Shop

Cu talent jurnalistic și prozistic, Katia Nanu face o carte în linie confesivă, fixată între evocare și faptul clocvial, totul structurat în secvențe, scurte povestiri care punctează reperele vieții ei. Persoane și evenimente ale ultimelor decenii, cărți, preocupări generale și unanim cunoscute sunt mixate cu fapte din biografia personală, rememorări, secvențe, fotografii, concentrate toate pe criza timpului și a îmbătrânirii, într-o societate care evoluează și ea, aducând în prim-plan observațiile unui povestitor atent, pe alocuri critic, neputincios în fața schimbărilor și a condiției de simplă „vrabie” dintr-un grup cu legi labile.

Doina Ruști

Există în scrisul Katiei Nanu o foame de adevăr care nu se mulțumește cu suprafața cronicii, ci sapă adânc, până la rădăcina unde „amintirile se adulmecă unele pe altele”. Jurnalistă cu ochi de șoim și poetă cu suflet de catifea, autoarea transformă realitatea ruginită a ultimelor decenii într-un adăpost viu pentru fragilitate.

Pomul cu vrăbii este metafora noastră colectivă: un „pom cumsecade”, în care ne înghesuim cu toții – cu traumele de la Cernobîl, cu larma anilor ‘90, cu singurătatea de pe Messenger și cu spaimele pandemice. Cartea este un strigăt scurt împotriva uitării, o dovadă că prezentul, deși discontinuu și adesea nedrept, rămâne singurul spațiu în care ne putem ciripi trăirea.

O carte ca un pom în care, dacă faci liniște, îți poți auzi propria bătaie de inimă.

Florina Zaharia

Ca în versul acela al Anei Blandiana, „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, sau ca în filmul cu Brad Pitt, The Curious Case of Benjamin Button, cartea Katiei Nanu este un jurnal de-a-ndăratelea, de la senectute la copilărie. Dar dacă e să cauți lumina și ea se află în trecut, acest parcurs este cât se poate de necesar.

Katia Nanu este scriitoare prin excelență. Se vede că are obișnuința scrisului, că toată viața a trăit prin scris, din scris și pentru scris. Micropovestirile ei din Pomul cu vrăbii sunt flash-uri de viață trăite ori închipuite, gândite ori auzite, în care putem recunoaște plăcerea amănuntului semnificativ în tot ce observă și spune, dar și poeta care dă formă vasului și îl lipește pe dinafară, atât cât să nu se prelingă apa din el, apoi îl pictează cu pomi și vrăbii din care țâșnește viața.

Violeta Ionescu

Rodica Bretin știe să dea credibilitate literară unui subiect de mitologie inventată. Personajele sale primesc consistență din contaminarea cu elemente migrate în conturul lor arhetipal dinspre zonele de normalitate ale percepției și trăirii.

Tensionat prin însăși formula abordată, romanul mizează pe uman, pe ritmul discret al unor sentimente autentice, pe surpriza gesturilor și replicilor firești, care – toate acestea – tind să echilibreze faptul senzațional.

MIRCEA OPRIŢĂ

           Protectorii este un roman bine scris, cu inserții poetice care întrețin abil suspansul, cu aluzii și referințe mitologice, istorice și culturale, cu o narațiune complexă, bine structurată, propunând viziuni inedite.

IULIAN CĂTĂLUI

Rodica Bretin nu se mulțumește să spună o poveste, ea proiectează imaginile cinematografic, dar, în același timp, șlefuiește textul până când fiecare cuvânt se potrivește ca o piesă de puzzle în peisaj. Stilistic, scriitura este ireproșabilă. Clară, limpede, eficientă și, în același timp, minuțios studiată, genul care denotă ani buni de practică, o grijă specială pentru ochiul cititorului.

ALEX LAMBA

Rodica Bretin dovedeşte virtuozitate în materie de tehnică literară și o imaginaţie luxuriantă în înscenarea unor întâmplări unde neprevăzutul irumpe în viaţa cotidiană. Tehnica narativă este sofisticată, iar elementele de recuzită sunt asamblate cu o mână de maestru. Rezultă o proză poetică, desfăşurată ceremonios, iar cultura temeinică a autoarei, inserţiile fantastice, personajele bine creionate fac din această carte o lectură memorabilă.

