Shop

Unul dintre bogații planetei, care din întâmplare este român, investește toată averea sa în cea mai nebunească idee: să producă timp. Iar bombardarea cu timp a materiei stă la baza teleportării, așa cum susțin oamenii de știință (și visătorii!), de la Democrit până la fizicienii din zilele noastre, unii răsplătiți chiar cu Premiul Nobel. Pusă în practică, de imaginația unui scriitor, ideea dă roade dintre cele mai surprinzătoare, călătoria instantanee în spațiu și timp devine posibilă. Iar de aici până la dobândirea tinereții fără bătrânețe nu mai este decât un pas. Totul se întâmplă într-un păienjeniș de povești prin care omul zilelor noastre încearcă să se salveze din calea agresiunii fără precedent a obiectelor, din războiul nenumit cu virtualizarea vieții de zi cu zi. Micul Prinț rezistă, astfel, mai greu în deșertul urban, decât în deșertul Sahara. Singurul lucru care poate opri, totuși, deșertificarea lumii și a vieții este dragostea, o spune hotărât autorul. Povestea elefantului care trăia într-o nucă este o demonstrație cu totul originală că, atâta vreme cât mai avem povești, mai avem suflet. „Fiecare călătorie e, în ultimă instanţă, o opţiune”, scrie naratorul acestui rebus existenţialist , un roman care te duce cu gândul la cât de strâmţi ne sunt uneori pereţii vieţii şi la cât de imprevizibile virajele ei. Când te sui într-un tren care urmează să te poarte spre persoana iubită, o faci sub imperiul tandreţei şi cu un scenariu al fericirii dospindu-ţi în minte. Când însă îţi dai seama că nu te-ai urcat în trenul potrivit, te încearcă furia. Şi poate un început de panică. Pe de o parte, eşti pe cale să ratezi sublimul. Pe de altă parte, eşti pe punctul să fii luat părtaş la un experiment în mijlocul căruia ai nimerit fără voie. Fiindcă trenul în care ai suit circulă pe şine care se generează din mers, fiindcă nu se ştie nici traseul, nici durata călătoriei, fiindcă restul pasagerilor par în neregulă. Experimentul e o iscodire curioasă a viitorului, în care un milionar din topul Forbes bombardează materia cu timp greu, un urmaş al lui Dedal închipuie un nou labirint al destinului, iar un copac produce oameni în loc de fructe. Contururile şi esenţele lumii se schimbă de la o zi la alta, pe când protagonistul lasă în urmă prozaicul şi se pregăteşte de o explorare neanunţată de nimic. Elefantul se face mic cât o gămălie. Sau poate nuca se dilată cosmic. Povestea pe care o scrie Adrian Alui Gheorghe, cu ricanările ei contramitologice, poate fi, în fond, tragicomedia oricărei trestii gânditoare care îşi pune în permanenţă întrebări. Radu Paraschivescu

„Am citit întotdeauna cu încântare paginile de blog ale Eugeniei Crainic, în care comenta, cu aplicație și originalitate, în special cărți de proză din literatura noastră ori din cea universală. Nu m-aș fi așteptat însă să debuteze cu un roman polițist, gen periculos de dificil și pentru cei mai versați literați. Am pornit lectura, mărturisesc, cu suspiciune și un vag zâmbet de neîncredere. Dar, pe nesimțite, suspiciunea și neîncrederea mi-au fost spulberate, împrăștiate în cele patru vânturi. Romanul m-a cucerit treptat, incitându-mi mereu curiozitatea cu subtilă dibăcie artistică.

