-
A iubi, a înţelege, a primi atenţie şi a fi atent, a greşi fără a fi condamnat, a fi trist, a suferi… aceştia ar fi pionii aduşi de Adrian Teleşpan să joace în auton0m1e, însă numai pentru cititorii atraşi de jocuri de idei, personificări cuceritoare sau de adevăruri necosmetizate – mai ales livrate într-un mod ne-clasic, neaşteptat, câteodată ingenuu, de multe ori dur. Şi eu fac parte din carte – povestitorul vorbeşte cu mine de nenumărate ori; dar şi cu tine, cu toţi cei care au deschis sau vor deschide acest roman în care personajul principal se mărturiseşte ca un om căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i e străin. Şi o face cu umor, cu (auto)ironie, cu duioşie, cu disperare, cu frământări şi convulsii. Dar, în acelaşi timp, şi cu mult calm. Autonomia e definită ca fiind dreptul de a simţi propriile emoţii, fără să existe constrângeri din partea celor din jur – poate de aceea emoţiile, în rândurile lui Adrian Teleşpan, sunt chiar personajul principal. A, şi să nu uit: Naturalia non sunt turpia... Avertisment pentru cei înclinaţi să strâmbe din nas. Odilia Roşianu, redactor-şef Literatura de azi Secretul fericirii. Azi, pentru prima oară după multă vreme, am încetinit. Mă simt obosită, dar nu fizic. Sunt tânără. Toată lumea îmi spune că nu am voie să fiu obosită la vârsta mea. Şi au dreptate. Dar, pentru o clipă, am uitat de ce începusem să alerg. Ca să-mi dovedesc eu mie că pot? Ca să mă simt bine în pielea mea pentru prima oară? Ca să-i fac mândri pe oamenii care aşteaptă lucruri de la mine? Poate că ţintesc prea departe. Asta fac întotdeauna, aleg drumul greu. Nu-mi plac lucrurile care vin uşor. Slăbitul prin pastile. Banii prin înşelăciune. Statusul prin sex. Lucrurile obţinute aşa nu au nicio valoare pentru mine. Eu vreau să alerg până simt că vomit şi îmi cedează genunchii. Vreau să lucrez până mă ard ochii şi îmi plesneşte capul. Şi vreau să iubesc până la nebunie. Gata, mi-am amintit de ce începusem să alerg şi totul are sens din nou. Iubirea mă aşteaptă. Pentru ea alerg. Am descifrat secretul fericirii şi mi-a fost dăruită o jumătate de pagină ca să vi-l împărtăşesc. Here it is: Fă totul din iubire. Fă totul cu iubire. Fă totul pentru iubire. Irina Meller, Screenwriting | Film Production | Creative Development Presărat cu scene de o intensitate emoţională copleşitoare şi pasaje de o sexualitate frustă, dar profund revelatoare, noul roman psihologic al lui Adrian Teleşpan mi-a zdruncinat perspectivele, forţându-mă să regândesc convingeri adânc înrădăcinate. Este un text care sfidează limitele confortului şi redefineşte valoarea creativă a literaturii contemporane, transformând lectura într-o experienţă viscerală şi memorabilă. Gáspár Györg, psihoterapeut şi autor
-
Când în jur e doar zgomot, panică și manipulare, când probleme ce nu ne privesc definesc cotidianul, o astfel de lectură e numai bună să te aducă rapid cu picioarele pe pământ. Oameni care m-au trăit e terapie curată. Eugenia Crainic face ce știe ea mai bine: scrie curat, deștept și fără filtru. Cu o minte ageră și un simț al umorului cum rar întâlnești, Eugenia este bine documentată, scrie și descrie cum mulți nu știu sau nu pot. S-a născut să povestească. Presa scrisă ar fi avut cu siguranță o altă soartă dacă Eugenia Crainic ar fi rămas pe Elizeele gazetăriei cu pasiunea, dăruirea, seriozitatea și priceperea ei. Vorba aceea: they don’t make ’em like that anymore. Despre tragedii precum cele care apar în poveștile acestui volum se vorbea, în copilăria mea, la cafă, în bucătărie, între vecine, în timp ce-și scuipau în sân și le mulțumeau sfinților că au fost ferite de asemenea probleme. Eugenia Crainic le-a povestit cu cel mai savuros umor, le-a descris cu cele mai potrivite cuvinte, astfel încât fiecare cititor să ofteze a pagubă, să zâmbească, să râdă cu poftă, fără să se simtă vinovat că e încercat de Schadenfreude. Și mai spun doar atât: dacă nu vă regăsiți în aceste povestiri, înseamnă că luați lucrurile prea în serios. Dacă vă regăsiți, zâmbiți a râde! Eugenia Crainic nu și-a scris doar propria poveste; a scris-o și pe-a voastră, a tuturor.
