Cezar Amariei
-
Redus!E fascinant modul cum reușește Laura Stanciu, din câteva cuvinte, să creeze atmosferă, să ia delicat cititorul de mână, să-l conducă în universul proaspăt modelat, construit pe teme inconfortabile, pe care autoarea le îmblânzește cu naturalețe. Sunt teme de care mulți se sperie ori pe care le ocolesc. Moartea sub orice formă, fizică, relațională, emoțională, a devenit nomina odiosa în goana noastră după cât mai multă poleială dată fiecărei secunde. Laura Stanciu nu se ferește de acest teritoriu și gestionează, pe spații extrem de mici, un echilibru perfect între fragilitate și forță, în care dramele ori speranțele personajelor sunt consumate pe tonalități diferite, într-o tensiune atent controlată. „Zi-mi numele și voi trăi”, stă scris în Cartea egipteană a morților. Laura Stanciu le-a spus pe nume și le-a oferit ceea ce puțini autori reușesc: o viață demnă de literatură.
-
Redus!
Mihai Bălăceanu reușește în Asfalt Blues să dea contur unui univers narativ care, deși mozaicat, se dovedește a fi cât se poate de coerent și percutant. Cititorul poate observa cum fiecare proză își schimbă radical registrul, fără ca vocea auctorială din spate să aibă în vreun fel de suferit. Dimpotrivă, aceasta câștigă în amploare odată cu înaintarea în lectură. Scriitorul controlează excelent atât tehnicile de redare a realismului dur, cât și pe cele din spatele fanteziilor livrești, cum e cazul în A doua coborâre a lui Dante în infern. Personaje precum Vlad, Laurențiu, Tatiana sau Ileana, recurente în mai multe proze, sugerează un microunivers comun recognoscibil în straturile de adâncime ale mai multor texte din carte. Mottoul, un vers dintr-un cântec al lui Joe Bonamassa, funcționează ca o veritabilă cheie de lectură. Asfalt Blues este – dincolo de virtuozitățile stilistice și modalitățile ingenioase de construcție – o mărturisire pe mai multe voci a destrămării, uneori graduală, alteori bruscă, a unor iluzii de natură existențială.
Șerban AXINTE
Volumul Asfalt Blues nu are filtru de Instagram. Nici politețe falsă. Taie bucăți din realitate și le servește crude, cu câteva condimente bine alese.
Cu o abilitate surprinzătoare pentru un autor aflat abia la al doilea volum, Mihai Bălăceanu îți arată exact ceea ce uneori eviți să privești: degradare lentă, disperare ascunsă sub o glumă proastă, oameni care au fost dezvățați să mai fie oameni. Fără să negocieze, fără să aștepte aplauze.
Nu l-aș numi, din fericire, un volum „frumos”, dar e viu. Cu atât de multă falsitate în jur, asta înseamnă mult. O literatură onestă, fără compromisuri, necesară.
-
„Între atîtea romane concurente în a epuiza tema comunismului, cartea Dorei Pavel vine ca un suflu nou, proaspăt şi deschizător de drumuri. Dora pavel are forţa marilor romancieri contemporani. Asemănarea cu Milan Kundera, de exemplu, nu poate fi trecută cu vederea. «Le corps», cunoscuta temă kunderiană din Insuportabila uşurătate a fiinţei, se regăseşte în descrierea chirurgicală a învierii lui Carasiniu: [...] Înviat din morţi după trei zile, Vlad Carasiniu îşi împarte viaţa între ruşinea unei morţi nedemne, banale şi o a doua naştere, de această dată una frauduloasă, «o naştere sterilă, redundantă» şi «neasistată din prima clipă». Moartea şi învierea sa sînt puse însă la un moment dat sub semnul farsei. O farsă a destinului, care îl trădează pe Carasiniu şi îl lasă «în voia vieţii». [...] Roman al identităţii, roman de dragoste şi de moarte, roman psihologic, cu multe accente naturaliste, Pudră va rămîne cu siguranţă, pentru destul timp de acum încolo, în atenţia criticii literare.”
