărâmul inocenței nu este doar o lume ideală în care copiii nu pot suferi abuzuri și nedreptăți, ci și cel în care gâștele sălbatice au un loc propriu în marea familie a lumii, dincolo de potențiale orori, dincolo de false standardizări, dincolo de cătarea puștii.

    Într-un amețitor carusel de răsturnări de situație, nu putem să nu remarcăm romantismul duios ce se trage din spiritul gregar al gâștelor sălbatice. Ele reprezintă nu doar ideea de apartenență, ci și puritatea lumii. Tărâmul inocenței este, la capătul distilării dilemelor morale și dincolo de teribila inadecvare a alegerilor versus posibilele consecințe ale acestora, un roman al purității redescoperite, al integrității și al drumurilor noi.

      (Violeta Borzea, editor)

    Am lecturat cu sufletul la gură această carte apparent polițistă, dar care tratează efectele unui lanț de trauma transgeneraționale. Diferența este modul în care personajele aleg să le vindece, prin dreptate și adevăr sau prin minciună și secrete.  Povestirea care deschide volumul este una dintre cheile care anunță transgresarea  planurilor narrative de la introspecție și evocare la dinamica unui policier incitant:  răpirea unei fetițe. Prin„tărâmul inocenței” am trecut fiecare pe drumul de la copilărie la stadiul de adult, purtând în AND „păcatele părinților”, dar și dorința de a le șterge, păstrând acel tărâm undeva, într-un colț, pentru a reveni atunci când ne pierdem.

    (Corina Ozon, scriitoare)

  • Am început să citesc povestirile Andrei Samson într-o sâmbătă seara și le-am continuat duminică, într-o atmosferă vesperală, pentru a le încheia luni. La finalul cărții am făcut o constatare simplă: indiferent de ziua lecturii, efectul ei rămâne același – unul duminical –, prin tihna și calmul pe care le inspiră.

    Construcția textului, cinematică și senzorială, are toate ingredientele specifice realismului magic: densitate poetică, elemente supramundane, mister atent dozat, curgere muzicală a frazei, atmosferă de basm, dar mai ales grația de a povesti extraordinarul cu tonul calm al cotidianului.

    Ca senzație de lectură, universul narativ al autoarei intră uneori în rezonanță cu cel al lui Vasile Voiculescu, iar alteori transpare o luxuriantă energie imaginativă apropiată de Fănuș Neagu. Fraza, mlădioasă și hipnotică, capătă adesea propria ei forță de fascinație.

    Textele Andrei Samson, adunate în acest volum, construiesc o realitate situată liminal „între două lumi”, iar toate povestirile, chiar și cele mai grav-melancolice, sunt străbătute de o radiantă lumină interioară, de „Parc-au înghițit un soare”…

    Cosmin Neidoni

    Tărâmul viu devine, în această carte, un axis mundi al poveștilor, o răscruce între realitate și imaginație, între candoare și inefabil, între mister și simplitate. Actul povestirii îmbină, de asemenea, duioșia cu uimirea, ambele întreținând circuitul emoției și al empatiei printr-o întreagă natură umană. Delicate și fragile, aceste narațiuni și evocări par să nu fi ieșit pe deplin din crisalida inocenței și a zburdălniciei specifice unei copilării parcă atemporale. Citiți-le și lăsați-vă fermecați de parfumul și de culoarea lor de gutui amărui și de bucolism solar.

    Savu Popa

  • Scriitura din acest volum tinde spre perfecțiune formală, iar eleganța caligrafică a relatării este frapantă. Cartea poate fi asemănată cu un vas superb, realizat de un artist orfevrier, cu migală și atenție pentru amănunte.

    VOICU BUGARIU

      Fibra autentică a Rodicăi Bretin este cea poetică, dar arta abstractizării, a formelor literare elaborate nu e dusă niciodată la extrem, lăsând libertate de mişcare inovaţiei creatoare şi reacţiilor spontane. Dincolo de o lectură care va stărui în mintea cititorului măcar o vreme, Rodica Bretin mai-mai că ne determină să iubim din nou, cu dulce-amară naivitate, literatura.

    MIRCEA DOREANU

      Am întâlnit-o pentru prima oară pe autoare la un colocviu despre realismul magic. Când proza Rodicăi Bretin are în centru un personaj feminin, ea nu descrie vreun soi de societate matriarhală, ci analizează dorințele, căutările protagonistei, uneori din perspective duble: una lăuntrică, una în contact direct cu cei ale căror vieți le influențează.