Andreea Lukic Dogariu, jurnalistă
Ființe dintr-o bucată, cu felul lor natural sau spontan de a fi și de a se comporta, personajele duc o viață al cărei ritm alert, cinematic, se desfășoară într-o continuă atmosferă de gag sau de comic buf al majorității acestor proze, care oferă o radiografie funambulescă a lumii din jur. Comportamentul detectivist al naratoarei este dublat de natura jovial-neaoșă și histrionică a observației realității încojurătoare. Cu toate acestea, se resimte și un filon grav, care, fără a umbri semnificații sau desfășurări faptice de o anvergură sau alta, conferă lumii evocate o tensiune aparte și nuanțează traiectoriile sufletești ale personajelor, complexe și uneori contradictorii, fortificându-le personalitățile și caracterele.Savu Popa, scriitor
-
Cartea lui Alex Andronic este o carte‑manifest. O carte carte care subliniază cu roşu nevoia sa de a demon‑ stra cât este de capabil, de diferit, de puternic sau de ieşit din comun. O carte care are la bază neîncrederea în pro‑ pria persoană, dar care palpează profesionist echilibrul ce vine odată cu acceptarea de sine şi ieşirea din zona de demonstrativitate. Atunci când nu putem obţine acest echilibru, încercăm să performăm, să ne impunem sau să ne angajăm în comportamente cu risc. Concluzia însă e că aceste practici ascund răni profunde, pe care nu oricine doreşte sau este capabil să le confrunte. Alex Andronic a luptat cu demoni reali, găsind calea cea mai potrivită, prin scrierea acestei dense epistole către sine, spre deta‑ şarea de strâmtoarea sufletească în care ajunsese, spre distingerea nevoilor sale autentice, spre alegeri lipsite de orice constrângere. În consecinţă, nimic din tumultul trăirilor lui Alex Andronic, expuse frust şi fără vreo pavăză, nu constituie doar o expunere nejustificată.(Eugenia Crainic , scriitoare)Aceasta nu este o carte. E un cîntec. Notele lui sînt cuvintele, iar intervalele sînt întrecuvintele. Alex Andronic se-aruncă din galopul inimii în leagănul rămas singur în grădină, în plină furtună, se izbește cu el de ploaie și de grindină, stă-n biciul vîntoasei și-n șuierul ei cel mare, primește noaptea, cheamă dimineața, rîde apoi tot soarele și sărută lemnul zvîntat. Și funia. O caută pe toată, pe toată o găsește. De ea s-anină viața, ca să țină bine. Și-n toată clipa asta mare, Alex cîntă din sufletul străvechi al lumii, cel pentru care n-avem izvoare, ne-avem pe noi, numai pe noi, în ieriul și-n aziul nostru, rugînd mîinele să fie bun. Să ne fie nouă mîine, iară noi mîinelui să-i fim.(Ana Barton, scriitoare)Cartea Întoarce-mă la mine poate fi privită ca un bildungsroman. Trăirile autorului sînt redate sub forma unor confesiuni cu valoare de introspecție, care sondează cele mai tenebroase unghere ale sufletului. În funcție de fluxul memoriei afective și de incursiunile în trecut, cititorul e prins într-un carusel al emoțiilor pozitive și negative ale personajului principal. Drumul (re)găsirii este de fapt o auto combustie, o ardere totală, din care eroul iese renăscut și reîntregit. În compoziția romanului, vivisecția experiențelor traumatice și asumarea vulnerabilității sunt completate de pasaje lirice, dar și de savuroase scene de umor de situație. Romanul pune în lumină importanța relațiilor de atașament, nevoia de iubire, înțelegere și empatie - condiții esențiale ale umanismului.(Candice Dragotă, psiholog)
-
Ingrediente: o doctoriță mucalită – Otilia Țigănaș –, un sănătos simț al umorului și o imaginație debordantă.
Mod de preparare: se amestecă toate la foc mic, cu răbdare, apoi se lasă la dospit.