(Bogdan Romaniuc)
„Romanul Dorei Pavel începe cu forţa prozatorului îndelung exersat. Prima frază, scrisă pe aproape douăzeci de rînduri, se citeşte dintr-o singură suflare. [...] Te mai poţi menţine pe margine cînd ţi-a fost aruncată o astfel de mănuşă? Analiza care continuă subiectul recurent al Dorei Pavel – acela al morţii şi al mecanismelor ei – ţine încordată atenţia cititorului. Îi stîrneşte acestuia un interes înrudit cu cel pentru scenariile poliţiste. Senzorialitatea este ascuţită, senzaţiile sînt descrise în mod verosimil, dar deloc previzibil. Fiindcă imaginile vin din altă lume. Nu este lumea viilor. Nici cea a morţilor. Este un spaţiu straniu, complet necunoscut, cu care autoarea îşi familiarizează treptat publicul. Există de-a lungul întregii poveşti o lipsă de pudoare, în sensul cel mai larg; fiindcă nici un colţişor al spiritului sau al trupului, nici un drum pe care unul sau celălalt rătăceşte nu opreşte accesul glasului descriptiv. Totul, fie că e material sau doar energie haotică, îşi strigă nevoia de a fi descoperit. [...] Ce se întîmplă cînd revii după două zile de moarte clinică? Cum priveşti lumea după «înviere» şi cum eşti tu însuţi privit cînd trupul tău miroase a moarte, dar emană viaţă proaspătă? Vlad Carasiniu este personajul care îşi lasă toate gîndurile la vedere, astfel încît cititorul să îi poată vizita întreaga viaţă ca pe un muzeu. Odată cu Pudră, avem – deja la început de 2010 – un roman bun.”(Iulia Iarca)
„Autoarea şi-a conturat deja, cu mînă netremurîndă, un teritoriu propriu, o zonă tematică şi un tip de atmosferă care îi asigură vizibilitatea. Agata murind (2003) şi Captivul (2006) puneau deja în scenă o zonă crepusculară. Deshumarea unor morminte dragi, iubirea incestuoasă, fîlfîirile abisale şi trăirile ambigue, ezitările şi paroxismele, toate aduceau vocea naratoarei într-o filiaţie care include, la drept vorbind, romanul gotic, gustul lui Edgar Allan Poe pentru morbid, atenţia lui Zola – dar şi a lui Zweig – pentru dimensiunea paradoxală a psihismului şi explorarea postpsihanalitică a scufundării în stările de obnubilare, parţială, a conştiinţei. Acum, la început de 2010, Pudră este posibila continuare a unui triptic sau a unei serii de autor relativ unitară în parametrii ei stilistici şi de tendinţă, situînd-o pe Dora Pavel undeva între expresioniştii, romantici, autorii adîncurilor psihologice şi degustătorii de scanări ale fiinţei umane dincolo şi dincoace de precizia superficială a unor circumstanţe istorice. [...] Pudră şi-a asociat în chip fericit elemente de roman poliţist – deci de intrigă şi suspans –, una dintre reţetele care, fie şi numai schiţate, asigură vigilenţa lecturii.
Registrul dominant al acestui roman este cel nocturn. Moartea – fie ea şi aparentă –, amnezia, întîlnirile întîmplătoare ce succed trezirii sînt toate nocturne, iar periplul lui Carasiniu rămîne pînă în final o călătorie celiniană la capătul nopţii. [...]
În proza Dorei Pavel trebuie să intri în costum de gală, ca la Operă, pentru că vocile te poartă în înalt, scenografia este rafinată, iar partitura te poate duce departe.”
(Ovidiu Pecican)
-
Noaptea soarelui răsare este un roman despre azi, despre ieri şi despre alaltăieri. Mai puţin poetic spus, e un roman care se desfăşoară în trecutul imediat, cu multe plonjoane ale memoriei în lumea de dinainte de 1989 şi povestit din perspectiva momentului de faţă. Este un roman în care se petrec mii de întâmplări mărunte, dar în care firrul narativ e simplu şi subţire. Un roman de tribulaţii erotico-sentimentale cu multe conotaţii sociale şi sondări psihologice. Noaptea soarelui răsare este, prin excelenţă, romanul unui personaj. Al personajului-narator. S-ar părea că aici, în această reîntoarcere literară a Imberiei, se găseşte poteca spre faţa ascunsă, profundă şi cuceritoare a prozatorului clujean.
Victor CUBLEȘAN
Noaptea soarelui răsare este romanul unui prozator din ce în ce mai experimentat. Ovidiu Pecican reuşeşte să-l atragă pe cititor în plasa frământărilor protagonistului, făcându-l captiv, până la final, într-o lectură nu doar incitantă şi fermecătoare, ci şi instructivă: povestind despre căile de supravieţuire în „noaptea“ totalitară”
Gabriela GHEORGHIȘOR
Prin acest roman, Ovidiu Pecican nu își propune o ,,demascare” spectaculoasă, ci o călătorie, tandră și pasionantă totodată, spre lumea abisală (incontrolabilă) din spatele gesturilor. Peisajul străbătut e colorat cu fine ironii, cu jocuri semantice și subtilități textuale în contrapondere cu descrieri aproape naturaliste și ample analize.
