Savu Popa
-
Redus!O scriitură viscerală, de un realism întunecat, întâlnim în paginile acestui roman semnat de Marius Albert Neguț. În universul lui, opresorii și victimele își dispută același teritoriu geografic și identitar, marcat de drame, compromisuri, apropieri și înstrăinări. Ororile, traumele, obsesiile sau tarele realității comuniste au forța de a impresiona cititorul și de a-i oferi șansa unui exercițiu de reactualizare a unui trecut care încă pulsează destul de viu în conștiințe și în memorii. Viktor Frankl afirma că, ,,într-un fel, suferința încetează să mai fie suferință în momentul în care găsește un sens, cum ar fi sensul unui sacrificiu”. Aceasta pare a fi și radiografia, una de o luciditate contondentă, a lumii descrise în romanul de față, în care sacrificiul supraviețuirii morale și lucide oferă sens existenței într-o lume cufundată tot mai mult în tenebrele totalitare.
-
Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (...)Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, esteun roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.(Selecțiuni din prefața semnată de Florina Pîrjol)„Dincolo de o intrigă aproape poliţistă, plină de enigme şi de întunecimi ale caracterului uman, reţetă deja omniprezentă în epica lui Radu Ţuculescu, romanul Umbra penei de gâscă are o dimensiune în plus, cea metaforică. Este vorba de metafora Cărţii şi de consecinţele ei asupra vieţilor şi locurilor evocate. Personajele romanului, funambuleşti, joviale, personalităţi neaoşe sau, pe alocuri, uşor fantaste prin aerul de colocvialitate onirică pe care îl afişează, par toate născute sub o zodie livrescă. Într‑o formă sau alta, cartea, biblioteca, scrisul literar sau practica lecturii le‑au determinat parcursul vieţii şi al firii. (...) Izolat, în mod prielnic, în turnul de fildeş al Poveştii, Radu Ţuculescu a fost mereu un meteorolog al imaginaţiei, capabil să surprindă, să simtă orice schimbare, oricât de imperceptibilă, a climatului propriilor personaje, a aventurilor acestora, dar şi al unui imaginar care continuă să fascineze şi să îmbogăţească vieţile cititorilor săi.“(Selecțiuni din postfața semnată de Savu Popa)
-
Frumosul din lumea lui Van Gogh confirma în Cosmin Neidoni un eseist fascinat deopotrivă de artele literare și vizuale și deosebit de atent la gesturi mici, care conservă cantități uriașe de umanitate. De aceea, O istorie a sărutului e un proiect surprinzător, dar nu imprevizibil. Numit cu modestie „jurnal al mirărilor”, acest volum are de fapt greutatea și anvergura unui tratat eseistic despre multiple imagini și sensuri ale sărutului, despre „treptele” de intimitate și modulațiile în timp și spațiu ale acestui gest afectiv fondator. Variind de la registrele sterile ale convenționalului la acordurile cele mai profunde și subtile ale cordialității, O istorie a sărutului este, de fapt, o istorie a mentalităților culturale, a inteligențelor emoționale și a modului în care omenirea alege să-și gestioneze „capitalul” tandreței. Scris cu pătrundere, eleganță și grație eseistică, volumul lui Cosmin Neidoni devine îl însuși un „agent” persuasiv al afectivității.
Nina Corcinschi
Ce este un sărut: un reflex biologic sau un act cultural încărcat de sens? În această pasionantă lucrare interdisciplinară, Cosmin Neidoni propune o istorie simbolică a sărutului, urmărind metamorfozele acestui gest de la civilizațiile antice până în epoca postmodernă. Cartea își asumă perspectiva unui istoric al mentalităților și investighează sărutul ca fenomen cultural total, situat la confluența dintre biologie, antropologie, literatură, arte vizuale și filosofie.
Demersul nu se limitează la descrierea unui obicei intim, ci arată cum sărutul a funcționat, în diferite epoci, ca limbaj al dorinței, ca ritual al comuniunii, ca expresie a devoțiunii sau ca semn al intimității moderne. Prin analiza surselor istorice, a reprezentărilor literare și artistice și prin dialogul cu reflecția filosofică, volumul evidențiază modul în care un gest aparent minor concentrează tensiuni majore ale culturii: raportul dintre trup și sens, dintre individ și comunitate, dintre apropiere și interdicție.
Originalitatea acestei lucrări constă în tratarea sărutului ca indicator al sensibilității umane și ca barometru al schimbărilor culturale. De la ritualul sacru la simulacrul mediatic, de la gest public la experiență intimă, sărutul devine aici o cheie de lectură a istoriei relațiilor umane.
Scrisă într-un stil elegant și alert, care îmbină rigoarea analitică cu reflecția personală, această carte se adresează atât cititorului interesat de istoria culturii, cât și celui care dorește să înțeleagă cum un gest cotidian poate dezvălui arhitectura profundă a umanului.
Florina Pîrjol
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Tot ce atingi devine quasar e mai mult decât o declarație de dragoste pentru poezie în forma ei autentică, dar atent șlefuită. Deși cartezian, demersul Ralucăi Urse apelează la mișcarea browniană în momentele în care textul riscă să se sufoce. Versurile de aici nu au nevoie de artificii, pentru că, în mod organic, „blândețea germinează” în paginile acestui volum de debut. Găsim la tot pasul imagini care ți se fixează pe retină și la care simți nevoia să revii plin de entuziasm. Îți las o singură mostră aici și, dacă îți place, promite-mi că vei deschide cartea: „Am ornat crestele munților cu praf de cacao”. Nu-i așa că te-am teleportat în copilărie, în fața celui mai bun desert?Andrei Zbîrnea
Volumul de debut al Ralucăi Urse este o călătorie imagistică prin toate foițele embrionare ale ființei feminine, prin toate coagulările și dizolvările ei ca existență materială, dar și ca semn, simbol, proiecție sau vis, în toate timpurile și în toți timpii. Filmul acestei călătorii se desfășoară înainte și înapoi pe traseul minte-inimă cu viteze adaptative pentru toate incongruențele vitalului. Cu un verb sincer, ascuțit și interogativ, conducându-și cititorii pe un drum al rănilor și episoadelor traumatice nu o dată anihilante, poeta reușește să aducă, nici mai mult, nici mai puțin, decât un omagiu ființei feminine atotconținătoare în asemenea grad încât își conține și propria renunțare, propria lepădare. Ce vom vedea și vom trăi în acest volum este tocmai spectacolul forței, anduranței și eliberării feminine îmbrăcat în gesturi și limbaj poetic de mare gală. În poetica feminină actuală, era nevoie de un astfel de volum omagial.Ștefania Mihalache
-
Prietenia, care este mai pură decât dragostea, pentru că nu are legătură cu trupul, este un sentiment căruia poeții lumii, începând cu Homer, i-au dedicat nenumărate, tulburătoare imnuri, printre care se aş ază firesc, vibrând de durere, acest Ultim Blues scris de Moshe Itzhaki, tradus de Paul Farkas și închinat lui Radu Țuculescu, prietenul lor plecat dintre noi. Extraordinarul portret pe care sensibilitatea acută a poetului israelian i-l face scriitorului român devine un imn al prieteniei de dincolo de frontiere, religii, istorii, al prieteniei adânci a cărei răscolitoare definiţie poate fi doar poezia.