Rezultatul: o carte gustoasă, în care se împletesc zâmbetul și lacrima, seriozitatea cu emoția, profunzimea cu spiritul lejer și, nu în cele din urmă, inteligența cu ironia mușcătoare.
Numele alimentului: Femeia cu șapte pălării și alte povestiri.
Se poate consuma la orice masă și chiar între mese. Nu se recomandă înainte de culcare, deoarece somnul va întârzia iremediabil, posibil chiar întreaga noapte.
Poftă bună și lectură plăcută!
Odilia Roșianu, redactor-șef Literatura de azi
Grandoarea scriiturii Otiliei Țigănaș te conduce, ca un fur ce vrea să-ți intre-n casă – Mulțumesc, Radu Stanca! – spre cele mai abisale adâncimi ale umorului de certă postură. Povestirile sale, înțesate cu intrigi capabile să dospească într-atât încât să poată deveni oricând microromane de cea mai bună calitate, au drept numitor comun ironia fină, hazul neîndoielnic, bășcălia ușoară, de banchet, dar, mai presus de toate, din fiecare răzbate autoironia, Regina nostimadei universale, atât de străină, adesea, de făuritorii, chiar consacrați, de umor. Medicul de țară Otilia Țigănaș demonstrează o dată în plus, în Femeia cu șapte pălării..., că filonul literaturii comice zace, în amorțire, în tot ce ne înconjoară, doctorița-scriitoare deținând însă remediul perfect pentru a-l face să țâșnească. Fără niciun efort, reușește să vadă subtilități și sensuri în viețile membrilor unei comunități eclectice, pe care autoarea o disecă impecabil, folosindu-se de harul literar nativ, stârnit și completat de un incredibil spirit de observație. Otilia Țigănaș, ca nimeni alta, seduce atât cititorul profesionist, dar și pe cel ocazional, cu nonșalanța cu care, în viața de zi cu zi, prescrie o rețetă. Dacă însă vindecarea, în urma prescripțiilor doftoricești, vine sau nu vine, povestirile Otiliei au, fără nicio îndoială, efect curativ. Cunoscând-o, i-am solicitat doze duble cu fiecare ocazie. Mizez pe caracterul profilactic al ediției de față.
Eugenia Crainic, scriitoare
Povestirile Otiliei Țigănaș sunt scrise într-un limbaj frust, lipsit de sentimentalism ori de accente melodramatice, fiind pline de umor și ironie, dar și de autoironie, așa cum ar trebui să aibă orice creator autentic. Otilia Țigănaș face incizii în propria biografie cu un fin bisturiu, descoperind întâmplări și personaje, construind un univers în care realitatea nudă se amestecă, uneori, cu una vag misterioasă, atinsă de parfumuri magice. Autoarea stăpânește tehnica dialogului, dar și pe cea a portretizării, dovedind, în cele din urmă, un text cu toate semnele maturității.
Radu Țuculescu, scriitor
-
Mona Șimon debutează cu un roman care se citește pe nerăsuflate, scris cu o forță narativă și o ingeniozitate remarcabile. Primele rânduri ne pun în fața confesiunii unui criminal, ducându-ne cu gândul la un roman polițist scris din perspectiva făptașului. Este doar o capcană, pe care Mona Șimon o întinde parcă pentru a testa vigilența cititorului, care se trezește în fața unei povești ce începe cu epilogul. În fapt, romanul alternează planurile narative care se intersectează și se suprapun într-un joc al realității cu imaginația, purtându-l pe cititor într-o poveste captivantă și mereu surprinzătoare. Personajele nu sunt niciodată ceea ce par la început și ne dăm seama că, dincolo de acțiunile lor, există o justificare dramatică, de neevitat. Acesta este mesajul esențial pe care romanul ni-l transmite la finalul lecturii – înțelegerea faptului că niciodată nu putem fi siguri de ceea ce vedem la suprafață și că, dincolo de aparența unei fapte, stă esența motivației ei.