Monica GROSU
... un volum de proză de maturitate, care îl confirmă pe Ovidiu Pecican în categoria scriitorilor stăpâni pe tehnicile lor narative, cu remarcabile abilităţi de inovare.
Doru POP
-
Am început să citesc povestirile Andrei Samson într-o sâmbătă seara și le-am continuat duminică, într-o atmosferă vesperală, pentru a le încheia luni. La finalul cărții am făcut o constatare simplă: indiferent de ziua lecturii, efectul ei rămâne același – unul duminical –, prin tihna și calmul pe care le inspiră.
Construcția textului, cinematică și senzorială, are toate ingredientele specifice realismului magic: densitate poetică, elemente supramundane, mister atent dozat, curgere muzicală a frazei, atmosferă de basm, dar mai ales grația de a povesti extraordinarul cu tonul calm al cotidianului.
Ca senzație de lectură, universul narativ al autoarei intră uneori în rezonanță cu cel al lui Vasile Voiculescu, iar alteori transpare o luxuriantă energie imaginativă apropiată de Fănuș Neagu. Fraza, mlădioasă și hipnotică, capătă adesea propria ei forță de fascinație.
Textele Andrei Samson, adunate în acest volum, construiesc o realitate situată liminal „între două lumi”, iar toate povestirile, chiar și cele mai grav-melancolice, sunt străbătute de o radiantă lumină interioară, de „Parc-au înghițit un soare”…
Cosmin Neidoni
Tărâmul viu devine, în această carte, un axis mundi al poveștilor, o răscruce între realitate și imaginație, între candoare și inefabil, între mister și simplitate. Actul povestirii îmbină, de asemenea, duioșia cu uimirea, ambele întreținând circuitul emoției și al empatiei printr-o întreagă natură umană. Delicate și fragile, aceste narațiuni și evocări par să nu fi ieșit pe deplin din crisalida inocenței și a zburdălniciei specifice unei copilării parcă atemporale. Citiți-le și lăsați-vă fermecați de parfumul și de culoarea lor de gutui amărui și de bucolism solar.
Savu Popa
-
„Dacă Franz Kafka ar fi fost femeie, s-ar fi numit Lili Crăciun.”
Ross Massbaum, scenarist de film
„Un roman de-un realism cutremurător. Încărcătura pe care autoarea a dat-o cuvintelor îl face să fie artă. Dar și eliberare. Mai autentic și mai credibil nu știu cine ar fi facut din propria durere o carte care va fi mărturie.”
Nina Ceranu, scriitoare
„Romanul cartografiază un pandemoniu în care abundă personajele grosiere, insalubre moral, încropite din interese şi conjuncturi, dar care nu închide complet orizontul, lăsând o speranţă de doi bani, graţie celor doi medici cu faţă umană, rebeli graţioşi şi aproape implauzibili, aproape striviţi de puntea unei lumi româneşti traumatice, asemenea albatrosului baudelairian.”
Florin Ardelean, scriitor
„Călătoria lui Lili Crăciun este un studiu de caz. Romanul, foarte bine scris, este un roman dur, cu contraponderi lirice. Instig la lectura acestei cărți!”
Liviu Antonesei, poet, publicist
„Nu există, după părerea mea, o mărturie literar-autobiografică mai vie, mai condensată și mai puțin moralizatoare a ultimilor ani ai comunismului românesc. Impresionează răceala chirurgicală a relatării, precizia detaliilor, timing-ul impecabil.”
Florin Iaru, scriitor
-
Alternând scriitura realistă cu cea onirică, ambele foarte atent conduse, pendulând între prezentul vieții protagonistului și rememorările unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, romanul lui Allex Trușcă – Serpentine – induce senzația unei călătorii existențiale pe un drum sinuos, marcat de traumă, vinovăție și migrație forțată. Până la un punct, ar fi putut fi citit ca un Bildungsroman, dar nu asistăm la o reală devenire a personajului central, Adrian, ci, mai degrabă, la o mișcare șerpuitoare a destinului, punctată de întorsăturile geografice și mentale ale exilului și de imposibilitatea de a evada din bucla fără de sfârșit a traumelor transgeneraționale. Construcția narativă urmărește fluxurile memoriei, niciodată liniare, și se înalță pe un eșafodaj de asocieri, digresiuni, reveniri și paralelisme, sugerând în final că deplasarea sub semnul traumei nu se produce înainte, ci este amprentată de revenirea la locul originar al durerii. Plecarea, fuga, îndepărtarea nu oferă o soluție autentică, personajul rămânând captiv în cercurile concentrice ale amintirii și ale bolii, iar reîntoarcerea nu vindecă, ci adâncește rana.
