-
Poemele în proză rebele pe care Andras Chiriliuc cutează să le scoată din sertarul adolescenței sale târzii pentru a ni le oferi, într-un gest suprem de generozitate artistică, se citesc dintr-o răsuflare. Imaginea poetului în extaz se suprapune peste titlul acestei plachete într-o redundanță semnificativă, ce introduce motive și teme poetice etern umane. E greu de ajuns la prospețimea expresiei trăirilor acestui „enfant prodige“, care ne restituie o parte din raportul intim dintre SINE și LUME.
-
Cu un pas mai aproape de maturitatea artistică, noul volum al lui Andras Chiriliuc ne prezintă un sine ipostaziat într-o multitudine de trăiri intense și inefabile, precum și în timpul unor experiențe pe care poetul le consemnează cu o sinceritate nealienată și o luciditate înduioșătoare. Forța și sensibilitatea se întrepătrund sub semnul poeziei, iar muzica pare să însoțească parcursul liric al poetului în cea mai ademenitoare expresie artistică, validând puterea vindecătoare a artei.“
(Violeta Borzea)
"Andras Chiriliuc are nevoie de poezie pentru, paradoxal, a-şi ordona existența. Versul alb e deja o experiență trăită. Poemele lui Andras Chiriliuc iradiază tenacitatea explorării, obsesia luptei împotriva mediocrității. Un preaplin de trăiri se transformă în expresie poetică."(Sanda-Maria ARDELEANU)
"Poeziile lui Andras Chiriliuc se constituie la modul extatic, ca revelaţii ale bucuriei de a trăi (aspiraţie dar şi universal panaceu). Este o trăire plenară a unui întreg univers planând în jurul unui unic şi irevocabil axis mundi care este Erosul. Este o noţiune diversificată, cu particulare conotaţii fremătând de dor – de dragoste şi de o nestrămutată dorinţă de a trăi."(Gheorghe Macarie)
-
Fără nicio îndoială, efortul conjugat al copiilor poate să mute munții, să deschidă inimile și ochii, să îi învețe până și pe cinici că frumusețea și bunătatea sunt permanent sub ochii noștri și că nu pot fi pervertite de nimic din întunericul lumii. Într-un volum în care aportul a două fetițe de 10 și 13 ani este definitoriu, suntem invitați la visare, dar și la reflecție. Cât de importantă este comunicarea în zilele noastre? Cum putem aboli distanțele când suntem nevoiți să acceptăm amenințarea înstrăinării de cei dragi? Această carte este, de fapt, o punte peste mări și țări între o bunică și o fetiță, o invitație la comunicare, la convertirea dorului în cuvinte zburătoare, o felie de iubire transpusă în texte călătoare, o lecție despre generozitatea iubirii, o frântură de eternitate. Fiindcă, nu-i așa, doar astăzi Lia are 10 ani, doar astăzi vizează și vede flori în tot ce o înconjoară - ce stare de grație, nu-i așa? -, doar azi o definesc trăiri și stări puse în cuvinte sub semnul sincerității absolute și al purității vârstei. În acest dialog sensibil și duios - dar cu valențe profund educative - între Lia si Cristina, partea artistică, respectiv ilustrațiile și coperta, a fost asigurată integral de Sofia Matei, o artistă tânără, de numai 13 ani, cu un palmares deja vizibil în mediul artistic, care a înțeles perfect dialogul dintre fetiță și bunică. Acest volum are o pagină de Facebook dedicată, astfel că cei interesați sunt invitați să o aprecieze: https://www.facebook.com/profile.php?id=100093042340382
-
Ce se poate întâmpla când părinții își țin copiii sub un clopot din sticlă? Sau, mai rău, într-un oraș din sticlă? Unde dispar joaca, imaginația? Ce se întâmplă cu dragostea? Finn și Rebecca, protagoniștii Poveștii orașului din sticlă și a fulgilor zburători, ne învață că, orice ar fi, prietenia rămâne. Mai mult decât atât, că iubirea și bunătatea copiilor pot salva lumea părinților. Cu siguranță voi pune această carte sub bradul de Crăciun al fiicei mele și mă voi asigura că nu avem pereți invizibili în jurul nostru.Lavinia BălulescuAcompaniată de ilustrațiile foarte inventive ale deja celebrei Anca Smărăndache, Suzana Tănase spune o poveste foarte actuală despre starea relațiilor dintre copii, părinți și lumea care îi înconjoară și o face cu naturalețe, cu tandrețe și cu dedicare. Povestea orașului din sticlă și a fulgilor zburători este nu doar un basm atent asamblat la sfârșitul căruia părinții vor simți nevoia să-și strângă în brațe odraslele, ci și o ilustrare a forței cu care speranța, prietenia și iubirea ne pot modela viitorul.Cosmin Leucuța
-
Proza ultrascurtă e precum cursa de 100 de metri plat. Clipești și ai pierdut startul, clipești din nou și e gata. Dar e proba regină a atletismului, cea care naște cel mai mare interes, cea pentru care pregătirea e draconică, cea la care departajarea e la milimetru.