    TEODORA MATEI

      Rodica Bretin este, în momentul de față, o scriitoare consacrată, prolifică pe plan beletristic și apreciată de critică, de editori și de public. Cărțile ei sunt un amalgam de istorie, aventură, fantastic, ceva filosofie şi intrigă poliţistă, toate amestecate într-o acţiune spectaculoasă, care pune problemele societăţii actuale într-un mod original.

    OLIVIU CRÂZNIC

  • Tilt

    42.00lei

    Un microroman dens despre „locul unde se petrece totul” și timpul în care se comprimă orice. Caz singular în literatura română, oscilând între absurd, existențialism și avangardă...

    Ovidiu Pecican așază prin Tilt o pagină memorabilă pe raftul scrisului creator românesc contemporan.

                                                                    

     

    Mob este, la fel ca Funes al lui Borges, un damnat al memoriei absolute și al unei percepții neiertătoare. Pentru el, realitatea nu se șterge, ci se acumulează ca un depozit de gunoi tectonic – o suspensie sufocantă de chiștoace strivite, praf ridicat în pâlnii de lumină crudă, geamuri asfixiate de igrasie și mirosuri corozive de bitum cald. Veghea lui devine un vis continuu și paranoic, o stare febrilă în care limbajul se surpă și în care prezentul fixat la ora 15:25 și trecutul cireșului Alfa sau al miriștii în flăcări coexistă divergent, într-o încleștare de viață și de moarte, pe suprafața aceleiași conștiințe bombardate.

                                                                Alexandru Germini

  • În Bucureștiul interbelic, Lorendi, o tânără născută în mahalaua Flămânda, lasă în urmă o existență searbădă și marcată de lipsuri pentru a se căsători cu Leontin, o figură controversată în cercurile influente ale epocii. Lorendi se adaptează însă cu greu la noua ei viață de soție și mamă, simțindu-se tot mai vulnerabilă în fața exigențelor ce îi sunt impuse de familie și societate. Dar o întâlnire neașteptată îi oferă șansa evadării dintr-o existență în care totul pare stabilit dinainte pentru ea, iar la vârsta de 28 de ani Lorendi dispare fără urmă. Un secol mai târziu, strănepoata ei, Alice, descoperă în mansarda casei în care aceasta a locuit o fotografie și un caiet cu pagini nescrise. Pornind de la cele două obiecte vechi, tânăra începe să studieze cu mai multă atenție istoria familiei sale. Ce ascundea Lorendi în momentul dispariției? Ce secrete au păstrat în toți acești ani ceilalți membri ai familiei? În cine mai poate avea încredere? Care este misterul caietului nescris? Pentru a găsi răspunsuri, Alice va trebui să vadă dincolo de jocul aparențelor și să asculte vocea unui martor invizibil: Timpul. Păstrător al tuturor poveștilor de viață, acesta deapănă istoria întrețesută a oamenilor și locurilor, dezvăluindu-și totodată adevărata natură, ce pare a avea o componentă profund umană. Timpul este mai mult decât o calitate a universului, iar prezența sa nu este dictată numai de legile fizicii. Timpul este un povestitor curios și îngăduitor, este firul care leagă destinele personajelor, punctând momentele de cotitură și reflectând asupra alegerilor făcute. Romanul propune descoperirea treptată a unei crime din trecut, pornind de la o fotografie. Cu o intrigă bună, scrisă într-un stil curat, cartea este și o întoarcere credibilă și documentată la perioada interbelică – până în anii ’50 și apoi până în prezentul naratoarei. Miruna Vasiliță, aflată la a doua carte, este o prozatoare atentă la configurarea poveștii, preocupată de suspans și de final, mergând pe tiparul prozei tradiționale, cu personaje bine alcătuite și discurs epic curgător. Doina Ruști
  • Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.

    Tot ce atingi devine quasar e mai mult decât o declarație de dragoste pentru poezie în forma ei autentică, dar atent șlefuită. Deși cartezian, demersul Ralucăi Urse apelează la mișcarea browniană în momentele în care textul riscă să se sufoce. Versurile de aici nu au nevoie de artificii, pentru că, în mod organic, „blândețea germinează” în paginile acestui volum de debut. Găsim la tot pasul imagini care ți se fixează pe retină și la care simți nevoia să revii plin de entuziasm. Îți las o singură mostră aici și, dacă îți place, promite-mi că vei deschide cartea: „Am ornat crestele munților cu praf de cacao”. Nu-i așa că te-am teleportat în copilărie, în fața celui mai bun desert?