Cristi Nedelcu, scriitor
Elegiac, duios și învăluitor, cu o aură suprarealistă, romanul Monei Șimon e un poem în proză ce ne oferă, în nuanțe infinitezimale, povestea tulburătoare a trei destine ce se întrepătrund dramatic, chiar dacă sub semnul izbăvitoarelor virtuți ale iubirii, pentru a se regăsi în final în fața unei soluții ingenioase și năucitoare, ce reconfigurează totul în termenii fruști și implacabili ai fragilității condiției noastre. La limita dintre două lumi - dintre care una cu puternice valențe aparent distopice - se desfășoară firul roșu ce leagă indisolubil viețile celor trei personaje principale, a căror complexitate nu atenuează cu nimic sinceritatea și convingerea cu care își asumă destinul, nici ingeniozitatea naivă cu care ajung să acționeze. Franchețea observației și sinceritatea neîmblânzită a tonului sunt contracarate de o emoție artistică ce transcende concretețea crudă a poveștii, conferindu-i un filon liric aproape palpabil. O poveste despre nevoia imperioasă de iubire, despre libertatea de a alege și pervertirea bunelor intenții, dar și despre valențele incomensurabile ale prieteniei.Violeta Borzea, editor
-
Victor „Vic” Șendroiu e un bărbat ajuns la vârsta de mijloc. Are o viață așezată, corect construită în timp, o soție gospodină și un fiu cuminte, chiar dacă atent mai mult la device-uri. Numai că Vic, cititor avid și iubitor de poezie, vrea mai mult, vrea împlinire neuronală și sexuală, iar misiunea lui devine aceea de a se simți cu adevărat viu. Atunci când o întâlnește pe Dariana, crede că a găsit calea. Dar, de aici, începe aventura... În Eu, două femei și nici un câine, Nic Popescu descrie cu naturalețea unui scriitor înnăscut aventura deopotrivă amoroasă și de viață a doi adulți care renasc unul prin celălalt. Un roman captivant, grav și comic în egală măsură, acesta îi va câștiga cu siguranță de partea lecturii chiar și pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori.
Mircea Pricăjan, scriitor
------------------------------- Fericirea e doar un cuvânt. Noi îi dăm viață, îl rotunjim și ni-l însușim. Victor Șendroiu – personajul creat de Nic Popescu – nu face excepție. Pentru el, fericirea înseamnă libertate, împlinire intelectuală și sexuală, iubire. Nimic din ceea ce soția lui, Otilia, nu-i mai poate oferi. Am intrat treptat în lumea lui Victor, în gândurile lui, iar curiozitatea mea a crescut cu fiecare capitol parcurs. Va avea curajul să caute ceea ce își dorește atât de mult? Va acționa? Își va găsi puterea să se aleagă pe el? Eu, două femei și niciun câine e o poveste a vremurilor pe care le trăim, care te ține în priză, cu un umor fin, bine dozat, cu răsturnări neașteptate de situație, iar la final rămâi cu întrebarea firească: Ce-ar fi fost dacă...?Mona Șimon, scriitoare
------------------------------- O situație clasică, unde un bărbat „cam” însurat trebuie să aleagă între soție și iubită, se transformă într-una explozivă, când trecutul, ura și răzbunarea își dau mâna, iar protagoniștii trebuie să-și clarifice viața și trăirile proprii, dar să și lupte pentru a-și salva viețile. O pată neagră, ca umbra unui prădător periculos, plutește pe deasupra, de la început și până la sfârșit. Aidoma scriitorilor buni de romane polițiste, autorul ne arată doar ceea ce vrea să vedem din această poveste încordată. Ne croim drum urmându-l pe narator, pe o potecă numai de el știută, pe care-o luminează cu o lanternă mică. Nu putem evada nicăieri, suntem prizonierii lui, el e ghidul. Ne e frică, dar ne și place. Prin Un bărbat, două femei și niciun câine, Nic Popescu anunță limpede că e un prozator cu vlagă, care se poate mișca în aproape orice direcție.Cornel George Popa, scriitor
------------------------------- Deși e un autor deja experimentat de proză scurtă, premiat pentru diverse texte, cu un condei cu nerv, bine strunit, și un stil carismatic și alert, dublat de dozele exacte de profunzime sau umor, după caz, Nic Popescu este la primul său roman. Iar asta nu s-a întâmplat peste noapte, mai ales că - dincolo de dozele firești de nesiguranță și emoție specifice debutului - un autor poate fi tentat să perfecționeze la nesfârșit ceea ce urmează să le ofere cititorilor. În orice caz, ceea ce a rezultat este un roman alert, provocator, cu o poveste desprinsă din viață, pe cât de sinceră, pe atât de ironică, și cu un final gen "ai grijă ce îți dorești".Violeta Borzea, editor
-
Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om“. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare“. O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător. Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni“, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne“ și scrie cu „litere tremurate, dar ferme“, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru“. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe. Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri“, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult. Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă“.