Nic și Laura fac un adevărat maraton compus din curse de 100 de metri. Imaginează în doi, își predau ștafeta unul altuia (fără orgoliul semnăturii distincte), înlănțuie hohote de râs și emoții, dar și, uneori, gânduri ce se cer mai îndelung mestecate. Citiți și apoi jucați și voi jocul lor de-a proza ultrascurtă. Pe Ficțiuni Reale & LiterNet.
Răzvan Penescu – Fondator LiterNet/Admin Ficțiuni reale
Spune-se că în octombrie 1975, Ilie Năstase a înfruntat-o pe marea campioană Evonne Goolagong într-un meci demonstrativ de un singur set, în Mission Viejo, California. Deși a intrat pe teren îmbrăcat într-o superbă rochiță, Ilie al nostru a luat bătaie cu șapte la cinci, spre deliciul publicului american.
În cartea pe care o țineți acum în mână, Nic Popescu participă alături de Laura Stanciu într-un adevărat turnir de flash fiction – gen încă prea puțin dezvoltat la noi, dar care vine tare din urmă, iar perspectivele îi sunt trandafirii: se citește ușor și se râde. Asta-i partea luminoasă din flash fiction. Partea lui mai puțin simpatică este că se scrie foarte greu, și din acest motiv am numit „turnir” cartea celor doi; gândiți-vă la un meci amical, în care se joacă numai la fileu! Da, Scurt pe doi este o carte-spectacol, pentru deliciul cititorilor.
Mihai Buzea – scriitor
-
"Când veți citi această carte, veți intra în lumea animăluțelor pe care le întâlniți în calea voastră, la tot pasul. Animăluțele pe care le veți cunoaște sunt curajosul porumbel Blue-Blue, descurcăreața găinușă Coco, simpaticul gâscan Gogu, neastâmpărata cățelușă Alma, cu puii ei, și drăgălașa pisicuță Pisi. Întâmplările prin care trec acestea se bazează pe dorința lor de supraviețuire, dorință care, în preajma omului iubitor, conduce la o dragoste reciprocă foarte puternică. Veți mai observa că nu e suficient să le asiguri hrană și culcuș, ci e necesar să le oferi și o mângâiere, o vorbă bună, să le ghicești durerile, spaimele, nevoile. Veți îndrăgi și voi aceste animăluțe. Mai mult, când veți mai întâlni unul, rătăcit sau nu, vă veți apleca pentru a-l mângâia, îi veți simți tremurul corpului, îi veți întelege privirea, veți auzi pisica torcând și veți întinde mâna cățelului care vă întinde o lăbuță."
Autoarea
-
Noaptea soarelui răsare este un roman despre azi, despre ieri şi despre alaltăieri. Mai puţin poetic spus, e un roman care se desfăşoară în trecutul imediat, cu multe plonjoane ale memoriei în lumea de dinainte de 1989 şi povestit din perspectiva momentului de faţă. Este un roman în care se petrec mii de întâmplări mărunte, dar în care firrul narativ e simplu şi subţire. Un roman de tribulaţii erotico-sentimentale cu multe conotaţii sociale şi sondări psihologice. Noaptea soarelui răsare este, prin excelenţă, romanul unui personaj. Al personajului-narator. S-ar părea că aici, în această reîntoarcere literară a Imberiei, se găseşte poteca spre faţa ascunsă, profundă şi cuceritoare a prozatorului clujean.
Victor CUBLEȘAN
Noaptea soarelui răsare este romanul unui prozator din ce în ce mai experimentat. Ovidiu Pecican reuşeşte să-l atragă pe cititor în plasa frământărilor protagonistului, făcându-l captiv, până la final, într-o lectură nu doar incitantă şi fermecătoare, ci şi instructivă: povestind despre căile de supravieţuire în „noaptea“ totalitară”
Gabriela GHEORGHIȘOR
Prin acest roman, Ovidiu Pecican nu își propune o ,,demascare” spectaculoasă, ci o călătorie, tandră și pasionantă totodată, spre lumea abisală (incontrolabilă) din spatele gesturilor. Peisajul străbătut e colorat cu fine ironii, cu jocuri semantice și subtilități textuale în contrapondere cu descrieri aproape naturaliste și ample analize.
Monica GROSU
... un volum de proză de maturitate, care îl confirmă pe Ovidiu Pecican în categoria scriitorilor stăpâni pe tehnicile lor narative, cu remarcabile abilităţi de inovare.