    Andrei Zbîrnea

      Volumul de debut al Ralucăi Urse este o călătorie imagistică prin toate foițele embrionare ale ființei feminine, prin toate coagulările și dizolvările ei ca existență materială, dar și ca semn, simbol, proiecție sau vis, în toate timpurile și în toți timpii. Filmul acestei călătorii se desfășoară înainte și înapoi pe traseul minte-inimă cu viteze adaptative pentru  toate incongruențele vitalului. Cu un verb sincer, ascuțit și interogativ, conducându-și cititorii pe un drum al rănilor și episoadelor traumatice nu o dată anihilante, poeta reușește să aducă, nici mai mult, nici mai puțin, decât un omagiu ființei feminine atotconținătoare în asemenea grad încât își conține și propria renunțare, propria lepădare. Ce vom vedea și vom trăi în acest volum este tocmai spectacolul forței, anduranței și eliberării feminine îmbrăcat în gesturi și limbaj poetic de mare gală. În poetica feminină actuală, era nevoie de un astfel de volum omagial.

    Ștefania Mihalache

  • Era imposibil ca cineva atât de dedicat poeziei și organizării de evenimente cu și despre poezie să nu se manifeste și în scris, la un moment dat. În sfârșit, laboratorul intern al lui Carmen se externalizează într-un exercițiu de algoritmizare sintactică pe cât de alert, pe atât de tensionat, fiindcă miza este extragerea sensului nu datorită realității, ci în pofida ei. În fluxul alienant precipitat de dinamica pop up, de trends și de shifts, umanul angajat în #psihowrestling e agresat de gloanțele oarbe ale stimulilor, sufocat de fake, newsfeeds, remindere și fuga repetată în default, până devine dezacord fluid cu viața. Dintr-un hashtag în altul, identitatea încă se opune propriului proces de mind altering, în care ușa se va deschide doar în termenii altcuiva. Același uman subzistă alterat în prompturi, cursuri și masterclass-uri sau într-un registru confesiv deja parazitat. Cuvintele acționează ultimativ, ca mantre ale anduranței psiho-socio-emoționale, livrate în vacuumul virtual întrerupt de erori de sistem sau lipsa de semnal.

    TEODORA COMAN

     

    Tranquility Trap este un spațiu al ciocnirii. Memoria e modelată pentru supraviețuire, coliziunea cu celălalt și urgența algoritmilor transformând existența într-o „minunată lume nouă”. Un volum dual care îmbină experiența codificată artificial cu cea emoțională și care permite atât privirea spre interior, cât și născocirea colapsului exterior. Verdictul nu poate fi trasat ușor; cititorul rămâne cu senzația ambelor lumi: a traversat teritorii structurale străine, aproape SF, dar a privit în același timp desfășurarea unui trai obișnuit, marcat de angoasele, scăpările și fericirile fragmentare comune unei vieți ancorate în digital.

    RAMONA BOLDIZSAR

  • Transbordare e un loc care nu figurează pe nicio hartă din lume și pe care Gelu Vlașin știe să îl transforme într-un spațiu fabulos, unde se desfășoară marile experiențe inițiatice, iar biografia este ridicată la coeficienții superiori ai mitului personal. După ce a intrat cu dreptul în poezie acum douăzeci și șase de ani cu volumul Tratat la psihiatrie, care îl impunea ca pe unul dintre fruntașii grupului 2000, acum autorul ne dovedește că poate fi și un prozator de excepție, capabil să evoce o lume care are ceva din fizionomia „pădurilor de simboluri”. Iar cartea de față îl reprezintă în cea mai mare măsură.

    Octavian Soviany

        Gelu Vlașin chestionează atât realitatea contemporană, tot mai vizibil configurată ca o pluritate de lumi virtuale și paralele, cât și utopia celor blazați, edificată ca refugiu din fața inechităților sociale, a fariseismului și a parvenitismului. Protagoniștii romanului său, tineri maturizați înainte de vreme, animați de o apetență aparte pentru spiritualitate, posedă o privire și o înțelegere care transcend pelicula faptului imediat. Demontând aparențe, ei se mișcă într-un univers totodată atemporal, ancorat în subconștient, mit și vis, dar și actual, infuzat de informații concrete și verificabile. Inefabilul se conjugă aici cu palpabilul, știința, filozofia, psihologia cu practicile de yoga. Cartea propune, așadar, o bogată ofertă interpretativă, dar este, în primul rând, o pledoarie pentru iubirea plenară, pentru trăirea autentică și profundă. Un roman despre încrederea în forța umanității, care te transbordează dincolo de suprafețe pentru a te aduce cât mai aproape de adevărata rațiune a vieții.