ANA BLANDIANA
Există două tipuri de prieteni apropiaţi inimii noastre. Mai întâi, sunt cei din copilărie, care ne însoţesc chiar din zorii vieţii, vreme de zeci de ani, până când unul ne părăseşte prematur, întotdeauna. Pe de altă parte, sunt prietenii adevăraţi pe care‑i întâlnim mai târziu, oameni care devin parte integrantă din biografia noastră. O astfel de prietenie, asemenea unei minuni, s‑a creat între scriitorul şi dramaturgul Radu Ţuculescu şi poetul Moshe B. Itzhaki. Legătura s‑a creat prin intermediul literaturii, dar şi prin pasiunea lor comună pentru teatru: Ţuculescu în rol de dramaturg şi regizor, iar Itzhaki ca un talentat actor. Pe parcursul anilor, relaţia lor a fost o simbioză între doi creatori de literatură, ambii fiind mari iubitori de viaţă, debordând de vitalitate, receptivitate şi curiozitate. Aceste legături s‑au consolidat odată cu vizitele lui Ţuculescu în Israel, unde s‑a întâlnit cu publicul cititor familiarizat cu opera sa prin traducerile în ebraică semnate de Moshe B. Itzhaki şi Paul Farkas, acesta din urmă fiind deja prietenul lui Radu încă din anii 1960. Pe de altă parte, vizitele lui Itzhaki şi Farkas în România şi Elveţia erau destinate adâncirii legăturilor literare, incluzând şi participări la festivaluri, lansări de cărţi şi nenumărate călătorii. Baselul, în special, funcţiona ca un magnet al inspiraţiei literare şi culturale fără sfârşit. Excursiile lor prin Cluj, Maramureş şi Basel au fost adevărate căutări de personaje şi povestiri, fără a renunţa la momentele relaxante din cafenele şi puburile elveţiene. O viaţă spirituală şi literară alături de una reală! Iată sincerele regrete şi durerea pe care le‑a simţit Itzhaki odată cu trecerea în nefiinţă a bunului său prieten. Ani de prietenie ce se sfârşesc cu o mare durere, care lasă în urmă un abis de dor pentru momentele şi pentru timpul petrecut împreună, al creaţiei, prieteniei şi dragostei umane. Proiecte comune întrerupte brusc, opere care mai puteau fi scrise şi traduse. Itzhaki a decis să‑şi elogieze prietenul printr‑o serie de poezii deosebit de emoţionante, care exprimă, în esenţă, regretul şi dorul lui. Elegiile de faţă se înscriu în tradiţia psalmilor de laudă şi de elogiere, iar blues‑ul aparţine tradiţiei lamentării din secolul XX. (...) Prin prezentul volum, deşi plin de durere, poetul reuşeşte să reînvie momente rare dintre parteneri în sfera literaturii şi în afara ei. Este o carte rară, plină de dragoste pură, una care reuşeşte să învingă moartea prin intermediul cuvintelor.RAFI WEICHERT -
Rodica Bretin știe să dea credibilitate literară unui subiect de mitologie inventată. Personajele sale primesc consistență din contaminarea cu elemente migrate în conturul lor arhetipal dinspre zonele de normalitate ale percepției și trăirii.
Tensionat prin însăși formula abordată, romanul mizează pe uman, pe ritmul discret al unor sentimente autentice, pe surpriza gesturilor și replicilor firești, care – toate acestea – tind să echilibreze faptul senzațional.
MIRCEA OPRIŢĂ
Protectorii este un roman bine scris, cu inserții poetice care întrețin abil suspansul, cu aluzii și referințe mitologice, istorice și culturale, cu o narațiune complexă, bine structurată, propunând viziuni inedite.
IULIAN CĂTĂLUI
Rodica Bretin nu se mulțumește să spună o poveste, ea proiectează imaginile cinematografic, dar, în același timp, șlefuiește textul până când fiecare cuvânt se potrivește ca o piesă de puzzle în peisaj. Stilistic, scriitura este ireproșabilă. Clară, limpede, eficientă și, în același timp, minuțios studiată, genul care denotă ani buni de practică, o grijă specială pentru ochiul cititorului.
ALEX LAMBA
Rodica Bretin dovedeşte virtuozitate în materie de tehnică literară și o imaginaţie luxuriantă în înscenarea unor întâmplări unde neprevăzutul irumpe în viaţa cotidiană. Tehnica narativă este sofisticată, iar elementele de recuzită sunt asamblate cu o mână de maestru. Rezultă o proză poetică, desfăşurată ceremonios, iar cultura temeinică a autoarei, inserţiile fantastice, personajele bine creionate fac din această carte o lectură memorabilă.
MIRCEA DOREANU
-
Cu Vinerea stacojie, Adrian Alui Gheorghe revine la proza scurtă, gen dificultuos, care presupune un acut spirit de observație și maximă concentrare. Dacă în roman îți permiți momente de ezitare sau de lâncezeală, aici totul trebuie dozat cu o precizie farmaceutică. Este ceea ce autorul reușește din plin, construindu-și textele inteligent, la intersecția lucidității cu ironia, croșetând subiecte preluate din realitatea imediată, cărora le sesizează potențialul ideatic sau pe care le încarcă simbolic, într-un limbaj bine temperat. Inspirate, aparent, din fapte mărunte, povestirile și schițele incluse în acest volum au nerv, dezvăluind că, dincolo de pojghița banalității, stă întotdeauna ceva vrednic de interes. Cum face asta? Recurgând la o atmosferă marquesian-eliadescă, prin insinuarea unor sensuri nebănuite. Fiecare pagină a cărții poartă o ambiguitate care ne avertizează asupra unor înțelesuri ce se cer atent explorate.
Benign, umorul său dinamizează textul, salvându-l de pericolul unei retorici de amvon și transformându-l într-o radiografie convingătoare și sprințară a vremurilor pe care le trăim.
Adrian Jicu
Adrian Alui Gheorghe este un povestaș autentic, un autor care surprinde epoca pe care o trăiește transformând realul în literatură cu mize surprinzătoare. În prozele sale, o sosie poate lua locul unui președinte, iar propunerea acordării Premiului Nobel lui Dumnezeu răstoarnă logica unei lumi ce se cre de perfect rațională. Lumea vizibilă este guvernată de forțe invizibile, iar călătoriile dincolo de limitele realului devin posibile.
Macondo, universul imaginar creat de Gabriel García Márquez, se transformă într-o destinație turistică, într-o povestire greu de egalat prin forța imaginarului. În altă proză, un singur cuvânt dintr-o carte devine mortal, iar crima perfectă, visată de literatura polițistă, capătă astfel o formă tulburătoare. Chiar și un magazin de curcubee ajunge să existe, odată ce este imaginat.
Vinerea stacojie este o carte provocatoare, originală și memorabilă, care confirmă forța prozei scurte românești contemporane și plăcerea pură a poveștii bine spuse.
-
Juan Martinez nu este doar un nume, ci o geografie a dezrădăcinării. De la nopțile îmbibate în tequila din barul lui Capone, până la apartamentele abandonate din Colonia América, romanul lui Cristian Decu radiografiază mecanismele brutale ale supraviețuirii. Juan Martinez este o explorare a exilului, unde granița dintre realitate și halucinație se șterge sub roțile unei Dacii pornite spre nicăieri. O carte despre ce înseamnă să fii străin într-o lume care nu te mai așteaptă și, mai ales, străin de tine însuți. Proza lui Cristian Decu pulsează de o vitalitate febrilă, reușind să surprindă frumusețea ascunsă în grotesc și în abandon. Totodată, cititorul va regăsi aici ecouri din Cormac McCarthy, prin acele descrieri deșertice, în care natura pare să privească indiferentă la drama umană, lăsând personajele să se confrunte singure cu propriul destin. În centrul acestei derive se află relația dintre Juan și Rosa, o legătură magnetică, dar corozivă, care pendulează între nevoia disperată de proximitate și imposibilitatea de a se salva unul pe celălalt. Latura detectivistică a cărții se simte în felul în care Juan Martinez adună indicii despre propria existență din fragmente de conversații, obiecte uitate și peisaje dezolante. Este o căutare tensionată, o investigație atipică, unde miza nu este prinderea unui vinovat, ci reconstituirea unei identități care se scurge printre degete.
Carmen Florea
"Juan Martinez" propune un roman al disparițiilor și al întrebărilor care nu-ți dau pace, spus cu naturalețea unui confesiuni și cu tensiunea unei anchete personale. Întâlnirea naratorului cu Juan, la barul lui Capone, prilejuiește o poveste care pornește din Mexic și ajunge până la București, trecând prin Lisabona, Madrid, Viena și Budapesta, ca într-un road-movie obsedant.Juan își caută sora, Rosa Martinez, dispărută fără urmă într-o zi obișnuită, iar singurele indicii, stranii și controversate, îl provoacă pe Juan să urmărească firul subțire al unor piste care îl conduc de fiecare dată spre o nouă tăcere.Cu o construcție narativă fluidă, aproape cinematografică, romanul îmbină nota de jurnal de călătorie cu obsesia investigației: liste de nume, orașe, detalii, frânturi de povești care nu se leagă, dar care îl împing pe Juan tot mai departe. Romanul rămâne astfel o meditație intensă despre absență, vină, iubire și fragilitatea realității - despre oamenii care dispar în mod misterios, dar mai ales despre cei care rămân să-i caute.Violeta Borzea -
Proza ultrascurtă e precum cursa de 100 de metri plat. Clipești și ai pierdut startul, clipești din nou și e gata. Dar e proba regină a atletismului, cea care naște cel mai mare interes, cea pentru care pregătirea e draconică, cea la care departajarea e la milimetru.