Simona Șerban
Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru“, „un automat de emoții“. Inimioni, cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte“ ce echivalează cu „nașterea unei perle“, gândită în „laboratoarele neuronilor inimii“. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată. Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe“, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia“.
Maria Nicolai
Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun. Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate.
Savu Popa
-
"Cu mulți ani în urmă, am citit Cimitirul - mărturisesc, dintr-o curiozitate plină de neastâmpăr - și zău că n-a fost deloc ce mă așteptam să fie. A fost mult mai mult. Sarcastic și cu un umor fin, genuin, care te cucerește ireversibil, carismatic și sincer până la exasperare, Teleșpan ne propune un roman care, dincolo de aparența lejeră conferită de limbajul suburban, accesează câteva problematici majore. Personajul său este mandatarul unor opinii și credințe simple, dar profunde, care converg spre concluzia că fericirea vine din acceptare, și nu din cosmetizarea unor realități menite să îmbrace adevărul în straie strălucitoare, dar găunoase. Până la urmă, în fața morții, prilej de reflecție în carte, suntem cu toții lipsiți de argumente.Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la romanul Cimitirul, pe lângă incursiunea frustă într-o zonă la care alții nu se pot gândi decât după ce își scuipă în sân, este acela că poate fi citit de toată lumea: umorul și situațiile funambulești îi corup pe cei înclinați spre pudibonderie, în timp ce îi seduc neînduplecat pe ceilalți. De altfel, prima ediție este de mult epuizată, iar exemplarele care au mai circulat în rețeaua norocoșilor sunt pe cale de dispariție. "(Violeta Borzea, editor)
-
Poezia Luminiței Giurgiu vine să spargă ternul unei lumi aflate la marginile pierderii de sine printr‑o exhibare a unor realități care se clădesc în spatele cuvântului, cerând imperios restabilirea echilibrului prin recuperarea valorilor care au stat la temelia binelui și a frumosului. Versurile ei, modern structurate prin ingambamentul care torsionează ideea și provoacă neîncetat cititorul, sunt o dublă provocare: la accederea spre sensurile tainice, metaforice ale limbii, pierdute în decadenta eră a postmodernismului în care ne situăm literar, și la regăsirea drumului spre o imagistică vie, stridentă, uneori acut surprinzătoare, dar binefăcătoare pentru spiritul anemiat de tehnologizarea din ce în ce mai agresivă. O gură de aer proaspăt e lirica Luminiței Giurgiu, un drum inițiatic ce trezește, distruge banalitatea și recucerește profunzimile de gândire, sens și simțire ale celui care pătrunde în paginile cărții și în sensibilitatea unei poete care scrie cu o mână sigură de soldat îmbrăcată într‑o mănușă de catifea. Poeziile acestea sunt precum vinul vechi al cărui gust te înfioară și apoi te îmbată.
Andra Tisher
În universul poeziei Luminiței Giurgiu pare că au erupt, în același timp, toți vulcanii expresivității și ai simțirii. Acest lucru se datorează, în mare parte, vibrației necontenite, dar și tumultului de stări, afecte, incertitudini, uimiri, generate de întreaga sonoritate a vieții, cum spune poeta într-un vers. Este o poezie picturală și de-o versatilitate stilistică aparte, care pare să nu își epuizeze curând rezervele de cuvinte și de trăiri intense.Savu Popa
Iluzionistă desăvârșită a trucurilor cu figuri de stil, Luminița Giurgiu stăpânește prestidigitația sensibilității receptorului în cadrul unor stop-cadre lirice încărcate cu starea supremă, aceea de levitație lirică, te-am rugat nu te mai osteni să-mi oblojești fluturii reumatici din grădinile inimii/ nici spatele decoltat de trecerea timpului, dovedind în cel de-al patrulea volum al ei că magia fiecărei pulsații, care sfidează moartea, rezidă în poezie, acolo unde ce ai atins/ atins rămâne/ ce te atinge/ nu are sfârșit.Ștefana Dicu
-