    Iuliana Miu

      Transbordare este un roman despre fragilitate, prietenie, inițieri și mici evadări care ne țin la suprafață. Cu tandrețe și luciditate, Gelu Vlașin trasează adolescența prin perioade de singurătate, lecturi marcante, prietenii bizare și acele plutiri în care totul pare posibil, surprinzând tensiunea dintre izolare și dorința de apartenență. „Clanul ciudaților” – Ștefan, Clara, Fabian, Dante și bunica Pălage – devine o familie alternativă pentru toți cei care nu-și găsesc locul într-o lume deformată.   O poveste despre libertatea de a ne transborda în propria lume, oricât de neobișnuită ar fi.

    Bogdan Munteanu 

  • "Când veți citi această carte, veți intra în lumea animăluțelor pe care le întâlniți în calea voastră, la tot pasul. Animăluțele pe care le veți cunoaște sunt curajosul porumbel Blue-Blue, descurcăreața găinușă Coco, simpaticul gâscan Gogu, neastâmpărata cățelușă Alma, cu puii ei, și drăgălașa pisicuță Pisi. Întâmplările prin care trec acestea se bazează pe dorința lor de supraviețuire, dorință care, în preajma omului iubitor, conduce la o dragoste reciprocă foarte puternică. Veți mai observa că nu e suficient să le asiguri hrană și culcuș, ci e necesar să le  oferi și o mângâiere, o vorbă bună, să le ghicești durerile, spaimele, nevoile. Veți îndrăgi și voi aceste animăluțe. Mai mult, când veți  mai întâlni unul, rătăcit sau nu, vă veți apleca pentru a-l mângâia, îi veți simți tremurul corpului, îi veți  întelege privirea, veți auzi pisica torcând și veți întinde mâna cățelului care vă întinde o lăbuță."

    Autoarea

  • Prietenia, care este mai pură decât dragostea, pentru că nu are legătură cu trupul, este un sentiment căruia poeții lumii, începând cu Homer, i-au dedicat nenumărate, tulburătoare imnuri, printre care se aş ază firesc, vibrând de durere, acest Ultim Blues scris de Moshe Itzhaki, tradus de Paul Farkas și închinat lui Radu Țuculescu, prietenul lor plecat dintre noi. Extraordinarul portret pe care sensibilitatea acută a poetului israelian i-l face scriitorului român devine un imn al prieteniei de dincolo de frontiere, religii, istorii, al prieteniei adânci a cărei răscolitoare definiţie poate fi doar poezia.