Nic și Laura fac un adevărat maraton compus din curse de 100 de metri. Imaginează în doi, își predau ștafeta unul altuia (fără orgoliul semnăturii distincte), înlănțuie hohote de râs și emoții, dar și, uneori, gânduri ce se cer mai îndelung mestecate. Citiți și apoi jucați și voi jocul lor de-a proza ultrascurtă. Pe Ficțiuni Reale & LiterNet.
Răzvan Penescu – Fondator LiterNet/Admin Ficțiuni reale
Spune-se că în octombrie 1975, Ilie Năstase a înfruntat-o pe marea campioană Evonne Goolagong într-un meci demonstrativ de un singur set, în Mission Viejo, California. Deși a intrat pe teren îmbrăcat într-o superbă rochiță, Ilie al nostru a luat bătaie cu șapte la cinci, spre deliciul publicului american.
În cartea pe care o țineți acum în mână, Nic Popescu participă alături de Laura Stanciu într-un adevărat turnir de flash fiction – gen încă prea puțin dezvoltat la noi, dar care vine tare din urmă, iar perspectivele îi sunt trandafirii: se citește ușor și se râde. Asta-i partea luminoasă din flash fiction. Partea lui mai puțin simpatică este că se scrie foarte greu, și din acest motiv am numit „turnir” cartea celor doi; gândiți-vă la un meci amical, în care se joacă numai la fileu! Da, Scurt pe doi este o carte-spectacol, pentru deliciul cititorilor.
Mihai Buzea – scriitor
-
Îmi place poezia lui Alin Dimache pentru că dă impresia de prospețime, pentru că e hipnotică și melodică, pentru că are și finețe și cruzime, pentru că testează limite și construiește mașinării discursive în care retorica și mesajul se îmbină perfect, rostogolindu-se asupra ta cu șenilele nemiloase ale emoției. Pentru că pleacă de la senzație pentru a ajunge la sens și folosește duritatea pentru a îmblânzi. Visul post-punk e tipul acela rar de volum pe care după ce îl citești simți nevoia să întâlnești mintea care l-a scris și să stați un pic în tăcere.Cosmin Perţa
-
Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.Bianca Burța-Cernat Bianca Burţa‑CernatBianca Burţa‑CernatMeritul Imberiei lui Ovidiu Pecican stă în configurarea autentică a structurii sufleteşti complexe a intelectualului (idealist) şi a raportării lui conflictuale la lumea din jur.Gabriela GherghişorÎntrebuinţând figura lui Don Juan, un personaj de anvergură al prozei universale, plasat într-o lume promiscuă şi lipsită de orizont, violentă adesea („ca un abator”), un Don Juan îndrăgostit, îndoliat şi speriat de ratare, cu mai multe „plăci de personalitate” care nu se suprapun, împletind, de asemenea, o proză a cotidianului (din care nu lipseşte povestea) cu cea a analizei psihologice (ce mai păstrează, din primul roman, fine irizări expresioniste), Ovidiu Pecican dă în Imberia un roman frumos, care se citeşte cu plăcere.Sanda CordoşRomancierul reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante. [...] Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.Ion MureşanOvidiu Pecican reabilitează mitul lecturii plăcute şi al prozei captivante.Ion MureşanCred că romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei, a cărei frumuseţe se destramă în timpi exasperant de descompuşi, ce se lasă reconstituiţi cu greu şi numai câteodată. Cred, de asemenea, că romanul îţi taie respiraţia, te întoarce pe dos şi te face să visezi la el multă vreme.Ovidiu Pecican
-
Transbordare e un loc care nu figurează pe nicio hartă din lume și pe care Gelu Vlașin știe să îl transforme într-un spațiu fabulos, unde se desfășoară marile experiențe inițiatice, iar biografia este ridicată la coeficienții superiori ai mitului personal. După ce a intrat cu dreptul în poezie acum douăzeci și șase de ani cu volumul Tratat la psihiatrie, care îl impunea ca pe unul dintre fruntașii grupului 2000, acum autorul ne dovedește că poate fi și un prozator de excepție, capabil să evoce o lume care are ceva din fizionomia „pădurilor de simboluri”. Iar cartea de față îl reprezintă în cea mai mare măsură.
Octavian Soviany
Gelu Vlașin chestionează atât realitatea contemporană, tot mai vizibil configurată ca o pluritate de lumi virtuale și paralele, cât și utopia celor blazați, edificată ca refugiu din fața inechităților sociale, a fariseismului și a parvenitismului. Protagoniștii romanului său, tineri maturizați înainte de vreme, animați de o apetență aparte pentru spiritualitate, posedă o privire și o înțelegere care transcend pelicula faptului imediat. Demontând aparențe, ei se mișcă într-un univers totodată atemporal, ancorat în subconștient, mit și vis, dar și actual, infuzat de informații concrete și verificabile. Inefabilul se conjugă aici cu palpabilul, știința, filozofia, psihologia cu practicile de yoga. Cartea propune, așadar, o bogată ofertă interpretativă, dar este, în primul rând, o pledoarie pentru iubirea plenară, pentru trăirea autentică și profundă. Un roman despre încrederea în forța umanității, care te transbordează dincolo de suprafețe pentru a te aduce cât mai aproape de adevărata rațiune a vieții.Iuliana Miu
Transbordare este un roman despre fragilitate, prietenie, inițieri și mici evadări care ne țin la suprafață. Cu tandrețe și luciditate, Gelu Vlașin trasează adolescența prin perioade de singurătate, lecturi marcante, prietenii bizare și acele plutiri în care totul pare posibil, surprinzând tensiunea dintre izolare și dorința de apartenență. „Clanul ciudaților” – Ștefan, Clara, Fabian, Dante și bunica Pălage – devine o familie alternativă pentru toți cei care nu-și găsesc locul într-o lume deformată. O poveste despre libertatea de a ne transborda în propria lume, oricât de neobișnuită ar fi.Bogdan Munteanu
-
Ce se poate întâmpla când părinții își țin copiii sub un clopot din sticlă? Sau, mai rău, într-un oraș din sticlă? Unde dispar joaca, imaginația? Ce se întâmplă cu dragostea? Finn și Rebecca, protagoniștii Poveștii orașului din sticlă și a fulgilor zburători, ne învață că, orice ar fi, prietenia rămâne. Mai mult decât atât, că iubirea și bunătatea copiilor pot salva lumea părinților. Cu siguranță voi pune această carte sub bradul de Crăciun al fiicei mele și mă voi asigura că nu avem pereți invizibili în jurul nostru.Lavinia BălulescuAcompaniată de ilustrațiile foarte inventive ale deja celebrei Anca Smărăndache, Suzana Tănase spune o poveste foarte actuală despre starea relațiilor dintre copii, părinți și lumea care îi înconjoară și o face cu naturalețe, cu tandrețe și cu dedicare. Povestea orașului din sticlă și a fulgilor zburători este nu doar un basm atent asamblat la sfârșitul căruia părinții vor simți nevoia să-și strângă în brațe odraslele, ci și o ilustrare a forței cu care speranța, prietenia și iubirea ne pot modela viitorul.Cosmin Leucuța
-
Curajul de a renunța la o relație distructivă este, pentru Ema, începutul unor căutări ale sensului propriei vieți. Rememorează vechi iubiri și copilăria modelată de absența tatălui, greșește, se învinovățește, regretă, se răzvrătește, totul în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu ea.
Frânturi din Ema se găsesc în fiecare dintre noi. O vulnerabilitate pe care nu o putem depăși, lașitatea de a ne lăsa copleșiți de ceea ce doresc ceilalți de la noi, vreo tristețe căreia îi refuzăm dreptul de a exista – sunt sinuozități ale vieții interioare pe care cu toții le recunoaștem. Ema nu are soluții pentru noi. Are însă curajul de a ne arăta lupta ei, drumul anevoios către sine însăși.