Redus!"Pornind de la ideea că vulnerabilitatea reprezintă calea către sinceritate şi un senin apolinic, un fel de izbăvire post factum, coordonatorul proiectului, Alex Andronic, şi cu mine i‑am provocat pe autorii prezentei antologii să ne ofere propria versiune despre acest subiect, invitându‑i să se simtă liberi în ceea ce priveşte registrul, genul literar şi lungimea textului, spre a conserva viziunea şi nevoia de explicitate a fiecăruia (nuvela lui Adrian Teleşpan având, de pildă, o lungime ce se remarcă în raport cu celelalte texte). Astfel, confesive, lirice şi autoreferenţiale, pe alocuri motivaţionale, sau ficţionale şi deci bogat imaginative, textele incluse în volum, în proză sau în versuri (cum e cazul lui Savu Popa), reprezintă un repertoar generos şi fertil de poveşti, din care nu doar că reiese percepţia personală a autorilor, adică raportarea proprie la vulnerabilitate şi/sau efectele acesteia, ci şi care constituie, deopotrivă, un reper sau un memento pentru nenumărate alte poveşti trăite sau auzite de fiecare dintre noi. Vulnerabilitatea nu este despre a spune povestea vieţii tale oricui, oricând, ci despre a avea curajul de a pune sub lupă, cu riscul de a fi judecat, aspecte nevralgice ce ar putea să se însoţească de emoţii dificile – cum ar fi ruşinea, suferinţa şi frica –, precum şi despre a fi pregătit să le oferi celor din jur şansa de a‑ţi fi alături şi a te sprijini. Căci, dezveliţi de tot ce ne acoperă spre a ne prezenta lumii în cea mai strălucitoare lumină, suntem noi, cei adevăraţi. VIOLETA BORZEA, editor
-
Viața – o întâmplare cu oameni, alcătuită din zeci și sute de alte întâmplări care se combină într-o dioramă animată de infinite culori sufletești. Ca s-o înțelegi, trebuie să te prinzi în mișcarea ei de perpetuum mobile și s-o privești cu ochii minții, descompunând-o în fragmentele pe care Memoria le aduce la suprafață din timpuri imemoriale, din vremea arhetipurilor de la începutul lumii. Pentru că totul se petrece în același tipar al eternei căutări a iubirii ideale și a timpului care dă impresia că lasă lucrurile să se întâmple. Sub lupă, oamenii nu sunt decât variațiuni androginice care, sub impulsul ”voinței oarbe de a trăi”, își invocă mereu dreptul la fericirea întregului, cunoscută efemer și rămasă ca o rană deschisă în amintire.
Cartea Mariettei tocmai asta face: descompune lumea și o rearanjează în fața cititorului, dăruindu-i a doua viață – a doua șansă la retrăire și la înțelegere. Prin scrisul ei, întâmplările capătă noi dimensiuni, cea a lucidității pe care ți-o dă analiza la retortă și caracterul universal al situațiilor în care ne regăsim cu precizia acelor de ceasornic. ”Nu există fericire fără așteptare, perfecțiune fără zgârieturi imposibil de ascuns, lumea oamenilor continuă să rămână în acel punct instabil aflat între alb și negru, între lumină și întuneric – orice am face...” – acesta pare a fi mesajul cărții, după ce dezbraci fiecare povestire de ”carnea” ei reală și o privești cu ochii celui trecut prin aceleași situații, cu alți oameni, în alte vremuri sau locuri, dar cu aceleași trăiri. Marele său merit este esențializarea emoției umane într-o serie evenimențială ancorată într-o realitate atât de familiară, încât creează sentimentul familiarității, atât de necesar pătrunderii sensurilor de dincolo de ficțiune. Iar prozatoarea o face cu dezinvoltură și cu un talent pictografic genuin, încât scrierea își îndeplinește toate rolurile specifice: educă, revelând imagini ale existenței umane convertite în materie epică, impresionează prin diversitatea personajelor și a trăirilor, delectează printr-un stil marcat de autenticitate și naturalețe.
Andra Tischer, scriitoare
Cartea Mariettei Dobrin invită cititorul într-o lume a sentimentelor, a visurilor pentru care trebuie să ai curaj să lupţi, a femeilor care vor să se rupă de rolurile lor tradiţionale, dar, în acelaşi timp, vor să trăiască iubirea şi să-şi redobândească locul în propria viaţă. Multe personaje sunt frumoase adormite care vor să se trezească, să-şi cucerească libertatea şi independenţa, fără să ajungă totuşi să desconsidere dragostea în toate formele ei.
Este un volum al relaţiilor care au rădăcini în nisipuri mişcătoare şi nu ştii niciodată cât pot rezista şi cum se vor schimba, este o lume cu parfum italienesc, unde, prin intermediul unui cufăr, ai acces la alte poveşti, este un univers al iubirii ce poate reapărea după zeci de ani în locuri în care nu mai e aşteptată.