    ANA BLANDIANA

     
    Există două tipuri de prieteni apropiaţi inimii noastre. Mai întâi, sunt cei din copilărie, care ne însoţesc chiar din zorii vieţii, vreme de zeci de ani, până când unul ne părăseşte prematur, întotdeauna. Pe de altă parte, sunt prietenii adevăraţi pe care‑i întâlnim mai târziu, oameni care devin parte integrantă din biografia noastră. O astfel de prietenie, asemenea unei minuni, s‑a creat între scriitorul şi dramaturgul Radu Ţuculescu şi poetul Moshe B. Itzhaki. Legătura s‑a creat prin intermediul literaturii, dar şi prin pasiunea lor comună pentru teatru: Ţuculescu în rol de dramaturg şi regizor, iar Itzhaki ca un talentat actor. Pe parcursul anilor, relaţia lor a fost o simbioză între doi creatori de literatură, ambii fiind mari iubitori de viaţă, debordând de vitalitate, receptivitate şi curiozitate. Aceste legături s‑au consolidat odată cu vizitele lui Ţuculescu în Israel, unde s‑a întâlnit cu publicul cititor familiarizat cu opera sa prin traducerile în ebraică semnate de Moshe B. Itzhaki şi Paul Farkas, acesta din urmă fiind deja prietenul lui Radu încă din anii 1960. Pe de altă parte, vizitele lui Itzhaki şi Farkas în România şi Elveţia erau destinate adâncirii legăturilor literare, incluzând şi participări la festivaluri, lansări de cărţi şi nenumărate călătorii. Baselul, în special, funcţiona ca un magnet al inspiraţiei literare şi culturale fără sfârşit. Excursiile lor prin Cluj, Maramureş şi Basel au fost adevărate căutări de personaje şi povestiri, fără a renunţa la momentele relaxante din cafenele şi puburile elveţiene. O viaţă spirituală şi literară alături de una reală! Iată sincerele regrete şi durerea pe care le‑a simţit Itzhaki odată cu trecerea în nefiinţă a bunului său prieten. Ani de prietenie ce se sfârşesc cu o mare durere, care lasă în urmă un abis de dor pentru momentele şi pentru timpul petrecut împreună, al creaţiei, prieteniei şi dragostei umane. Proiecte comune întrerupte brusc, opere care mai puteau fi scrise şi traduse. Itzhaki a decis să‑şi elogieze prietenul printr‑o serie de poezii deosebit de emoţionante, care exprimă, în esenţă, regretul şi dorul lui. Elegiile de faţă se înscriu în tradiţia psalmilor de laudă şi de elogiere, iar blues‑ul aparţine tradiţiei lamentării din secolul XX. (...) Prin prezentul volum, deşi plin de durere, poetul reuşeşte să reînvie momente rare dintre parteneri în sfera literaturii şi în afara ei. Este o carte rară, plină de dragoste pură, una care reuşeşte să învingă moartea prin intermediul cuvintelor.
    RAFI WEICHERT
  • Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (...)
    Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, este
    un roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.
    (Selecțiuni din prefața semnată de Florina Pîrjol)
    „Dincolo de o intrigă aproape poliţistă, plină de enigme şi de întunecimi ale caracterului uman, reţetă deja omniprezentă în epica lui Radu Ţuculescu, romanul Umbra penei de gâscă are o dimensiune în plus, cea metaforică. Este vorba de metafora Cărţii şi de consecinţele ei asupra vieţilor şi locurilor evocate. Personajele romanului, funambuleşti, joviale, personalităţi neaoşe sau, pe alocuri, uşor fantaste prin aerul de colocvialitate onirică pe care îl afişează, par toate născute sub o zodie livrescă. Într‑o formă sau alta, cartea, biblioteca, scrisul literar sau practica lecturii le‑au determinat parcursul vieţii şi al firii. (...) Izolat, în mod prielnic, în turnul de fildeş al Poveştii, Radu Ţuculescu a fost mereu un meteorolog al imaginaţiei, capabil să surprindă, să simtă orice schimbare, oricât de imperceptibilă, a climatului propriilor personaje, a aventurilor acestora, dar şi al unui imaginar care continuă să fascineze şi să îmbogăţească vieţile cititorilor săi.“
    (Selecțiuni din postfața semnată de Savu Popa)
  • „Poetă de primă mână, prozatoare și autoare de literatură pentru copii, Cleopatra Lorințiu scrie pentru cei mici o carte superbă. Un semn de prețuire și de speranță, din partea ei, pentru literatura dedicată unei vârste. Un exercițiu stilistic de excepție, dus de ea pe culme.“

                                      Smaranda Jelescu, 1992

    „Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite. Printre acestea se cuvine a fi menţionată, în primul rând, intensificarea pur poetică, cel mai convingător exprimată… Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii şi apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.“

                                   Voicu Bugariu, Luceafărul, 1982

    „Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia, cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite, pline de concreteţe a vieţii din copilărie, şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă, un sentiment aparte pentru aceasta, ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei. O carte de nerăbdare, frumoasă şi înaripată, în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine.“

                              Olimpiu Nuşfelean, Tribuna, 1987

    „Cred că o carte cu poveşti atât de frumoase și captivante, incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII, aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu, nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură, dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa acelor mici cititori castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima al copilăriei.“

                                                                                       Tudor Opriş,1998

    „De dragul tău, aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită, întâmplată la o margine de mare pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care‑şi găsesc culcuş într‑o cală ruginită. De dragul tău, aş însufleţi caii din păretar, i‑aş lăsa să alerge prin deşert sub clarul de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori, înarmaţi până‑n dinţi. De dragul tău, aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria‑o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici, iar seara i‑aş pune să danseze pe masa mea acoperită cu satin roz. Aş lăsa notele să fugă din portativ, aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşu, care, de fapt, nici nu ne e unchi de‑adevăratelea, dar e dintr‑un sat cu bunicul nostru şi l‑a cunoscut pe bunicul nostru şi‑atunci nu merită să‑i zicem unchi? De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă, deşi ştii prea bine că n‑o să‑l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău, aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine‑o cu putere să mai stea, să mai stea. De dragul tău, aş lăsa cântecele să zboare libere ca păsările, aş găsi câte‑un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi. Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într‑o amestecătură albastră care te‑ar face să râzi. De dragul tău, m‑aş ascunde într‑o carte din bibliotecă şi‑aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi, într‑o bună zi, mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…“

  • Curajul de a renunța la o relație distructivă este, pentru Ema, începutul unor căutări ale sensului propriei vieți. Rememorează vechi iubiri și copilăria modelată de absența tatălui, greșește, se învinovățește, regretă, se răzvrătește, totul în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu ea.

