Shop

Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

            Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                         Ana-Maria Negrilă, scriitoare

Un roman despre viață ca joc al hazardului, narațiunea debutează precum suflul exploziei unei bombe cu ceas, cel mai probabil elvețian. Apoi plonjăm subtil în poveste și ne întâlnim față în față cu personajele, fără filtre care să acopere eventualele defecte. E revigorantă lipsa oricărei tendințe de-a moraliza ori de-a eticheta, autoarea lăsându-și personajele strict față în față cu propria conștiință, în vreme ce cititorului nu i se oferă o lecție cu subînțelesuri ascunse, ci doar o poveste ficțională care ar putea fi foarte bine reală.

Clara Marinescu nu e vreo surpriză pentru mine, știam că o să-mi placă ce și cum scrie încă de când i-am citit primele texte. Scrierile Clarei sunt fluente, elegante, magnetizante, cu irizații melancolice și profunde, cu siguranță îi voi urmări ascensiunea cu mult interes.

                                              Monica Ramirez

Romanul Clarei Marinescu este o apariție neobișnuită pentru moda literară românească din 2024. Poate fi citit cum se deschide, ca o aventură nesfârșită a unei metempshihoze sui generis, care duce mai departe mizele din Adam și Eva, de Liviu Rebreanu, și Țărmul interzis, de Horia Aramă.

Cu alte cuvinte, romanul este un hibrid între mainstream și genurile marginale care permit romanul, la care se adaugă și o tușă foarte puternică de poezie, totul unificat de tema descoperită și redescoperită a dragostei. De asemenea, romanul Clarei Marinescu poate fi privit ca un produs foarte actual al tehnicilor prozei foarte scurte, vedere susținută de autonomia narativă a fiecărui capitol în parte – și sunt câteva zeci! –, de multe ori reprezentând vieți întregi sau măcar finalul unor vieți derulate cu viteză maximă.

Iată deci unde am putea sesiza originalitatea volumului Întunericul din mine. Îndrăznesc însă o propunere: nu citiți cartea pentru împăcarea dumneavoastră ca cititor de divertisment sau „de profesie”. Lăsați-vă purtați de îndemnul nerostit al autoarei de-a-i vedea confesiunea, prezentată nu formal, ci ascunsă în alegerile făcute și apoi povestite. Nu este povestea unor îndrăgostiți care se întâlnesc peste evuri, ca la Rebreanu, nici povestea unor fugi care se continuă una pe alta de dragul unei supraviețuiri in extremis, ca la Aramă. Nu avem nicio miză morală aparentă, căci morala se pierde între alegeri care, mai ales la trecerea, din nou originală, a sufletului călător în trup de animal, fuge de instanțe și de semnificația oricărui act. Aș putea spune că avem o confesiune a salturilor între vieți, o confesiune a intervalelor, dacă vreți. Nu ajungem la o lipsă a sensului, totuși. Căci intervalele păstrează o nevoie, mărturisită natural, în mai multe feluri și în mai multe (fragmente de) vieți, de a găsi un scop al intervalelor puse unul după altul.

Evident, veți bănui că aprinderea sentimentul de iubire luminează spațiul creat astfel. Ar fi dovezi pentru aceasta în (fragmentele din) viața aleasă ca reper central, pierdut ca un pieton într-o intersecție aglomerată, la oră de vârf, cu toate semafoarele defecte.

Și totuși, există un sens al tragismului care se construiește de-a lungul capitolelor-salturi, este un tragism de atmosferă, căci – în lipsa sugerată a instanței morale, în arbitrariul asumat al alegerilor – nu avem nici hybris, nici păcat. Vă doresc să vă găsiți o explicație personală pentru această senzație, de care nu mă îndoiesc că veți avea parte. Pentru mine, poate prea simplu, explicația se află în titlu.

Întunericul din mine este o carte despre regretul pierderii înțelesului morții, iubirii, comunicării, este o aprindere a căutării sensurilor, foarte ușor de pierdut în nemurire, în repetițiile iubirii și ale cuvintelor, într-un timp aparent nelimitat. Ceea ce știm că niciunul dintre noi nu are.

                                              Cătălin Badea-Gheracostea

Am citit Mierla neagră cu pasiune și adevărată admirație de la o pagină la alta. O lectură acaparantă și perenă. Există cărți care mi se par bune la lectură, dar pe care le uit repede. Eu împart cărțile după măsura în care îmi rămîn în minte și mă obsedează. Romanul Mierla neagră mi-a rămas în memorie și-mi voi aminti mereu de el, nu doar cînd mă voi plimba pe străzile Clujului, iar pentru asta autorul e demn de toată lauda.   Ana Blandiana   Radu Țuculescu e un prozator al cărui scris plutește nonșalant peste generații și mode. Și un epicureu narativ cu repertoriu derutant. A publicat, în ultimii 45 de ani, cîteva zeci de volume (romane, proză scurtă, piese de teatru, publicistică, literatură pentru copii). Are și o formulă proprie inconfundabilă – nu o rețetă, deși arta culinară e un lait-motiv apetisant al prozelor sale; muzician prin formație și artist cu vocație multiplă, și-a proiectat cu virtuozitate background-ul și în narațiunile proprii (de la Degetele lui Marsias încoace), care abundă în personaje cu formație muzicală și în intrigi asociate muzicii instrumentale. Răsfățul voluptăților senzuale care le condimentează e comparabil, în multe privințe, cu cel culinar. Iar fundalul social-politic, ținînd de istoria recentă comunistă și postcomunistă, este omniprezent; cu rădăcini în fantasmele unei Transilvanii post-imperiale (de mirare că autorul lipsește din Dicționarul romanului central-european...), el oferă nu puține biografeme ficțiunilor lucrate cu rafinament imaginativ și cu un umor care nu exclude dramatismul sau cruzimea. Toate aceste ingrediente – sau teme obsedante cu variațiuni - se regăsesc și în textura romanului Mierla neagră. (...) Dacă ar fi să caut un scriitor internațional afin lui Radu Țuculescu, primul care mi-ar veni în minte ar fi Boris Vian – minus exuberanța imaginativă „patafizică” și jazzistică a francezului, dar cu răsfățuri bonom-meticuloase și soluții ingenioase tipic țuculesciene. La sfîrșitul lecturii, odată cu retragerea din scenă a „iluziei” Maria Candelato, cititorul rămîne cu tristețea că această carte frumoasă trebuie, totuși, să se sfîrșească. Paul Cernat Roman puternic, muzical şi simbolic (simbolul corbului, dar şi simbolistica religioasă angelic versus diabolic, la care trimite mănăstirea franciscană ori numele lui Anghel, ca şi episodul biblic al „picioarelor desculţe”, transformat de personajul Prada într-o formă de pedeapsă sadică), Mierla neagră impune graţie unei atmosfere obsedante și a unor personaje extrem de vii, și reprezintă, fără îndoială, unul dintre romanele de prim-plan ale postcomunismului românesc. Adina Dinițoiu