Alexandra Niculescu, scriitoare
-
Poveștile scrise în palmă ale Corinei Ozon își găsesc locul în paginile acestei cărți precum constelațiile luminând pe un cer senin sub ochiul atent al unei naratoare care încearcă să sesizeze dincolo de cuvinte fulguranța unei nostalgii ce traversează sufletul însetat de iubire, amintind neîncetat urgența trăirii depline, a iubirii fără măsură și a suferinței care pândește la fiecare colț. „Să nu te amăgești vreodată crezând că nu-ți vei mai aminti cu adevărat de ceea ce nu ai avut curaj să faci”, ne spune ea ca un avertisment, dar și ca un îndemn al setei de viață care o animă. Inspirându-se din izvorul bogat al fantasticului, al spiritismului, al șamanismului și al altor practici mai noi, personajele Corinei Ozon trec cu ușurință granițele realului pentru a se cufunda într-o ficțiune colorată, uneori cu umor, fără să uite să se întoarcă la o gravitate apropiată de un fior tragic, dureros al eșecului. Iubirea visată, sperată, dar risipită într-un cotidian al rutinei și secătuită de infidelitate și de violență, este precum o flacără muribundă care nu încetează să repete, ca o incantație a neîmplinirii: „Și, Doamne, cât de mult ne iubeam…” Dincolo de acest regret al uzurii sentimentelor, proza scurtă din acest volum reușește să aducă în prim-plan figuri puternic conturate, care se imprimă în memoria cititorilor fie prin această forță a trăirii, fie prin umanitatea pe care se străduiesc să o apere dincolo de orice slăbiciune a firii. Exercițiul din acest volum de proză scurtă al Corinei Ozon constă tocmai în a sesiza această parte luminoasă a ființelor pe care le pune în scenă. Pentru aceasta, ea face apel la un aliat fidel, identificat în această sintagmă sugestivă, puternică despre capacitatea de reziliență a ființei care caută fericirea adevărată: „între gest și cuvânt este timpul care vindecă”.
Dan Burcea, critic literar
Observația atentă, grija pentru înduioșare, resursele secrete de nostalgie
(naïve utopie du passė), toate acestea plus o facilitate a comunicării, o vocație a exprimării cu naturalețe fac din noua carte de proze scurte a Corinei Ozon, în mod paradoxal, o încununare a unei cariere aflate la vârsta maturității artistice.
După ce s-a manifestat prolific în romane și fluvii narative, iar acestea și-au cucerit deja un public, prozatorea își dă voie să atace genul prozei scurte, adică al orfevrăriei.
Bijuteriile ei - de aur sau argint, de gheață și de sentimente - sunt menite să fie citite și prețuite de cei care o creditează grație succeselor ei anterioare, dar și de cei care nu o cunosc încă, cei care o descoperă acum, căci cheia de preț a acestei cărți este emoția artistică. Talentul pur și franchețea observației, lumea fascinantă a unei vârste și amintirea unei frăgezimi de suflet mă duc cu gândul la Valéry Larbaud și la a lui Fermina Márquez. Căci acolo am mai găsit o asemenea finețe în descrierea stărilor, a tulburărilor infinitesimale. Și mai rămâne planarea de zbor de libelulă asupra misterelor și imaginației, într-un cuvânt un regal pentru lectură, pentru cititorul răsplătit din plin cu ceva deosebit, rafinat și de neuitat.
Cleopatra Lorințiu, scriitoare
Suita de proze scurte a Corinei Ozon ne înfățișează un adevăr dezgolit, constituindu-se într-un memento de un realism visceral al faptului că viața nu e doar o înșiruire de întâmplări duioase și perpetuu înălțătoare, ci și, prea adeseori, o "chemare la arme" ce nu ne dă de ales, situându-ne în fața unor situații obiectiv brutale sau aspre, precum și ireconciliabil tragice. Pastilele-poezii ce contrapunctează textele au menirea de a atenua duritatea condiției umane, care, de dincolo de învelișul vanităților noastre, ne sorocește însingurării și suferinței. Atât concretețea, cât și lirismul mângâietor al textelor sunt asigurate de elemente de fantastic pe care Corina Ozon le mânuiește cu dexteritatea marilor scriitori, netulburată de forța potențial dezechilibrantă a firului narativ.
Violeta Borzea, editor
