Shop

  • Cu patru decenii în urmă, îi scriam în revista Familia poetului adolescent Alin Dobai: „E bine, chiar foarte bine. Lipsește, poate, doar puțină îndoială.” Mă întreb acum dacă n-ar trebui să mă simt vinovată că îndoiala recomandată a reușit să încline celălalt talger al balanței, încercând să blocheze totul. Și aș face-o, poate, dacă nu s-ar fi dovedit, iată!, că tot răul a fost spre bine și că, după patruzeci de ani, poetul matur Alin Dobai revine tulburător la o poezie care își impune, verificat prin tăcere, misterul.

    Ana Blandiana

    Caz singular în poezia noastră, Alin Dobai debutează în volum după nu mai puțin de patru decenii de la apariția cu versuri în Flacăra, sub girul lui Geo Dumitrescu. Suficient timp, putem spune, ca obsesiile creatoare să se decanteze într-o respirație minerală autentică. Cu pretenții exhaustive (eros-pneuma-ethos-thanatos), cvadripticul pe care ni-l propune aici poetul nu caută să epateze, nici să dosească vulnerabilitățile personale. El se compune, mai degrabă, într-o hartă afectivă minuțioasă, cu zone hașurate de sondări insistente. Hieratică în abordarea iubirii și critică în raport cu autoritatea divină, instanța locutoare nu iese niciun moment din perimetrul propriilor exigențe, lăsând ca pe pastilele sale de ironie să se formeze o crustă de melancolie. Prăjina cu care caută Alin să ajungă la nivelul ideațiilor sale rămâne însă alegoria. Dacă vrea să le sară ori să le doboare? Bună întrebare!

    Mihók Tamás

  • Am început să citesc povestirile Andrei Samson într-o sâmbătă seara și le-am continuat duminică, într-o atmosferă vesperală, pentru a le încheia luni. La finalul cărții am făcut o constatare simplă: indiferent de ziua lecturii, efectul ei rămâne același – unul duminical –, prin tihna și calmul pe care le inspiră.

    Construcția textului, cinematică și senzorială, are toate ingredientele specifice realismului magic: densitate poetică, elemente supramundane, mister atent dozat, curgere muzicală a frazei, atmosferă de basm, dar mai ales grația de a povesti extraordinarul cu tonul calm al cotidianului.

    Ca senzație de lectură, universul narativ al autoarei intră uneori în rezonanță cu cel al lui Vasile Voiculescu, iar alteori transpare o luxuriantă energie imaginativă apropiată de Fănuș Neagu. Fraza, mlădioasă și hipnotică, capătă adesea propria ei forță de fascinație.

    Textele Andrei Samson, adunate în acest volum, construiesc o realitate situată liminal „între două lumi”, iar toate povestirile, chiar și cele mai grav-melancolice, sunt străbătute de o radiantă lumină interioară, de „Parc-au înghițit un soare”…

    Cosmin Neidoni

    Tărâmul viu devine, în această carte, un axis mundi al poveștilor, o răscruce între realitate și imaginație, între candoare și inefabil, între mister și simplitate. Actul povestirii îmbină, de asemenea, duioșia cu uimirea, ambele întreținând circuitul emoției și al empatiei printr-o întreagă natură umană. Delicate și fragile, aceste narațiuni și evocări par să nu fi ieșit pe deplin din crisalida inocenței și a zburdălniciei specifice unei copilării parcă atemporale. Citiți-le și lăsați-vă fermecați de parfumul și de culoarea lor de gutui amărui și de bucolism solar.

    Savu Popa

  • „Dacă Franz Kafka ar fi fost femeie, s-ar fi numit Lili Crăciun.”

    Ross Massbaum, scenarist de film

    „Un roman de-un realism cutremurător. Încărcătura pe care autoarea a dat-o cuvintelor îl face să fie artă. Dar și eliberare. Mai autentic și mai credibil nu știu cine ar fi facut din propria durere o carte care va fi mărturie.”