Doru POP
-
Poetul Florin Hălălău a aflat și el ce ar face și cum ar mai trăi dacă ar avea mamă și ar muri - ar scrie. Sunt lucruri mai cumplite decât moartea, pierderea memoriei, pierderea amintirilor, pierderea.
Și ar scrie poetul aceste cuvinte: „îmi place să ajung devreme/cînd toată casa este cufundată în liniște/urc scările ca un samurai/abia auzindu-mi pașii/prima oprire e în camera mamei/o găsesc mai mereu dezvelită/îi aranjez pătura pînă sub bărbie și o mîngîi pe părul alb/mama zîmbește din visul ei/în care cîntă unei săli pline/un concert pentru pian și orchestră”. Și ce ar mai face poetul: s-ar cufunda în nostalgie, s-ar întoarce în Edenul copilăriei și ar îndrăzni să fie din nou fericit, și-ar scrie mama din cioburile zilelor vechi, așadar, bune, mama i-ar fi copil și doar frumusețea bunătății omenești ne mai poate salva viețile și morțile și operele. Florin Hălălău s-a salvat.
Andrei Crăciun
-
Poemele au consecințe… vindecarea nu lasă urme, pentru că totul este o sutură pe aer. Elefanții uimirii sunt neobosiți. De aceea, există poezia. Ea vindecă rănirea albului, care ar fi trebuit să ne fie existența. Sau ne-a fost, cândva... sau nu va fi, căci viața nu trage niciodată slotul câștigător. „Efemeridele zboară continuu cu burta la gură, totul e poezie”, iar „apusul răsare de după o perdea de bătrâni”. Această năucitoare și rapidă horă de imagini este poezia Luminiței Giurgiu. Se simte o voluptate nemăsurată de a se arunca în imaginar, dar sincronă cu o spaimă de ce se poate descoperi în scufundare. „Metalurgia cărnii” inspiră un fel de topire în furnalul de mult rece, dar prin care urci oximoronic la cer. Precizia poetică a acestor metafore este remarcabilă și are o coerență pe care nu o contrazice abundența lor parcă decurgând firesc din procesul rostirii. Aș cita în întregime Poetul, din care rețin doar: „el nu va îndoi apa/ el nu va îndoi vinul/ mai degrabă pe sine/ se rupe/ din chinul său”, tocmai pentru scandarea oraculară care i se potrivește atât de bine poeziei. Această modulare a stărilor sufletești – acest vibratto al textului – îi conferă rezonanța, amplificarea. Nu rămâne din dragoste decât un sărut pe un șervețel umed și niciun Gange nu spală moartea din noi. Pentru că avem în volum o poezie de o melancolie atroce, nestrigată, ci numai sugerată prin mulțimile vagi ale cascadei de imagini, „cântec de dragoste și moarte”, în care glasul „cântărețului” maschează durerea. Și mai este o voință de puritate prin care parcă se țâșnește din fiecare poezie spre altceva. Mai rar în această poezie prin excelență dinamică avem stop-cadre: „dincoace?/ copilul ceartă o minge/ dincolo?/ altul își coase gura”. Luminița Giurgiu scrie o poezie pură, în sensul autenticității, cu o percepție dilatată a realității și o prelungire a ei, ca o lovitură în sensibilitatea cititorului (câtă mai e). În vremea noastră, când „Totul se șterge cum un zeu de grăsime la gură”, e o formă de supraviețuire.
(Christian Crăciun)
Întâlnirea cu volumul Vibratto al Luminița Giurgiu produce, încă de la primele pagini, o ușoară deplasare de perspectivă. Realitatea nu mai apare ca un dat stabil, ci ca un câmp supus unei tensiuni continue, unei presiuni care o face să cedeze, să se fractureze, să se reorganizeze sub privirea cititorului.
Pentru cititorul care a parcurs și volumul Inimioni, această tensiune nu este cu totul nouă. Acolo, poezia se organiza în jurul unei interiorități fragmentate, ca o rețea de pulsații afective, un spațiu în care fragilitatea devenea principiu de construcție. Vibratto păstrează această sensibilitate, dar îi schimbă direcția: dacă în Inimioni asistam la o explorare a interiorului, aici realul însuși este supus unei presiuni constante. Nu mai este vorba doar despre trăire, ci despre un proces de destabilizare care implică deopotrivă lumea, limbajul și subiectul. Această deplasare nu anulează dimensiunea afectivă, ci o radicalizează: vulnerabilitatea nu mai este doar trăită, ci expusă într-un câmp de tensiuni care o amplifică. (...)
Una dintre dimensiunile cele mai interesante este relația dintre poezie și identitate. Subiectul liric nu apare ca o entitate stabilă, coerentă, ci ca un punct de intensitate, un nod într-o rețea de relații. Identitatea nu este afirmată, ci pusă în mișcare, destabilizată, reconfigurată.