Vocea narativă este intensă și hipnotică, scoțând mereu la suprafață tensiunea confesivă și accentuând cunoașterea senzorială, dar și psihologică a lumii. Povestea acestui little man al istoriei, unul dintre nenumărații anonimi nefericiți, este, în fapt, cea a familiilor care se destramă, strivite sub povara vinovățiilor și a rușinii. Relația dintre Șarpele narator și Casă amintește simultan de credințele prezente în folclorul românesc și balcanic, dar și de interpretările psihanalitice, în care casa reprezintă structura eului, iar șarpele energia latentă, instinctul sau nevoia de transformare. Neobișnuit este aici dialogul pe care-l instituie Șarpele cu Casa, precum și felul în care romanul se deschide cu finalul, ca pentru a sublinia ideea scenariului ce se repetă la infinit, chiar dacă actanții sunt alții. Cititorul coboară și urcă pe volutele poveștilor, amețind de la aerul tare al frazelor baroce, încărcate la tot pasul cu deschideri senzoriale, preponderent olfactive. Romanul atestă fără echivoc talentul de prozator și ingeniozitatea stilistică ale lui Allex Trușcă.
Cristina Bogdan
-
Scriitura Oharei Donovetsky din Casting pentru ursitoare funcționează ca un zoetrop, creând senzația de mișcare prin succesiunea rapidă a trei chipuri feminine (Lenca, Haia și Mira), care își proiectează pe peretele scriiturii câte un fragment din siluetă și câte o fâșie de poveste, într-o horă a istoriilor pe care le poartă tatuate în pieile lor identitare și pe care le împărtășesc în conversațiile ce le ritmează existențele.
Comparația cu dispozitivul optic inventat în veacul al XIX-lea, considerat a fi unul dintre precursorii cinematografului, poate atinge inclusiv dimensiunea lingvistică, căci înțelesul etimologic al zoetropului este acela de roată a vieții. În fond, asistăm în acest roman la rotirea destinelor celor trei prietene, atât de diferite și perfect complementare, încât par a fi consubstanțiale, precum Moirele, Parcele, ursitoarele sau ielele. La limită, ar putea fi chiar cele trei fețe – privind înspre direcții diferite – ale aceluiași personaj, o trimitere subtilă la Hecate Triformis. Numele acestei divinități este pus, de regulă, în legătură cu vocabula grecească hekás, având sensul de „departe”, pentru a sublinia ideea că această ființă supranaturală acționează sau veghează de la distanță, așa cum fac și întruchipările feminine invocate anterior.
Cristina BOGDAN
N-ai cum să nu remarci măiestria cu care autoarea pune în act capacitățile combinatorii ale cuvintelor și ale poveștilor, calculul milimetric pentru plasarea „coincidenței”, ironia, jubilația potrivirii, suspansul din jurul acestor asamblaje. N-ai cum să nu sesizezi propensiunea pentru bivalență a scriitoarei, abilitatea ei de a ține simultan în frâu fantasticul și realul, jongleria în echilibru cu care conjugă abstracțiunea visului premonitoriu, viziunea și exercițiul intelectual cu „poezia” materialității.
Iuliana MIU
-
Întreaga proză a lui Nicolae Stan este una de diagnostic. Cu alte cuvinte, istoria nefastă ca boală trebuie elucidată prin diverse mijloace de cercetare. Așa se face că naratorul ajunge să înfățișeze evenimente și tipuri umane concludente pentru un tratat antropologic.
MARIUS MIHEȚ
În centrul romanului Apă vie, al lui Nicolae Stan, se află povestea neașteptată a unei gropi de gunoi transformată într-un adevărat „centru al lumii”. Ea devine o arhivă a viului de cândva, locul unde se adună destine, memorii și forme fragile de supraviețuire. Aici, viața capătă o densitate aparte, iar personajele sunt purtătoare ale unei memorii colective marcate de pierdere și adaptare.
Romanul îmbină realismul social cu reflecția metafizică, cotidianul cu viziunea simbolică, transformând banalul în scenă a revelațiilor profunde. În bună parte, personajele trăiesc în propriile vise, precum Bazil Arseniuc – administratorul, „particularul inactiv” –, care vede realitatea cu ochii săi din vis. Romanul în integralitatea lui pare să fie, în fapt, o viziune a regenerării unei realități infuzate de vis.