    Nina Ceranu, scriitoare

     

    „Romanul cartografiază un pandemoniu în care abundă personajele grosiere, insalubre moral, încropite din interese şi conjuncturi, dar care nu închide complet orizontul, lăsând o speranţă de doi bani, graţie celor doi medici cu faţă umană, rebeli graţioşi şi aproape implauzibili, aproape striviţi de puntea unei lumi româneşti traumatice, asemenea albatrosului baudelairian.”

    Florin Ardelean, scriitor

    „Călătoria lui Lili Crăciun este un studiu de caz. Romanul, foarte bine scris, este un roman dur, cu contraponderi lirice. Instig la lectura acestei cărți!”

    Liviu Antonesei, poet, publicist

    „Nu există, după părerea mea, o mărturie literar-autobiografică mai vie, mai condensată și mai puțin moralizatoare a ultimilor ani ai comunismului românesc. Impresionează răceala chirurgicală a relatării, precizia detaliilor, timing-ul impecabil.”

    Florin Iaru, scriitor

  • Serpentine

    46.00lei

    Alternând scriitura realistă cu cea onirică, ambele foarte atent conduse, pendulând între prezentul vieții protagonistului și rememorările unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, romanul lui Allex Trușcă – Serpentine – induce senzația unei călătorii existențiale pe un drum sinuos, marcat de traumă, vinovăție și migrație forțată. Până la un punct, ar fi putut fi citit ca un Bildungsroman, dar nu asistăm la o reală devenire a personajului central, Adrian, ci, mai degrabă, la o mișcare șerpuitoare a destinului, punctată de întorsăturile geografice și mentale ale exilului și de imposibilitatea de a evada din bucla fără de sfârșit a traumelor transgeneraționale. Construcția narativă urmărește fluxurile memoriei, niciodată liniare, și se înalță pe un eșafodaj de asocieri, digresiuni, reveniri și paralelisme, sugerând în final că deplasarea sub semnul traumei nu se produce înainte, ci este amprentată de revenirea la locul originar al durerii. Plecarea, fuga, îndepărtarea nu oferă o soluție autentică, personajul rămânând captiv în cercurile concentrice ale amintirii și ale bolii, iar reîntoarcerea nu vindecă, ci adâncește rana.

    Vocea narativă este intensă și hipnotică, scoțând mereu la suprafață tensiunea confesivă și accentuând cunoașterea senzorială, dar și psihologică a lumii. Povestea acestui little man al istoriei, unul dintre nenumărații anonimi nefericiți, este, în fapt, cea a familiilor care se destramă, strivite sub povara vinovățiilor și a rușinii. Relația dintre Șarpele narator și Casă amintește simultan de credințele prezente în folclorul românesc și balcanic, dar și de interpretările psihanalitice, în care casa reprezintă structura eului, iar șarpele energia latentă, instinctul sau nevoia de transformare. Neobișnuit este aici dialogul pe care-l instituie Șarpele cu Casa, precum și felul în care romanul se deschide cu finalul, ca pentru a sublinia ideea scenariului ce se repetă la infinit, chiar dacă actanții sunt alții. Cititorul coboară și urcă pe volutele poveștilor, amețind de la aerul tare al frazelor baroce, încărcate la tot pasul cu deschideri senzoriale, preponderent olfactive. Romanul atestă fără echivoc talentul de prozator și ingeniozitatea stilistică ale lui Allex Trușcă.

    Cristina Bogdan

  • Scriitura Oharei Donovetsky din Casting pentru ursitoare funcționează ca un zoetrop, creând senzația de mișcare prin succesiunea rapidă a trei chipuri feminine (Lenca, Haia și Mira), care își proiectează pe peretele scriiturii câte un fragment din siluetă și câte o fâșie de poveste, într-o horă a istoriilor pe care le poartă tatuate în pieile lor identitare și pe care le împărtășesc în conversațiile ce le ritmează existențele.