Toate acestea sunt prinse de Valentina Georgescu în rama unei lumi de o eleganță discretă, cu lumini blânde și detalii pline de sensibilitate. O carte care lasă în urmă o mireasmă dulce-amăruie de petunii și gutui.
Simona Antonescu
„Viața se întâmplă în mintea noastră. Noi o facem mai bună sau mai rea”. Așa spune Ema, personajul din romanul de debut al Valentinei Georgescu. Un personaj pe care autoarea îl explorează cu minuție în culisele ființei lui, care se înfiripă din relația cu mama și cu un trecut dificil, marcat de secrete și de o fractură comunicațională, din povești amoroase care o închid într-un stereotip din care evadează continuu, din relația fluctuantă cu sinele, cu singurătatea, cu propria vulnerabilitate. Valentina Georgescu scrie o poveste despre cum ajungem să ne asumăm propria identitate dincolo de condiționări sociale și de contexte repetitive. O scrie cu atenție pentru gest, pentru revoltă, pentru toate tipurile de renegociere ale locului pe care Ema îl ocupă în lume. În lumea ei.
Romanul Valentinei Georgescu e o succesiune de tablouri ale unei vieți interioare. Dinamic, conversațional, alert, traversat de ancore în cotidian, de filme, muzică, prietenii, confesiuni, crize emoționale, cafele, dependențe, profunzimi și nevralgii ale familiilor prinse în scenariul înstrăinării sau ale cuplurilor care nu se cunosc pe deplin niciodată. Povestea Emei e una a eliberării și a vindecării conștiente, pe care autoarea o construiește pas cu pas, credibil, coerent și ușor de parcurs. Sciitura e atașantă și vie, își ține cititorul aproape și nu complică inutil firul narativ. Din contră, proza e una a esențializării, așa cum ajunge să fie și parcursul Emei, surprinsă în plină și exuberantă reinventare.
Ioana Bâldea Constantinescu
-
Textul analizat dezvăluie o proză introspectivă, cu inflexiuni psihologice profunde, centrată pe evoluţia personajului Gabriel (poreclit Orfanul), al cărui traseu existenţial este marcat de absenţa afectivităţii. Autoarea construieşte o naraţiune densă, cu fraze ample, meditative, în care introspecţia şi căutarea sinelui devin teme fundamentale. Stilistic, proza aminteşte de scrierile Hortensiei Papadat‑Bengescu, prin atenţia acordată vieţii interioare, şi de Mircea Eliade, prin dimensiunea spirituală a textului. Scriitoarea foloseşte un limbaj elevat, cu inserţii lirice şi simbolice, şi recurge frecvent la metafore şi comparaţii revelatorii („ca un copac mutat în pământ nou“), folosind întrebări retorice pentru a accentua trăirile personajului. Personajul principal este conturat prin tehnica oglinzii interioare, autoarea păstrând o distanţă narativă ce îi permite cititorului să exploreze universul mănăstirii şi procesul complicat de autodescoperire al protagonistului. Prin exactitatea psihologică, această tehnică narativă se apropie de stilul lui Liviu Rebreanu. Particularitatea textului constă în abordarea temei orfanului nu doar în sensul literal, ci ca metaforă a omului lipsit de capacitatea de a simţi emoţii autentice. Construcţia narativă alternează între planul exterior (viaţa la mănăstire, apoi la atelierul de icoane) şi cel interior, dominat de întrebările existenţiale ale personajului. Naraţiunea evoluează lent, fără acţiuni spectaculoase, autoarea preferând explorarea transformărilor interioare. Mediul mănăstirii şi apoi atelierul de pictură sunt tratate nu doar ca spaţii fizice, ci şi ca teritorii simbolice ale căutării şi iniţierii. De remarcat este simbolistica culorilor, ce marchează etapele trezirii emoţionale a protagonistului.Doina RomanO poveste atemporală, care are farmecul vieții de altădată. În epoca internetului, a inteligenței artificiale, a cuceririi aproape definitive a spațiului exterior și interior, o povestire despre suferința individuală, despre transferul imaginii în icoană, despre o lume care se mișcă precum fotografiile în filmul mut, e ca o evadare din virtualitate în realitate. Provocatoare, în povestea Ancăi Ianchiș, sunt exact elementele care țin de o anume vetustețe, în fapt o tentativă de recuperare a artefactelor de sub virtualitatea artificioasă care ne-a copleșit viețile și istoria. Curajul de a scrie împotriva curentului ține de condiția scriitorului care crede în misiunea sa, care trimite astfel un mesaj unui cititor improbabil, dar care se ivește și crește deodată cu desfășurarea povestirii.
Adrian Alui Gheorghe
Romanul atestă o prozatoare sigură pe sine, deplin stăpână pe instrumentele sale artistice. Talentul de povestitor al Ancăi Ianchiș este de netăgăduit aici, iar cartea se bizuie, în primul rând, pe acesta. Alcătuită dintr-o narațiune principală, constituind Bildungsromanul meșteșugului de iconar, și dintr-o serie de micronarațiuni grefate pe canavaua epică, scrierea privilegiază arta de a evoca întâmplări atemporale, care însă amprentează, în mod misterios, prezentul, iar aceasta reprezintă ontologia narativă a autoarei. Tâlcurile povestirilor întrețesute de Anca Ianchiș converg către aceeași zonă de semnificații transcendente: existența are margini mult mai largi decât se vede cu ochii, în miezul tuturor lucrurilor palpită un rost și valori în stare a-l face pe om să se regăsească pe sine în relație cu lumea sa și cu lumea supramundană; în plus, ficțiunea protagonistului cărții conține, în final, o mistică a mamei, ce recheamă, în memoria cititorului, experiența tânărului Vintilă Voinea, eroul romanului-poem Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi.Cezar Boghici
-
pielea mea răcește lumea s-a materializat din dorința de a explora din mai multe unghiuri, prin intermediul poeziei, criza ecologică actuală. Structura cărții, organizată pe secțiuni conceptuale: Cimitirul perceptiv, Cronici industriale & antropocen, Seva. Pielea. Memoria și Etică & ierarhii ale suferinței, reunește voci poetice contemporane care abordează teme acute, poziționând poezia la intersecția dintre ecologie și realitatea contemporană: de la confruntarea directă cu noua natură a Antropocenului (poluarea cu plastic, betonul urban, deșeurile) (microorganisme de plastic înghițite zilnic sau între 30 și 100 de tone de gunoi într-o viață) la fenomenele sociale și emoționale derivate din criză. Textele surprind nu doar dezastrul fizic al defrișărilor (Pădurea interzisă), ci și efectele psihologice ale schimbărilor climatice, anxietatea ecologică și alienarea indusă de supra-informare și doomscrolling. Prin juxtapunerea lumii naturale cu cea artificială și tehnologizată (cu referințe la AI, chat gpt și dependența de ecrane), poemele din antologie investighează mecanismele prin care omul se detașează de mediul organic, ajungând să medieze chiar și percepția naturii prin algoritmi. Sper ca volumul să fie receptat și ca manifest al conștientizării acestor probleme și să invite la o reevaluare a raportului fiecăruia dintre noi cu mediul în fața acestor provocări esențiale.
Carmen Florea
La răscrucea dintre proiect utopic și luciditate angoasată, speranță și anxietate, eco-poezia antrenează nume diverse și tonalități diferite, febrile, apocaliptice, angajate abecdoticului conotat social sau politic-vitriolante, într-o meditație ghidată de limitele, ca și de urgențele lumii vii. Dincolo de metamorfozele vocilor rostitoare, poemele din volumul de față împărtășesc o viziune comună asupra modului în care valorificăm relația cu mediul, renegociind, implicit, granițele egoismului și individuației. Autorii și autoarele antologate propun discursuri al căror pretext ecologic devine punct de plecare în reflecția asupra condiției umane, în ipostazele ei proteice, contradictorii, prinse între degradare și regenerare. Dacă totul începe cu tine, pielea, cel mai mare și, paradoxal, cel mai puțin dilematic organ, conține răspunsurile de bază la iminența unei catastrofe, ale cărei consecințe nu sunt niciodată doar materiale.Olga Ștefan
Știi că natura nu există în sine. Nimic nu este mai indiferent unui peisaj decât să îi spui că e peisaj. Că plonjezi în mitologia antică a legăturii dintre elemente și zei, ori în aventura medievală a adăpostului natural în fața condițiilor potrivnice ori în vertijul psihologic pus de romantici pe seama descrierilor, toate par jucării academice pe lângă senzația reală. Desigur, un pic plictisitoare senzație, cum nu mă satur să explic în selecțiile citEști, în diferența dintre pădurile cutreierate în amintire de Eminescu și cele reale, la prezent,dar totuși reală. În același timp, miza ecologică schimbă definiția naturii în poezie. Și în această antologie ai 22 de abordări care îți propun tot atâtea reformulări ale relației cu (ceea ce la școală s-ar numi) ”tema”. Cele patru secvențe în care se așează intervențiile poetice asupra mediului, Cimitirul perceptiv, Cronici industriale & Antropocen, Seva. Pielea. Memoria și Etică & Ierarhii ale suferinței, îți dau ocazia să îți organizezi propriile ieșiri din ceea ce trebuia să înveți în materie de literatură. Și relația esențială devine de la text la text pronunția. Ritmul în care te recunoști, imaginea prin care regăsești fluxul unei zile în afara betoanelor de zi cu zi.Răzvan Țupa
-
Redus!