    Frânturi din Ema se găsesc în fiecare dintre noi. O vulnerabilitate pe care nu o putem depăși, lașitatea de a ne lăsa copleșiți de ceea ce doresc ceilalți de la noi, vreo tristețe căreia îi refuzăm dreptul de a exista – sunt sinuozități ale vieții interioare pe care cu toții le recunoaștem. Ema nu are soluții pentru noi. Are însă curajul de a ne arăta lupta ei, drumul anevoios către sine însăși.

    Toate acestea sunt prinse de Valentina Georgescu în rama unei lumi de o eleganță discretă, cu lumini blânde și detalii pline de sensibilitate. O carte care lasă în urmă o mireasmă dulce-amăruie de petunii și gutui.

    Simona Antonescu

    „Viața se întâmplă în mintea noastră. Noi o facem mai bună sau mai rea”. Așa spune Ema, personajul din romanul de debut al Valentinei Georgescu. Un personaj pe care autoarea îl explorează cu minuție în culisele ființei lui, care se înfiripă din relația cu mama și cu un trecut dificil, marcat de secrete și de o fractură comunicațională, din povești amoroase care o închid într-un  stereotip din care evadează continuu, din relația fluctuantă cu sinele, cu singurătatea, cu propria vulnerabilitate. Valentina Georgescu scrie o poveste despre cum ajungem să ne asumăm propria identitate dincolo de condiționări sociale și de contexte repetitive. O scrie cu atenție pentru gest, pentru revoltă, pentru toate tipurile de renegociere ale locului pe care Ema îl ocupă în lume. În lumea ei.

    Romanul Valentinei Georgescu e o succesiune de tablouri ale unei vieți interioare. Dinamic, conversațional, alert, traversat de ancore în cotidian, de filme, muzică, prietenii, confesiuni, crize emoționale, cafele, dependențe, profunzimi și nevralgii ale familiilor prinse în scenariul înstrăinării sau ale cuplurilor care nu se cunosc pe deplin niciodată. Povestea Emei e una a eliberării și a vindecării conștiente, pe care autoarea o construiește pas cu pas, credibil, coerent și ușor de parcurs. Sciitura e atașantă și vie, își ține cititorul aproape și nu complică inutil firul narativ. Din contră, proza e una a esențializării, așa cum ajunge să fie și parcursul Emei, surprinsă în plină și exuberantă reinventare.

    Ioana Bâldea Constantinescu

  • "Prin matematică, raționamentul meu a devenit mai logic, iar gândirea mai complexă și mult mai organizată. Da, acum nu mi-aș putea imagina viața fără matematică, dar nici fără artă și mai ales fără pictură. Exact, nu am renunțat niciodată la pasiunea copilăriei mele. Pornind de la ceea ce am spus, mi-am propus să construiesc împreună cu eleva mea, o minunată artistă plastică, și cu specialiști în domeniul artei și al arhitecturii, un material care să-i ajute pe elevii care trec prin dificultăți în apropierea de matematică, pe artiștii care cred că pictura și matematica sunt incompatibile şi pe tinerii care nu avut șansa să găsească persoana care să le prezinte matematica sub o formă agreabilă și prietenoasă. În această primă încercare, vom pleca pe superbul drum al geometriei plane învăluind-o în artă, analizând interacțiunea dintre cele două domenii, care de fapt se întrepătrund într-un mod incredibil, de poveste. Da, nu toată lumea poate să iubească matematica, dar, dacă vom încerca să o aplicăm creativ, cu certitudine vom ajunge să o simțim mai accesibilă. Înainte de a ne începe drumul, voi povesti concret cum m-a ajutat pregătirea mea artistică și tehnică în studiul matematicii. Știam să desenez, să realizez o compoziție spațială. Dar nu înțelesesem că, de fapt, fără să știu, aplicasem atâtea teoreme și reguli de geometrie. Folosisem simetria, perspectiva, punctele de fugă, repetiția, proporția, motivele decorative. De fapt, toate erau reprezentări grafice din matematică. Deci sunt sigură că vom putea descoperi geometria realizând combinații de forme geometrice. Vom crea modele utilizând elementele matematice. Vom aprofunda definițiile și teoremele prin desen. Matematica nu este o îngrădire a artei, este doar un suport extraordinar al acesteia. De fapt, geometria studiază lumea vizuală cu scop științific și pentru aplicații practice. Pictura este o latură importantă a comunicării vizuale, transpunând lumea vizuală prin stiluri artistice, prin diverse tehnici, adăugându-i simplei forme emoții şi perspectiva artistului. În jurul anului 1960 a apărut curentul OP ART (optical art). Artiștii foloseau formele geometrice simple pentru a crea efecte deosebite, iluzii optice neașteptate. Efectele pot să fie atât de puternice încât să determine o dezorientare vizuală sau pot transmite mesaje neașteptate."
    (Cristina Marin)
     