    Comparația cu dispozitivul optic inventat în veacul al XIX-lea, considerat a fi unul dintre precursorii cinematografului, poate atinge inclusiv dimensiunea lingvistică, căci înțelesul etimologic al zoetropului este acela de roată a vieții. În fond, asistăm în acest roman la rotirea destinelor celor trei prietene, atât de diferite și perfect complementare, încât par a fi consubstanțiale, precum Moirele, Parcele, ursitoarele sau ielele. La limită, ar putea fi chiar cele trei fețe – privind înspre direcții diferite – ale aceluiași personaj, o trimitere subtilă la Hecate Triformis. Numele acestei divinități este pus, de regulă, în legătură cu vocabula grecească hekás, având sensul de „departe”, pentru a sublinia ideea că această ființă supranaturală acționează sau veghează de la distanță, așa cum fac și întruchipările feminine invocate anterior.

    Cristina BOGDAN

    N-ai cum să nu remarci măiestria cu care autoarea pune în act capacitățile combinatorii ale cuvintelor și ale poveștilor, calculul milimetric pentru plasarea „coincidenței”, ironia, jubilația potrivirii, suspansul din jurul acestor asamblaje. N-ai cum să nu sesizezi propensiunea pentru bivalență a scriitoarei, abilitatea ei de a ține simultan în frâu fantasticul și realul, jongleria în echilibru cu care conjugă abstracțiunea visului premonitoriu, viziunea și exercițiul intelectual cu „poezia” materialității.

    Iuliana MIU

  • "Când veți citi această carte, veți intra în lumea animăluțelor pe care le întâlniți în calea voastră, la tot pasul. Animăluțele pe care le veți cunoaște sunt curajosul porumbel Blue-Blue, descurcăreața găinușă Coco, simpaticul gâscan Gogu, neastâmpărata cățelușă Alma, cu puii ei, și drăgălașa pisicuță Pisi. Întâmplările prin care trec acestea se bazează pe dorința lor de supraviețuire, dorință care, în preajma omului iubitor, conduce la o dragoste reciprocă foarte puternică. Veți mai observa că nu e suficient să le asiguri hrană și culcuș, ci e necesar să le  oferi și o mângâiere, o vorbă bună, să le ghicești durerile, spaimele, nevoile. Veți îndrăgi și voi aceste animăluțe. Mai mult, când veți  mai întâlni unul, rătăcit sau nu, vă veți apleca pentru a-l mângâia, îi veți simți tremurul corpului, îi veți  întelege privirea, veți auzi pisica torcând și veți întinde mâna cățelului care vă întinde o lăbuță."

    Autoarea

  • Apă vie

    55.00lei

    Întreaga proză a lui Nicolae Stan este una de diagnostic. Cu alte cuvinte, istoria nefastă ca boală trebuie elucidată prin diverse mijloace de cercetare. Așa se face că naratorul ajunge să înfățișeze evenimente și tipuri umane concludente pentru un tratat antropologic.

    MARIUS MIHEȚ

    În centrul romanului Apă vie, al lui Nicolae Stan, se află povestea neașteptată a unei gropi de gunoi transformată într-un adevărat „centru al lumii”. Ea devine o arhivă a viului de cândva, locul unde se adună destine, memorii și forme fragile de supraviețuire. Aici, viața capătă o densitate aparte, iar personajele sunt purtătoare ale unei memorii colective marcate de pierdere și adaptare.

    Romanul îmbină realismul social cu reflecția metafizică, cotidianul cu viziunea simbolică, transformând banalul în scenă a revelațiilor profunde. În bună parte, personajele trăiesc în propriile vise, precum Bazil Arseniuc – administratorul, „particularul inactiv” –, care vede realitatea cu ochii săi din vis. Romanul în integralitatea lui pare să fie, în fapt, o viziune a regenerării unei realități infuzate de vis.

    Între real și vis, între concret și simbolic, Apă vie explorează felul în care oamenii își reconstruiesc existența într-o lume dominată de zgomot. Nicolae Stan propune un roman perspectivist, cu o formă de narare inedită, introspectiv și profund uman, în care cotidianul se transformă discret în revelație.