În acest context, întrebarea nu mai este „ce spune poemul?”, ci „ce face poemul?”. Răspunsul este multiplu: produce imagini, generează tensiuni, modifică percepția, implică cititorul. Poezia devine astfel un fenomen – nu un obiect fix, ci un proces în desfășurare.
Aceasta ar putea fi, în cele din urmă, cheia de lectură: nu căutați un sens stabil, ci urmăriți mișcarea. Lăsați poemele să acționeze – uneori discret, alteori violent – și acceptați că ceea ce produc nu este doar înțelegere, ci și transformare. Pentru că aici adevărul nu este ceva ce poate fi extras, ci ceva ce se produce – temporar, fragil, dar real – în spațiul întâlnirii dintre text și cititor.
(Dorina Brândușa Landén)
-
Un microroman dens despre „locul unde se petrece totul” și timpul în care se comprimă orice. Caz singular în literatura română, oscilând între absurd, existențialism și avangardă...
Ovidiu Pecican așază prin Tilt o pagină memorabilă pe raftul scrisului creator românesc contemporan.
Mob este, la fel ca Funes al lui Borges, un damnat al memoriei absolute și al unei percepții neiertătoare. Pentru el, realitatea nu se șterge, ci se acumulează ca un depozit de gunoi tectonic – o suspensie sufocantă de chiștoace strivite, praf ridicat în pâlnii de lumină crudă, geamuri asfixiate de igrasie și mirosuri corozive de bitum cald. Veghea lui devine un vis continuu și paranoic, o stare febrilă în care limbajul se surpă și în care prezentul fixat la ora 15:25 și trecutul cireșului Alfa sau al miriștii în flăcări coexistă divergent, într-o încleștare de viață și de moarte, pe suprafața aceleiași conștiințe bombardate.
Alexandru Germini
-
Redus!
Era imposibil ca cineva atât de dedicat poeziei și organizării de evenimente cu și despre poezie să nu se manifeste și în scris, la un moment dat. În sfârșit, laboratorul intern al lui Carmen se externalizează într-un exercițiu de algoritmizare sintactică pe cât de alert, pe atât de tensionat, fiindcă miza este extragerea sensului nu datorită realității, ci în pofida ei. În fluxul alienant precipitat de dinamica pop up, de trends și de shifts, umanul angajat în #psihowrestling e agresat de gloanțele oarbe ale stimulilor, sufocat de fake, newsfeeds, remindere și fuga repetată în default, până devine dezacord fluid cu viața. Dintr-un hashtag în altul, identitatea încă se opune propriului proces de mind altering, în care ușa se va deschide doar în termenii altcuiva. Același uman subzistă alterat în prompturi, cursuri și masterclass-uri sau într-un registru confesiv deja parazitat. Cuvintele acționează ultimativ, ca mantre ale anduranței psiho-socio-emoționale, livrate în vacuumul virtual întrerupt de erori de sistem sau lipsa de semnal.
TEODORA COMAN
Tranquility Trap este un spațiu al ciocnirii. Memoria e modelată pentru supraviețuire, coliziunea cu celălalt și urgența algoritmilor transformând existența într-o „minunată lume nouă”. Un volum dual care îmbină experiența codificată artificial cu cea emoțională și care permite atât privirea spre interior, cât și născocirea colapsului exterior. Verdictul nu poate fi trasat ușor; cititorul rămâne cu senzația ambelor lumi: a traversat teritorii structurale străine, aproape SF, dar a privit în același timp desfășurarea unui trai obișnuit, marcat de angoasele, scăpările și fericirile fragmentare comune unei vieți ancorate în digital.
RAMONA BOLDIZSAR
-
Redus!
Cartea lui Nicolae Stan este una dintre puținele încercări reușite de roman total în proza autohtonă.
Dan-Silviu Boerescu, Cuvîntul, 2000
Un roman robust şi dens, aflat în prima linie valorică a prozei postcomuniste.
Marius Miheț, România literară, 2014
Un roman profund, cu reglajul fin, conţinând un potenţial imens de a trece, imprevizibil, de la interogatoriu la interogaţie şi invers.
George Neagoe, Cultura, 2014
În fluiditatea lui învolburată, romanul Apă neagră abundă în scene excelent construite, până la punctul de iluminare al memorabilității.
Liviu G. Stan, Apostrof, 2014
Nicolae Stan privește universul concentraționar cu ochi ciclopic de moralist, văzând monstruos barbaria societății comuniste.
Nicolae Oprea, Argeș, 2002
Stilul joacă un rol esențial. L-aș denumi stil epopeic.
Vasile Radu, Radical, 2000
Compoziţia postmodernă este punctul forte al romanului.
Dumitru Augustin Doman, Argeș, 2015