Despre Antologeek:
Nu știu cum va arăta poezia viitorului, cu atât mai puțin geekșii de peste o jumătate de secol sau de peste un secol. Care vor fi deliciile de nișă? Poate Insula iubirii va deveni un soi de Squid games sau poate chiar „iubirea” va avea alte înțelesuri, cum am văzut că tinde să aibă de la secol la secol și de la zonă culturală la zonă culturală. Poate că jocurile video vor deveni de-a dreptul realități virtuale și poate că unii vor alege să trăiască exclusiv acolo. Poate că cinemaul va fi făcut de AI și fiecare om își va putea face filmele lui pentru el și prietenii lui. Poate că manga și anime vor rămâne niște relicve culturale ca stampele japoneze, iar universurile derivate din ele vor avea o cu totul altă formă și viață. Un lucru știu însă sigur: va exista poezie. Poate nu în această formă, însă poezia bună, chiar dacă își schimbă forma, tinde să își păstreze sensul și esența un timp destul de îndelungat. Așa că, da, sunt convins că și peste o sută de ani textele din această antologie vor putea fi gustate de publicul viitorului, pentru că sunt aici 32 dintre cele mai expresive și mai intense voci poetice ale momentului. Și ele vor sta mărturie poetică și antropologică pentru acest moment din „trecut”.Cosmin Perța
„NU dezbatem marile tematici ale universului”, zice Andrei Zbîrnea în cuvântul lui înainte, majusculându-și negația. Poate că nu (deși adevărul e că eu cred contrariul); dar cert e că ce se dezbat aici sunt marile teme ale umanului. Antologia asta fermecătoare, lipsită de temă, de concept, de ambiții ideologice de orice fel, e de fapt diversă ca poezia însăși. De la Insula Iubirii la Rilke, de la espresso la Chat GPT, de la finala cu Liverpool la stimulare magnetică transcranială, nimic din ce au atins vreodată creierul & inima umane nu lipsește din paginile ei. E așa de reconfortant că astfel de antologii sunt încă posibilă. Ele (rare) demonstrează ceva esențial: că poezia însăși e încă posibilă.Radu Vancu
Deși către tine, cel de peste 2 000 de ani, poate părea un subtitlu/mesaj utopic, Antologeek vorbește despre serile noastre din 2024, în singurătate sau în familie, cu bolul de popcorn, pe Netflix sau cu un podcast în căști despre ultimele evoluții ale conflictelor la nivel global. Cum zicea comediantul Teo într-un număr de stand-up, trebuie să ne gândim la arheologii viitorului în momentul final al existenței noastre. Când lăsăm ceva în urmă, de exemplu această antologie, mimica noastră nu-atât-de-serioasă sau un text cu fruntea descrețită în care NU dezbatem marile tematici ale universului ar putea să-i amuze pe arheologii de peste 2 000 de ani. Asta dacă va mai exista această meserie în nomenclatorul profesiilor de atunci. Sigur că aceștia vor avea teorii controversate care să izoleze definiția Inteligenței Artificiale din 2024 și că ne vor spune deschis cine cred că sunt Bianca, Alin, Marius și Ioana (voi aflați înaintea lor din cartea asta). Totuși, numele Antologeek va plăcea tuturor, la unison. E singura mea certitudine pentru peste 2 000 de ani referitor la această plachetă. Revenind în laboratorul Antologeek, țin să menționez că a fost o experiență pe repede înainte, cu sufletul la gură, o iubire de-o vară, care a debutat în mai de la propunerea Cristinei Munteanu, susținătoarea #1 a proiectului. Am trecut de la brainstorming la ideea de tematică venită de la Bogdan-Alexandru Petcu (subculturi și culturi pop în poezia contemporană românească), iar apoi am primit și numele Antologeek de la Alexandru-Codruț Ivașcu. A urmat heirupul de câteva zile de a contacta cei treizeci și doi de autori, urmat de religiozitatea unora de a respecta termenul-limită și de prelungiri de deadline motivate de vacanțe de vară și concedii. Nume noi au fost adăugate pentru a completa puzzle-ul lipsă la început de august. Toate aceste ramuri ale Antologeek, nu neapărat într-o succesiune cronologică, sunt de vină pentru produsul finit, care se vrea doar primul din universul poetic Arcane, care se naște cu ocazia asta. Sunt recunoscător tuturor celor care au făcut Antologeek posibil. Îi doresc să-și găsească mulți cititori curioși, inteligenți și cu simțul umorului dezvoltat!Andrei Zbîrnea
Despre Antologeek 2:
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.Andrei Zbîrnea
Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților
și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.
Sergiu „6” Mitrofan – byron
Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.
Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.
Bogdan Crețu
-
Festivalul de poezie „Gellu Naum”, aflat în anul 2025 la cea de-a XXIII-a ediție, este un concurs de creație literară care se desfășoară pe două secțiuni (gimnaziu și liceu) și care antrenează în fiecare an un număr tot mai mare de tineri, dornici să fie jurizați de scriitori reprezentativi ai momentului. Este un proiect de suflet, început în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany, pe atunci profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București. Concursul se regăsește în Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale de mai bine de 15 ani, semn că eforturile noastre de a organiza acest festival de poezie sunt apreciate și recunoscute. Creațiile elevilor distinși cu premii și mențiuni la cele două etape ale concursului (regională și națională) se regăsesc în antologii de poezie, apărute la un interval de trei ani, la editura „Casa de Pariuri Literare”, începând cu anul 2017: Cabaret Voltage – 2017, Atenție, nu se mai închid ușile! – 2020, În haine străine – 2022 (liceu), Jocul de-a luna – 2022 (gimnaziu). Cele două antologii care fac parte din colecția „Arcane”, coordonată de Andrei Zbîrnea, cuprind texte ale elevilor de liceu premiate în perioada 2023-2025 – Magnolia cu parfum de nu-mă-uita, respectiv de gimnaziu – No Reply. Fiți autentici, dragi copii, nu încetați să iubiți poezia! Lăsați pe hârtie urme ale trecerii voastre prin lume!
Virginia Olaru
-
Festivalul de poezie „Gellu Naum”, aflat în anul 2025 la cea de-a XXIII-a ediție, este un concurs de creație literară care se desfășoară pe două secțiuni (gimnaziu și liceu) și care antrenează în fiecare an un număr tot mai mare de tineri, dornici să fie jurizați de scriitori reprezentativi ai momentului. Este un proiect de suflet, început în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany, pe atunci profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București. Concursul se regăsește în Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale de mai bine de 15 ani, semn că eforturile noastre de a organiza acest festival de poezie sunt apreciate și recunoscute. Creațiile elevilor distinși cu premii și mențiuni la cele două etape ale concursului (regională și națională) se regăsesc în antologii de poezie, apărute la un interval de trei ani, la editura „Casa de Pariuri Literare”, începând cu anul 2017: Cabaret Voltage – 2017, Atenție, nu se mai închid ușile! – 2020, În haine străine – 2022 (liceu), Jocul de-a luna – 2022 (gimnaziu). Cele două antologii care fac parte din colecția „Arcane”, coordonată de Andrei Zbîrnea, cuprind texte ale elevilor de liceu premiate în perioada 2023-2025 – Magnolia cu parfum de nu-mă-uita, respectiv de gimnaziu – No Reply. Fiți autentici, dragi copii, nu încetați să iubiți poezia! Lăsați pe hârtie urme ale trecerii voastre prin lume!