  • Prima mea întîlnire cu scrisul lui George Schimmerling s-a dovedit foarte periculoasă: am devenit dependentă pe loc și definitiv. Luați asta ca pe un avertisment, pentru că odată ce veți „gusta” din stilul său iute-fructat – cu surîs inclus, asta cel puțin, căci hohotul de rîs pîndește mocnit – veți căuta cu febrilitate tot ce scrie. George are în piept un transformator nemaipomenit, unul care face totul poveste. Fie că povestea are culegători de vînt care dau la pedală, fie tufe zemoase de zmeură, fie doruri înstelate, fie drumuri neumblate, pălării cu secrete o viață purtate, melancolii cu depărtări înghețate, filme meșter dezghiocate și-apoi nou înfiletate, rochii aprig înflorate, iubiri nedezamorsate. Așadar, ce-avem noi aici? Iată ce: o carte din care nu mai vrei să pleci.  

    Ana Barton   

      Povestirile lui George Schimmerling par frânturi dintr-o memorie colectivă; printre ele se află amintiri personale, ca o trimitere la faptul că prezentul poartă cu sine, la orice vârstă, urmele trecutului din unde venim. Aluzia intertextuală, prin care fiecare povestire este asociată cu un titlu de film (inclusiv titlul cărții, o parafrază paronimică a filmului Unora le place jazul), este când ludică, când parodică, alteori tristă. Întreaga construcție narativă dovedește însă că, de cele mai multe ori, viața bate filmul sau că viața nu e ca în filme, însă rămâne povestea spusă cu cel mai mare talent.

                                                                                                                                                                                                                        Corina Ozon

      Unora le place iazul, volumul semnat de George Schimmerling, este o invitație nostalgică și plină de farmec în universul unui pasionat de cinema, unde cotidianul se împletește subtil cu magia ecranului. Structurată original în 25 de povestiri, cartea transformă titluri celebre de filme în porți către amintiri personale și reflecții pline de spirit. Totul pornește de la etajul trei al unui cineclub timișorean, un spațiu al libertății absolute, unde fumul de țigară și pasiunea pentru Tarkovsky, Buñuel sau De Sica modela destine. De la Omul invizibil și Hoții de biciclete, până la Diminețile unui băiat cuminte, autorul ne poartă Pe aripile vântului cu o ironie fină și o sensibilitate aparte prin episoade savuroase, de la absurdul epocii comuniste, până la aventuri asiatice cu identități confundate și căutări interioare la vârsta maturității. Fiecare pagină este o lecție despre cum ne poate salva arta de banalitate, transformând oamenii de rând în protagoniști de neuitat. Stilul lui George Schimmerling este cald, autentic și plin de un umor revigorant, făcând din această lectură un deliciu pentru cei care iubesc poveștile bine scrise și parfumul filmelor de altădată. De cauți o carte care să te facă să zâmbești, să râzi sau să reflectezi despre viața prin obiectivul unei camere de filmat, aceasta este alegerea perfectă.