MIRCEA DOREANU

Alternând scriitura realistă cu cea onirică, ambele foarte atent conduse, pendulând între prezentul vieții protagonistului și rememorările unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, romanul lui Allex Trușcă – Serpentine – induce senzația unei călătorii existențiale pe un drum sinuos, marcat de traumă, vinovăție și migrație forțată. Până la un punct, ar fi putut fi citit ca un Bildungsroman, dar nu asistăm la o reală devenire a personajului central, Adrian, ci, mai degrabă, la o mișcare șerpuitoare a destinului, punctată de întorsăturile geografice și mentale ale exilului și de imposibilitatea de a evada din bucla fără de sfârșit a traumelor transgeneraționale. Construcția narativă urmărește fluxurile memoriei, niciodată liniare, și se înalță pe un eșafodaj de asocieri, digresiuni, reveniri și paralelisme, sugerând în final că deplasarea sub semnul traumei nu se produce înainte, ci este amprentată de revenirea la locul originar al durerii. Plecarea, fuga, îndepărtarea nu oferă o soluție autentică, personajul rămânând captiv în cercurile concentrice ale amintirii și ale bolii, iar reîntoarcerea nu vindecă, ci adâncește rana.

Vocea narativă este intensă și hipnotică, scoțând mereu la suprafață tensiunea confesivă și accentuând cunoașterea senzorială, dar și psihologică a lumii. Povestea acestui little man al istoriei, unul dintre nenumărații anonimi nefericiți, este, în fapt, cea a familiilor care se destramă, strivite sub povara vinovățiilor și a rușinii. Relația dintre Șarpele narator și Casă amintește simultan de credințele prezente în folclorul românesc și balcanic, dar și de interpretările psihanalitice, în care casa reprezintă structura eului, iar șarpele energia latentă, instinctul sau nevoia de transformare. Neobișnuit este aici dialogul pe care-l instituie Șarpele cu Casa, precum și felul în care romanul se deschide cu finalul, ca pentru a sublinia ideea scenariului ce se repetă la infinit, chiar dacă actanții sunt alții. Cititorul coboară și urcă pe volutele poveștilor, amețind de la aerul tare al frazelor baroce, încărcate la tot pasul cu deschideri senzoriale, preponderent olfactive. Romanul atestă fără echivoc talentul de prozator și ingeniozitatea stilistică ale lui Allex Trușcă.

Cristina Bogdan

Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

            Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                         Ana-Maria Negrilă, scriitoare

                                                                              Cezar Amariei

Am început să citesc povestirile Andrei Samson într-o sâmbătă seara și le-am continuat duminică, într-o atmosferă vesperală, pentru a le încheia luni. La finalul cărții am făcut o constatare simplă: indiferent de ziua lecturii, efectul ei rămâne același – unul duminical –, prin tihna și calmul pe care le inspiră.

Construcția textului, cinematică și senzorială, are toate ingredientele specifice realismului magic: densitate poetică, elemente supramundane, mister atent dozat, curgere muzicală a frazei, atmosferă de basm, dar mai ales grația de a povesti extraordinarul cu tonul calm al cotidianului.

Ca senzație de lectură, universul narativ al autoarei intră uneori în rezonanță cu cel al lui Vasile Voiculescu, iar alteori transpare o luxuriantă energie imaginativă apropiată de Fănuș Neagu. Fraza, mlădioasă și hipnotică, capătă adesea propria ei forță de fascinație.

Textele Andrei Samson, adunate în acest volum, construiesc o realitate situată liminal „între două lumi”, iar toate povestirile, chiar și cele mai grav-melancolice, sunt străbătute de o radiantă lumină interioară, de „Parc-au înghițit un soare”…

Cosmin Neidoni

Tărâmul viu devine, în această carte, un axis mundi al poveștilor, o răscruce între realitate și imaginație, între candoare și inefabil, între mister și simplitate. Actul povestirii îmbină, de asemenea, duioșia cu uimirea, ambele întreținând circuitul emoției și al empatiei printr-o întreagă natură umană. Delicate și fragile, aceste narațiuni și evocări par să nu fi ieșit pe deplin din crisalida inocenței și a zburdălniciei specifice unei copilării parcă atemporale. Citiți-le și lăsați-vă fermecați de parfumul și de culoarea lor de gutui amărui și de bucolism solar.

Savu Popa