Virginia Olaru
-
Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om“. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare“. O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător. Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni“, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne“ și scrie cu „litere tremurate, dar ferme“, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru“. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe. Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri“, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult. Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă“.
Simona Șerban
Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru“, „un automat de emoții“. Inimioni, cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte“ ce echivalează cu „nașterea unei perle“, gândită în „laboratoarele neuronilor inimii“. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată. Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe“, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia“.
Maria Nicolai
Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun. Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate.
Savu Popa
-
Am avut sentimentul unei comunicări adevărate cu textele (...), care ating – prin interogație, elipsă ori printr-o discontinuitate esențială – chiar poezia.
Gabriela NEGREANU
Opera de până acum a lui George Nina Elian are organicitate, consistență, dar și o fluiditate care o predispune la permanenta devenire prin autoîmprospătare. Căutătorul tangențial și poetul (și ce poet!) identifică febril, aproape nonstop, resursele unei regenerări poetice alerte, viabile, susținute. Nimic gratuit, nimic la întâmplare în versurile autorului oltean. O poezie de o coerență vecină cu scânteile sacre din miezul revelațiilor. O poezie nu doar de citit, ci și de simțit, recitit, regândit. O scriitură mereu pe limită, care se refuză stărilor facile sau poziționărilor terne, comode. Și, repetând a nu știu câta oară, un căutător care, tangențial, este (și) poet.
Cosmin DRAGOSTE
Devenirile lui George Nina Elian dau mărturia unei matrice existențiale ce aduce la un loc filosofia și teologia, împăcând contrariile, „liniștind” un posibil destin potrivnic. Chiar și acolo unde invectiva se strecoară, unde tonul ridicat pare să câștige primul plan, ele sunt îngăduite doar pentru a contrasta cu sensul general al unui parcurs de la care conștiința poetică nu poate abdica. Evident, vorbim de un univers aparte, unde înaltul și teluricul se îngăduie reciproc, între care prind formă „mirările poetice”.
Marius MANTA
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Andrei Zbîrnea
Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților
și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.
Sergiu „6” Mitrofan – byron
Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.
Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.
Bogdan Crețu
-
Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se ivesc în răstimpul unui veac deșirat de două războaie mondiale și de mai multe schimbări semnificative de regim politic. Simbolul acestei țesături de tip palimpsest, în care biografiile protagoniștilor se profilează pe contururile fluide ale vremurilor, este leagănul magic, în care se odihnesc pruncii fiecărei generații și de al cărui balans nefiresc se tem adulții.
Dimensiunea istorică a romanului, menită să lumineze creșterea și descreșterea unor moduri de existență și înlocuirea lor treptată cu altele noi, este dublată de cea psihologică, ce urmărește destinele eroilor și răspunsurile lor în fața dificultăților ce le jalonează parcursul.
Ritmul alert al scriiturii pare a ne atenționa că uitarea poate fi o formă gravă de vulnerabilitate și că povestea trebuie spusă, pentru a recupera astfel chipurile celor ce nu mai sunt prezenți. Arhitectura narațiunii trimite mereu în subtext la importanța memoriei, înțeleasă în termenii lui Henri Bergson, ca memorie-imagine, capabilă să proiecteze trecutul în prezent prin intermediul scenelor pe care ni le livrează. În felul acesta, timpul întâmplărilor și cel al rememorării se întrețes, într-un roman care te poartă rapid prin epoci și locuri diferite, creând impresia că totul se petrece sub ochii tăi de cititor.
Cristina Bogdan
Cartea ale carei prime pagini le parcurgeți acum nu este o excepție. Din nou, Corina Ozon se aventurează pe tărâmuri literare noi și construiește o combinație originală între o saga de familie și istoria unuia dintre colțurile îndepărtate ale României de-a lungul a aproape un secol, cel mai zbuciumat secol dintr-o istorie niciodată blajină. La intersecția imperiilor și în luptă cu natura și cu vremurile, personajele cărții vă vor cuceri de la primele pagini și vă vor antrena în universul lor. Națiuni și credințe, pasiuni și tradiții se întâlnesc într-o succesiune de capitole care desfășoară firul narațiunii din perspectivele personale ale eroilor cărții. Bagheta magică ia forma unui leagăn verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuie lăsat nicicând să se legene gol. Vă invit să dați pagina și să deschideți poarta acestei cărți.
Dan Romașcanu
Acțiunea romanului Când macii leagănă povești începe într-o perioada prosperă, sfârșitul secolului al XIX-lea, care pune afacerea cu grâne din Rânghileşti pe harta Europei. Această lume așezată devine amintire când tăvălugul celor două războaie mondiale ară întreaga Europă, distrugând țări și destine. Chiar și povestea de iubire dintre Anastasia și Mihai este greu încercată. Dacă autoarea Corina Ozon ar fi lăsat povestea lor și a supraviețuitorilor să se piardă, tu, cititorule, n-ai fi aflat niciodată cât au pătimit. Contează o poveste? Da, pentru că uneori o poveste salvată face cât o lume.
Emilia Chebac
-
Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.
Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.
Ana-Maria Negrilă, scriitoare
-
Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.
Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.
Ana-Maria Negrilă, scriitoare
-
Durerile nașterii și nespusele trăiri ale femeilor devenite mame au fost, într-un februarie friguros, tema dezbaterii la clubul de carte „Lecturile Insomniacelor“. Începând din primăvara anului 2023, acest club de carte, proiect al „Festivalului Internațional de Carte Transilvania“, promovează literatura feminină, în special autoarele din țara noastră. „Ce nu spun femeile“ a fost tema dezbaterii din februarie 2024, iar timpul a fost insuficient, în acea seară, pentru cât de multe au ele de spus atunci când pare că nu spun nimic. Pierderea unui copil, nopțile nedormite, menstruațiile abundente și dureroase, fardul din vitrină pentru care nu sunt suficienți bani, presiunea pe care o simți să arăți sau să te comporți cum se așteaptă ceilalți de la tine, cutumele care trebuie respectate și fusta prea scurtă care nu te face neapărat o femeie ușoară... Astfel s-a născut ideea unei antologii despre ce nu spun femeile. Cu proze inspirate de femei care au spus lucruri nerostite până atunci, nu ca să își plângă de milă, ci doar pentru a arăta cât de puternice au fost sau au devenit. Nu ne-am dorit texte melodramatice. Am vrut ca prozele din acest volum să fie despre femeile care inspiră, care te ajută să vezi viața altfel, indiferent dacă personajul principal este pozitiv sau negativ, dacă e vorba despre o personalitate care a schimbat istoria sau despre vânzătoarea de la magazinul din colț. Sunt povești triste sau joviale, dar care transmit ideea de putere feminină. Femeile și-au impus dintotdeauna o anumită autocenzură, păstrând pentru ele gânduri, sentimente, îndoieli, pentru a menține un echilibru în viața tuturor, mai puțin în a lor. Ce ar fi însă dacă într-o zi, cititorule, aceste gânduri nerostite ți-ar fi prezentate fără menajamente? Ai fi uimit sau surprins de aspecte la care nu te-ai gândit sau te-ai simți un pic mai bine aflând că și altele/alții simt ca tine? Nu știm ce va schimba în sufletul tău, cititorule, lectura textelor următoare, dar te invităm călduros să afli! (Coordonatoarele antologiei, Luminița Rusu și Bianca Tămaș)
-
Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu. Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila
-
Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.