                Jan Cornelius

  • „Uric cel bun și Ultimul Căpcăun” este o carte despre făpturi mici și prietenoase, atotștiutoare și nemuritoare, care veghează neobosit Tărâmul de la Capătul Curcubeului. Uricii îi ajută pe copii în momentele grele, îi însoțesc, după voie, în cele bune, le păzesc secretele și le împlinesc visurile. Așa s-a întâmplat și cu Zoe, fetița „de vârsta infinitului întors”, care s-a împrietenit cu Uric cel Bun, când avea mare nevoie de ajutor, dar și de ... idei. Lucrurile se complică mai ales când se zvonește că Ultimul Căpcăun, Capdecane pe numele lui, umblă slobod în lumea largă. În ce fel de aventură intră toți trei, alături de Chira Măiastra și alți urici, ajutați sau încurcați de încercatul motan Zac și naiva Kare, se dezvăluie pas cu pas în carte, „trebuie doar să priviţi spre coada ochiului”, cum recomandă Uric cel Bun. De acolo începe totul. Și se încheie cu …, hei, vreți să știți cine e Timotei? Ideea de a scrie o carte pentru copii în care să fie valorificate elemente de cosmogonie populară românească, precum şi despre „primele făpturi mitice“ mi‑a încolţit în minte încă de acum treizeci de ani, de când am citit prima dată Mitologia română, de Romulus Vulcănescu. Am reluat această lectură şi pentru cărticeaua de faţă, pentru care am folosit câteva date şi descrieri cu privire la Fârtate, Nefârtate, căpcăuni, uriaşi şi urici, pe care, în funcţie de situaţie, le‑am simplificat şi le‑am adaptat cu intenţia de a le face familiare cititorilor contemporani. Pornind de aici, mi s‑a părut foarte interesant să‑mi imaginez o întreagă seminţie a uricilor, precum şi o existenţă neîntreruptă a lor. Am lăsat imaginaţia să zboare şi am construit o întreagă istorie, cu organizare, ierarhie şi tipologii specifice, la care să ne putem oricând întoarce pentru a detalia. Cu la fel de mare bucurie m‑am lăsat pradă şi dorinţei de a valorifica într‑o carte pentru copii fragmente din poezii în limba spargă ale Ninei Cassian. Vor fi pentru cititori un prilej de a înţelege jocul (şi joaca) cu posibilităţile limbii, dar şi de a intui, înainte de a cunoaşte cuvântul „morfologie“, cum se aplică acesta în cazul unei limbi necunoscute, dar inteligibile.

    Ohara Donovetsky

      „Îi mulţumim fetiţei Zoe, fără de care nu am fi ştiut ce s‑a întâmplat cu Ultimul Căpcăun. Fără ajutorul ei, ex‑Capdecane zis Capbleg ar rătăci şi acum fără rost. Nu ar fi devenit uricul Timotei cel Nou. Dacă nu ar fi fost să mă cheme la ea, seminţia uricilor nu şi‑ar fi găsit nici acum liniştea şi nici bucuria de a veni iar printre oameni. Pentru ea şi pentru toţi copiii care ne preţuiesc, vom fi mereu de veghe la Tărâmul de la Capătul Curcubeului. Ne veţi vedea ori de câte ori veţi dori, să nu uitaţi, trebuie doar să priviţi spre coada ochiului. Toate acestea au fost povestite de mine, Uric cel Bun a.k.a. Benedict cel Blajin, Mare Divalnic şi Ur‑Cronicar, Să vă fie de folos! Al vostru, smerit întotdeauna, Uric cel Bun”
  • Urma

    40.99lei
    Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu. Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana   Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici   Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț   Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi   Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila
  • O călătorie în dragoste, în cultură, în timp – Vara nebunului este toate acestea la un loc, iar Cristina Frumos știe să mâne herghelia temelor acestora într-un mod care să nu deranjeze, dar să intrige totuși. Există o căutare foarte modernă aici, o căutare neobosită, ferventă, câteodată chiar anxioasă. Cine suntem? De ce am devenit așa? Unde e fericirea? Din fericire, răspunsul nu este liniar, pentru că e vorba de o întreagă poveste. Povestea pe care, iată, o țineți în mână. Și nu o să regretați dacă o citiți până la capăt. Péter Demény Cu o scriitură dibace, tăioasă, Cristina Frumos te instalează în rândul întâi, locul din mijloc, al unui amfiteatru antic. Urmărești cu sufletul la gură, încordat, incomod, o tragedie greacă. Obișnuit cu genul acesta de spectacol, observi surprins că actorii sunt femei și că sub măști sudoarea e reală, la fel de real e și sângele cu care e îmbibat peplumul din denim. Blestemul atrizilor e viu și, pentru că o îndrăgești pe Clitemnestra, pe măsură ce te apropii de final, nu te poți împiedica să nu privești în sus, în căutarea vreunei zeițe prinse cu funii de o macara rudimentară. Bogdan Perțache
  • „Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei...?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste. — Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi. Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama...?..., cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”
Go to Top