Eugenia Crainic se dovedește a fi o bună cunoscătoare a sufletului omenesc. Are portrete excelent creionate, discrete analize psihologice și situații pline de suspans, așa cum cere acest gen literar. Dialogurile sunt dinamice, iar numeroasele întâmplări creează un puzzle exploziv, multicolor, dar și atins de mister, în același timp, dându-i mereu  cititorului iluzoria impresie că l-a dibuit pe adevăratul criminal. E o tehnică necesară pentru un bun roman polițist, tehnică pe care autoarea o stăpânește fără ezitări. Ea știe, de asemenea, să alterneze tonalitățile, când sentimentale, duioase, când dure, fără menajamente, introducând, din când în când, noi elemente surprinzătoare, capabile să răstoarne situații și să provoace altele, neașteptate. Este, de asemenea, atentă la detalii, peste care nu trece cu nepăsare, iar ritmul rămâne constant antrenant, nelăsând loc de lungi respirații.

Un roman care are toate ingredientele necesare unui bun roman polițist. Iar unul dintre ingredientele-cheie, după părerea mea, este umorul discret pe care-l descoperim în paginile acestei cărți, umor fără de care orice literatură devine mai săracă.

Debutul Eugeniei Crainic este unul pe cât de surprinzător, pe atât de matur, astfel încât ne obligă să îi așteptăm următoarele cărți cu încredere și încântare.”

Radu Țuculescu

 

„Acțiune captivantă, personaje și situații credibile, rigoare, documentare impecabilă, atenție la detalii, suspans – iată elementele din care e făurită cheia unui roman polițist de succes. O cheie pe care Eugenia Crainic pare să o fi găsit de la această primă carte. Scrie cu talent și curaj, cu siguranța celei care știe despre ce este vorba – ca reporter, i s-a ântâmplat nu o dată să ajungă la «locul crimei». Cititorii vor constata, sunt sigură, că acest debut este mai mult decât promițător.”

Lucia Verona

Alternând scriitura realistă cu cea onirică, ambele foarte atent conduse, pendulând între prezentul vieții protagonistului și rememorările unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, romanul lui Allex Trușcă – Serpentine – induce senzația unei călătorii existențiale pe un drum sinuos, marcat de traumă, vinovăție și migrație forțată. Până la un punct, ar fi putut fi citit ca un Bildungsroman, dar nu asistăm la o reală devenire a personajului central, Adrian, ci, mai degrabă, la o mișcare șerpuitoare a destinului, punctată de întorsăturile geografice și mentale ale exilului și de imposibilitatea de a evada din bucla fără de sfârșit a traumelor transgeneraționale. Construcția narativă urmărește fluxurile memoriei, niciodată liniare, și se înalță pe un eșafodaj de asocieri, digresiuni, reveniri și paralelisme, sugerând în final că deplasarea sub semnul traumei nu se produce înainte, ci este amprentată de revenirea la locul originar al durerii. Plecarea, fuga, îndepărtarea nu oferă o soluție autentică, personajul rămânând captiv în cercurile concentrice ale amintirii și ale bolii, iar reîntoarcerea nu vindecă, ci adâncește rana.

Vocea narativă este intensă și hipnotică, scoțând mereu la suprafață tensiunea confesivă și accentuând cunoașterea senzorială, dar și psihologică a lumii. Povestea acestui little man al istoriei, unul dintre nenumărații anonimi nefericiți, este, în fapt, cea a familiilor care se destramă, strivite sub povara vinovățiilor și a rușinii. Relația dintre Șarpele narator și Casă amintește simultan de credințele prezente în folclorul românesc și balcanic, dar și de interpretările psihanalitice, în care casa reprezintă structura eului, iar șarpele energia latentă, instinctul sau nevoia de transformare. Neobișnuit este aici dialogul pe care-l instituie Șarpele cu Casa, precum și felul în care romanul se deschide cu finalul, ca pentru a sublinia ideea scenariului ce se repetă la infinit, chiar dacă actanții sunt alții. Cititorul coboară și urcă pe volutele poveștilor, amețind de la aerul tare al frazelor baroce, încărcate la tot pasul cu deschideri senzoriale, preponderent olfactive. Romanul atestă fără echivoc talentul de prozator și ingeniozitatea stilistică ale lui Allex Trușcă.

Cristina Bogdan