Radu Vancu
După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective. Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică. Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister... Violeta Borzea -
„Prozele lui Savu Popa, schițe și povestiri, sunt spectaculoase evadări din realitate în vis, dintr-un prezent comun într-un timp indistinct, dar în care absolut orice este posibil. Poveștile lui nu sunt cu a fost odată, ci au acuitatea descoperitorului de grozăvii în chiar clipa pe care o trăim, nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplare, suntem unici prin poveștile unice pe care le generăm. În fond, toată cartea este o demonstrație de povestaș care știe că nu trăim ce trăim, ci trăim ceea ce ne putem imagina că trăim, așa cum numai poveștile îl modifică pe cel care le spune, dar și pe cel care le ascultă. De exemplu, nevinovatele molii dintr-o casă pot să devină dușmanul infernal din umbră, precum Păsările lui Alfred Hitchcock; în altă parte, copilul interior, care ne veghează, are ochi fosforescenți, ne fixează cu ei până la a ne regăsi precum fluturii într-un insectar; arborele îndoielii ne crește din inimă; un nor intră într-o casă și schimbă ordinea lucrurilor etc. Cartea aceasta nu se citește, ci se trăiește. După ce a fost purtat cu talent prin oniric, cititorul e lăsat singur în fața realității – poate cea mai grea încercare.“
Adrian Alui Gheorghe
„Savu Popa are în scrisul său, fie că e proză, fie că e poezie sau critică literară, o căldură aparte, pe care o simți încă de la intrarea în text și care te îmbie să citești mai departe. Și povestirile din Arborele îndoielii, fiecare cu identitatea ei, cu intriga și finalurile surprinzătoare, cu personaje schițate ori bine conturate, au această învăluitoare și cuceritoare căldură, care face să nu te îndoiești de talentul literar al autorului lor.“Robert Șerban
-
O călătorie în dragoste, în cultură, în timp – Vara nebunului este toate acestea la un loc, iar Cristina Frumos știe să mâne herghelia temelor acestora într-un mod care să nu deranjeze, dar să intrige totuși. Există o căutare foarte modernă aici, o căutare neobosită, ferventă, câteodată chiar anxioasă. Cine suntem? De ce am devenit așa? Unde e fericirea? Din fericire, răspunsul nu este liniar, pentru că e vorba de o întreagă poveste. Povestea pe care, iată, o țineți în mână. Și nu o să regretați dacă o citiți până la capăt. Péter Demény Cu o scriitură dibace, tăioasă, Cristina Frumos te instalează în rândul întâi, locul din mijloc, al unui amfiteatru antic. Urmărești cu sufletul la gură, încordat, incomod, o tragedie greacă. Obișnuit cu genul acesta de spectacol, observi surprins că actorii sunt femei și că sub măști sudoarea e reală, la fel de real e și sângele cu care e îmbibat peplumul din denim. Blestemul atrizilor e viu și, pentru că o îndrăgești pe Clitemnestra, pe măsură ce te apropii de final, nu te poți împiedica să nu privești în sus, în căutarea vreunei zeițe prinse cu funii de o macara rudimentară. Bogdan Perțache
-
Cum ar fi să te trezești prizonier în propria minte, așa cum ai fi închis într-o cameră de unde nu poți evada, pentru că nu există ușă, pentru că toate posibilitățile de comunicare cu lumea exterioară sunt suspendate? Cum ar fi să nu poți trece peste o traumă multiplă, care însumează o concediere, pierderea celei mai importante ființe din viața ta, dar și a altor oameni apropiați? Cum ar fi să te trezești că ai 50 de ani, că ești aproape singur, că nu mai ai serviciu și ești obligat să te adaptezi într-o lume pe care nu o mai înțelegi și care se schimbă cu o viteză înspăimântătoare? Romanul Noi, care am trecut râul Lethe încearcă să răspundă la toate aceste întrebări fără să dea neapărat o soluție și fără să intre în capcana reflecțiilor axiologice. Cititorul este invitat să se așeze confortabil pe un scaun și să privească printr-un ecran la ceea ce se întâmplă în camera bleu. Acolo se află protagonistul nostru, bărbatul de 50 de ani captiv în propriile angoase și măcinat de întrebări fără răspuns. Cititorul poate să-l vadă în permanență, să-i monitorizeze orice mișcare, să-i studieze reacțiile. Ecranul este identic celor din camerele unde sunt introduși câțiva inși, pentru ca martorul protejat să identifice infractorul. Cei dinăuntru nu pot vedea în afară. Nici protagonistul nostru nu poate ști ce se află după ecranul care ajunge să-l obsedeze. Poate doar presupune. De aici până la nebunie mai e doar un pas. Noi, care am trecut râul Lethe este un roman despre singurătate, teamă și inadaptare, dar și despre vis și uitare. Este drama bărbatului ajuns la criza celor 50 de ani, atunci când lumea din jur îi devine străină. Este o carte despre nevoia de libertate și de eliberare, despre atmosfera toxică a orașului și a lumii cinice care nu e preocupată decât de propriile interese. Este o privire melancolică în trecut, dar și o proiecție a unui posibil viitor apocaliptic. Un banal briceag primit în copilărie poate (sau nu) să salveze lumea. Un caiet oarecare se transformă în judecătorul propriului scris, al adevărului și al vieții. O brichetă Zippo transformă totul într-o aventură tragică. Noi care am trecut râul Lethe descrie o lume scoasă din țâțâni, insuportabilă și tristă. Dacă evadarea este posibilă, dacă trezirea (din coșmar) este posibilă, dacă viața (mai) este posibilă într-o astfel de lume, rămâne de văzut. Singura certitudine este că această lume cu repere greșite trebuie corectată. Iar dacă pentru asta protagonistul e nevoit să treacă printr-o apocalipsă (personală), atunci înseamnă că este singura posibilitate de a se salva. Nimeni nu-i dă alte soluții, nici măcar un Dumnezeu absent, indiferent și cinic. El trebuie să găsească soluția evadării, pentru că, în definitiv, este vorba despre viața lui și despre lumea în care vrea să trăiască. Noi, care am trecut râul Lethe este o carte despre prietenie, iubire, speranță, dar și despre părăsire, moarte și disperare. Este, de asemenea, o critică adusă lumii de azi. xxx Literatura lui Gelu Diaconu, fie că vorbim despre poezie sau proză, prezintă o forță casantă, de sticlă care taie doar spărgându-se. Protagoniștii săi nu sunt străini de durere, pierderi, singurătate. Autentici, fără măști idealizante, vădesc o fragilitate fățișă, pe care nu se feresc s-o arate lumii. Între muzici și tăceri, se străduiesc să se împace cu omul din oglindă. Noi, care am trecut râul Lethe este o carte a căutărilor, a amintirilor volatile și a contururilor difuze, a oniricului și a realității fluide, a interstițiilor și a ciclicității, a glisărilor în timp, căci timpul este cel care face irecognoscibile locuri și ființe. E un roman pe alocuri kafkian, pe alocuri scris într-o cheie fantastică adusă la zi, de parcă ar fi opera unui Eliade sau a unui Irving douămiist. George Cornilă
-
În scriitura lui Narcis Amariei intri ca într-o cameră a secretelor și ai nevoie de niște chei (pe care numai lecturile anterioare ți le pot oferi) pentru a putea deschide toate sertarele – văzute și tăinuite – ale poveștilor. Organizată în șapte structuri treimice, colecția de istorii pare a circumscrie spațiul realității, dar glisează firesc și neașteptat înspre teritoriile visului, ale fantasticului sau ale supranaturalului, ca și cum punțile dintre lumi ar rămâne mereu fluide. Ușurința cu care schimbă universurile schițate și, deodată cu ele, scenografiile, decorurile și întreaga recuzită a poveștilor trădează un scriitor obișnuit să străbată teritorii mai familiare (Trei povești din Transilvania, Trei povești cu gust de bragă, Trei povești din cartier) sau mai exotice (Trei povești din alte mări și țări) cu același pas sigur. Până la urmă, toate narațiunile stau sub semnul lui de nicăieri și de oriunde și, dincolo de fizionomiile lor diverse, au câteva oaze de întâlnire: privirea limpede sau blurată asupra timpului și a nodurilor dintre secvențele lui trecute, prezente și distopic-viitoare, mâna sigură cu care este introdus straniul în curgerea textului și rafinamentul cu care sunt conturate personajele, cu toate ciudățeniile, dorințele și obsesiile lor. Cu aceeași ușurință scriitorul alege să coboare înspre structurile arhetipale ale basmului (Buruiana), ale realităților sociale cu iz medieval (Moartea lui Anton Braun, Mistuire), ale istoriilor evanghelice (Talip) sau să urce înspre coloniile distopice ale unui viitor întunecat (Viespea de smochin). Pe urmele maeștrilor realismului magic – Gabriel García Márquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares sau Alejo Carpentier – se încumetă să sară șotronul între diversele căsuțe ale percepției subiective nocturne (visul) și diurne (halucinația, revelația, transa), propunând o suită de decupaje în irealitatea imediată sau îndepărtată. Narcis Amariei este un povestaș pe deplin conștient că lumea se ține prin cuvinte și că inserțiile magicului în cotidian constituie mortarul capabil să lege cărămizile edificiului narativ. Cristina Bogdan
Straniul univers din Marelo stă sub semnul pierderii contactului cu realitatea și al fugii conștiente, inconștiente ori subconștiente de cotidian prin fantastic, somn, vis, coșmar, migrene și insomnii, prin licori, poțiuni, elixire ori narcotice, prin iluzii, halucinații, viziuni, predicții, rememorări, senzații de déjà-vu, maladii psihice, psihiatrice, boli neurodegenerative, prin amintire, pierderea cunoștinței, comunicare mentală și joaca cu mintea celorlalți, prin farmece și vrăji, beție și droguri, oboseală, surmenaj, leșin și moarte clinică. Pare să existe o cauză ascunsă, o vină, un păcat, o culpă, dar și contraponderea: o dorință de salvare, de purificare, de renaștere. Stând sub semnul numerologiei sacre, cele șapte cicluri a câte trei povești au un maestru de ceremonii, un narator abil care jonglează cu multiple realități misterioase ale căror ape se tulbură, fuzionează, se substituie una alteia, dar și cu tehnici cinematografice și, cireașa de pe tort!, finaluri surprinzătoare care răstoarnă întreaga perspectivă. Poveștile acestea cetiți-le noaptea... și ziua! Prin acest volum de proză scurtă, Narcis Amariei devine un prozator cu o voce personală inconfundabilă în literatura română și, sperăm, nu numai.