Între real și vis, între concret și simbolic, Apă vie explorează felul în care oamenii își reconstruiesc existența într-o lume dominată de zgomot. Nicolae Stan propune un roman perspectivist, cu o formă de narare inedită, introspectiv și profund uman, în care cotidianul se transformă discret în revelație.
ADRIAN ALUI GHEORGHE
-
Cu talent jurnalistic și prozistic, Katia Nanu face o carte în linie confesivă, fixată între evocare și faptul clocvial, totul structurat în secvențe, scurte povestiri care punctează reperele vieții ei. Persoane și evenimente ale ultimelor decenii, cărți, preocupări generale și unanim cunoscute sunt mixate cu fapte din biografia personală, rememorări, secvențe, fotografii, concentrate toate pe criza timpului și a îmbătrânirii, într-o societate care evoluează și ea, aducând în prim-plan observațiile unui povestitor atent, pe alocuri critic, neputincios în fața schimbărilor și a condiției de simplă „vrabie” dintr-un grup cu legi labile.
Doina Ruști
Există în scrisul Katiei Nanu o foame de adevăr care nu se mulțumește cu suprafața cronicii, ci sapă adânc, până la rădăcina unde „amintirile se adulmecă unele pe altele”. Jurnalistă cu ochi de șoim și poetă cu suflet de catifea, autoarea transformă realitatea ruginită a ultimelor decenii într-un adăpost viu pentru fragilitate.
Pomul cu vrăbii este metafora noastră colectivă: un „pom cumsecade”, în care ne înghesuim cu toții – cu traumele de la Cernobîl, cu larma anilor ‘90, cu singurătatea de pe Messenger și cu spaimele pandemice. Cartea este un strigăt scurt împotriva uitării, o dovadă că prezentul, deși discontinuu și adesea nedrept, rămâne singurul spațiu în care ne putem ciripi trăirea.
O carte ca un pom în care, dacă faci liniște, îți poți auzi propria bătaie de inimă.
Florina Zaharia
Ca în versul acela al Anei Blandiana, „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, sau ca în filmul cu Brad Pitt, The Curious Case of Benjamin Button, cartea Katiei Nanu este un jurnal de-a-ndăratelea, de la senectute la copilărie. Dar dacă e să cauți lumina și ea se află în trecut, acest parcurs este cât se poate de necesar.
Katia Nanu este scriitoare prin excelență. Se vede că are obișnuința scrisului, că toată viața a trăit prin scris, din scris și pentru scris. Micropovestirile ei din Pomul cu vrăbii sunt flash-uri de viață trăite ori închipuite, gândite ori auzite, în care putem recunoaște plăcerea amănuntului semnificativ în tot ce observă și spune, dar și poeta care dă formă vasului și îl lipește pe dinafară, atât cât să nu se prelingă apa din el, apoi îl pictează cu pomi și vrăbii din care țâșnește viața.
Violeta Ionescu
-
„12 povestiri imaginate prin toată lumea, inspirate din trăirile reale ale unor oameni care s-au trezit, peste noapte, cu lumea la picioare. Am încărcat această carte pe cele trei sisteme de inteligență artificială generativă la care am acces și le-am întrebat care e cel mai frumos lucru pe care l-au învățat citind-o. Acestea sunt răspunsurile lor: Gemini AI: În spatele tuturor poveștilor, oricât de diferite ar fi, există o căutare comună a iubirii care reușește să transforme până și cea mai adâncă suferință într-o formă de vindecare. Claude AI: Suferința e universală, dar felul în care fiecare om o poartă e atât de personal, încât devine cel mai intim lucru pe care îl poate oferi unui străin. Chat GPT: Am învățat că oamenii nu sunt salvați de norocul banilor, ci de norocul de a se găsi unii pe alții.” (Adrian Teleșpan)
-
O scriitură viscerală, de un realism întunecat, întâlnim în paginile acestui roman semnat de Marius Albert Neguț. În universul lui, opresorii și victimele își dispută același teritoriu geografic și identitar, marcat de drame, compromisuri, apropieri și înstrăinări. Ororile, traumele, obsesiile sau tarele realității comuniste au forța de a impresiona cititorul și de a-i oferi șansa unui exercițiu de reactualizare a unui trecut care încă pulsează destul de viu în conștiințe și în memorii. Viktor Frankl afirma că, ,,într-un fel, suferința încetează să mai fie suferință în momentul în care găsește un sens, cum ar fi sensul unui sacrificiu”. Aceasta pare a fi și radiografia, una de o luciditate contondentă, a lumii descrise în romanul de față, în care sacrificiul supraviețuirii morale și lucide oferă sens existenței într-o lume cufundată tot mai mult în tenebrele totalitare.
Savu Popa