Alina Hucai
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Andrei Zbîrnea Poezia din această antologie vine dintr-un spațiu al vulnerabilității conștiente și al insurgenței afective. Sinceritatea nu are nevoie de convenții, nu cere voie și nu face reverențe, nu se explică, nu vrea să convingă, ci expune, revendică, întreabă. Denunță verdictul invizibilizării, subminează așteptările normative cu o sinceritate deconcertantă și cu expectativa unei schimbări necesare. Într-o societate în care discursul public e încă traversat de frică și rușine, aceste poeme nu idealizează, nu cosmetizează – , dar tocmai prin această luciditate devin spații de reflecție, de solidaritate, de apartenență și de refugiu. Fiecare poem e un act de rezistență, o formă de a construi adăposturi într-o lume care încă pedepsește alteritatea, e o fisură prin care se vede realitatea în tot ce are ea mai nedrept, dar și mai intens. Citind, înțelegi că nu e vorba doar despre identități queer, ci și despre dreptul oricărui om de a fi întreg, de a fi văzut. Departe de clișeul generației deconectate, vocile de aici sunt profund ancorate în realitate – socială, afectivă, politică. Ele articulează o contranarațiune în care marginalitatea nu mai e periferie, ci devine spațiu atent luminat și aerisit. Antologia aceasta este o arhivă emoțional-politică a prezentului – un manifest al unei deveniri colective, o cartografiere poetică a acceptării de sine și a solidarității. Într-un climat care încearcă adesea să reducă alteritatea la tăcere, poezia queer devine un gest de memorie și de afirmare. Această antologie e, în același timp, o formă de documentare și o formă de revoltă. Aici, poezia nu cere voie, ci își face loc. Cu vulnerabilitate, cu zvâc, cu luciditate. Ligia Keșișian
Zi de zi ne supunem unor cutume normative care să simpatizeze și să (ne) re(a)ducă la un soi de default settings patriarhale. Riscăm să ne pierdem identitatea, să ne complacem în frica de expunere și în evitarea unui awkardness social. Din blândețe și bunătate, din frica de a nu-l deranja pe celălalt. Am admirat mereu poezia queer pentru că spune lucrurilor pe nume, că e fie blândă, fie tăioasă, fie aduce în față noi moduri de reprezentare, de limbaj care să încurajeze înțelegerea, empatia, nuațele care ne aduc mai aproape unii de ceilalți. Fiecare voce din acest volum are propria-i poveste. Avem deci o hartă, un puzzle la care fiecare contribuie cu resursele interioare – furie, indignare, gingășie; ca să aflăm, la finalul zilei, că suntem oameni. Aici, poezia cântă tehnic printre platani ne încurajează să fim noi înșine, să ne punem cu toții voalul performativ în felul nostru specific, să ne bucurăm de tandrețe și glitter. „Ce este x pentru mine / două brațe deschise care încă / mai caută blândețea.“ – aici e cheia volumului pe care urmează să-l deschidem împreună și să cuprindem fiecare poem ca-ntr-o îmbrățișare.
Alex Higyed
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Ecourile lichide de avocado au densități diferite în funcție de momentul zilei în care le chestionezi. Tăișul lor ascuțit are când forma unor animale cu ochi blânzi, când prospețimea unor lămâi coapte. Tabloul e atent construit din mai multe straturi, în care se succed lentilele de maci și unghiile roșii de la picioare. Chiar dacă Noemina Câmpean nu intenționează să spună o poveste în mod uniform, efectul e exact acesta: o coeziune la nivel de limbaj, de imagini și chiar de psihanaliză. Unitatea nu se traduce nicidecum sub forma unui discurs monoton despre cancer și apropierea sfârșitului. Din contră, fiecare nouă filă este un diapazon cu care personajele din Ecouri lichide de avocado se (re)racordează la semnele vitale ale prezentului. Fără să țină cont de faptul că lucrurile nu vor mai fi făcute ca la carte. Andrei Zbîrnea Volumul Noeminei Câmpean crește gradual în intensitate. Problematica lui nu se lasă descifrată de la început. Primele poeme sunt ușor descriptive, creionând un cadru fără a oferi indicii evidente în legătură cu ce va urma. De altfel, autoarea își numește scrierea mecanism regresiv al descrierilor contingente. Poezia poate fi asemenea unei regresii hipnotice capabile dacă nu să rezolve, măcar să identifice unele traume ascunse. Realizăm, așadar, că întoarcerea în trecut e absolut necesară înțelegerii prezentului. Totul începe cu vizualizarea unor imagini disparate ce reușesc încet să contureze o perspectivă. Ecouri lichide de avocado începe să fie o carte despre boală și moarte, despre încercarea de decelare a unor surse ale răului, ale acelui rău ce ucide inocența. Realitatea te obligă la o înțelegere mai rapidă, la o maturizare precoce, ca să-i poți supraviețui. Cartea Noeminei Câmpean e o adâncire în infernul memoriei, al acelei memorii ce prezervă adevărata identitate aidoma fluturelui conservat perfect într-un chihlimbar. Șerban Axinte
-
Cartea Simonei Ferrante spune poveștile tulburătoare ale celor nevoiți să-și părăsească patria din motive care țin de fragilitatea lumii și de complexitatea naturii umane – frică, speranță, supraviețuire, dar vorbește totodată și despre frumusețea legăturilor care se nasc în mijlocul suferinței. Este o carte despre curaj și reziliență, despre dor și alegeri imposibile, despre rușine și demnitate, despre prietenii neașteptate și iubiri salvatoare. Din bucătăriile încărcate de mirosuri și amintiri, până la lagărele de refugiați și coridoarele spitalelor, cartea ne plimbă prin realități dureroase, dar profund umane. Opt sute de metri. O mie șase sute de pași până la tine este un roman necesar, scris cu luciditate și compasiune. Un roman dens, scris cu sensibilitate și forță, o meditație profundă despre rădăcini, speranță și umanitatea care se naște în locurile cele mai întunecate. Este, totodată, și un roman al simțurilor, în care fiecare gest, fiecare cuvânt, privire, respirație, miros, tăcere – capătă consistență. Dar mai presus de toate, în acest roman se simte o parte din sufletul autoarei, iar asta este dincolo de cuvinte. Camelia Cavadia, scriitoare Simona Ferrante propune un roman tulburător și actual, construit pe fundalul războiului din fosta Iugoslavie și al migrației forțate. Urmărește destinele refugiaților – sârbi, croați, bosniaci, români — marcați de sărăcie și violență, dar și drama fugarilor din România comunistă și cruzimile îndurate. O poveste despre supraviețuire, adaptare și umanitate, cu ecouri puternice în prezent. Corina Ozon, scriitoare



