    ADRIAN  ALUI  GHEORGHE

  • Cu talent jurnalistic și prozistic, Katia Nanu face o carte în linie confesivă, fixată între evocare și faptul clocvial, totul structurat în secvențe, scurte povestiri care punctează reperele vieții ei. Persoane și evenimente ale ultimelor decenii, cărți, preocupări generale și unanim cunoscute sunt mixate cu fapte din biografia personală, rememorări, secvențe, fotografii, concentrate toate pe criza timpului și a îmbătrânirii, într-o societate care evoluează și ea, aducând în prim-plan observațiile unui povestitor atent, pe alocuri critic, neputincios în fața schimbărilor și a condiției de simplă „vrabie” dintr-un grup cu legi labile.

    Doina Ruști

    Există în scrisul Katiei Nanu o foame de adevăr care nu se mulțumește cu suprafața cronicii, ci sapă adânc, până la rădăcina unde „amintirile se adulmecă unele pe altele”. Jurnalistă cu ochi de șoim și poetă cu suflet de catifea, autoarea transformă realitatea ruginită a ultimelor decenii într-un adăpost viu pentru fragilitate.

    Pomul cu vrăbii este metafora noastră colectivă: un „pom cumsecade”, în care ne înghesuim cu toții – cu traumele de la Cernobîl, cu larma anilor ‘90, cu singurătatea de pe Messenger și cu spaimele pandemice. Cartea este un strigăt scurt împotriva uitării, o dovadă că prezentul, deși discontinuu și adesea nedrept, rămâne singurul spațiu în care ne putem ciripi trăirea.

    O carte ca un pom în care, dacă faci liniște, îți poți auzi propria bătaie de inimă.

    Florina Zaharia

    Ca în versul acela al Anei Blandiana, „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, sau ca în filmul cu Brad Pitt, The Curious Case of Benjamin Button, cartea Katiei Nanu este un jurnal de-a-ndăratelea, de la senectute la copilărie. Dar dacă e să cauți lumina și ea se află în trecut, acest parcurs este cât se poate de necesar.

    Katia Nanu este scriitoare prin excelență. Se vede că are obișnuința scrisului, că toată viața a trăit prin scris, din scris și pentru scris. Micropovestirile ei din Pomul cu vrăbii sunt flash-uri de viață trăite ori închipuite, gândite ori auzite, în care putem recunoaște plăcerea amănuntului semnificativ în tot ce observă și spune, dar și poeta care dă formă vasului și îl lipește pe dinafară, atât cât să nu se prelingă apa din el, apoi îl pictează cu pomi și vrăbii din care țâșnește viața.

    Violeta Ionescu

  • „12 povestiri imaginate prin toată lumea, inspirate din trăirile reale ale unor oameni care s-au trezit, peste noapte, cu lumea la picioare. Am încărcat această carte pe cele trei sisteme de inteligență artificială generativă la care am acces și le-am întrebat care e cel mai frumos lucru pe care l-au învățat citind-o. Acestea sunt răspunsurile lor: Gemini AI: În spatele tuturor poveștilor, oricât de diferite ar fi, există o căutare comună a iubirii care reușește să transforme până și cea mai adâncă suferință într-o formă de vindecare. Claude AI: Suferința e universală, dar felul în care fiecare om o poartă e atât de personal, încât devine cel mai intim lucru pe care îl poate oferi unui străin. Chat GPT: Am învățat că oamenii nu sunt salvați de norocul banilor, ci de norocul de a se găsi unii pe alții.” (Adrian Teleșpan)
  • O scriitură viscerală, de un realism întunecat, întâlnim în paginile acestui roman semnat de Marius Albert Neguț. În universul lui, opresorii și victimele își dispută același teritoriu geografic și identitar, marcat de drame, compromisuri, apropieri și înstrăinări. Ororile, traumele, obsesiile sau tarele realității comuniste au forța de a impresiona cititorul și de a-i oferi șansa unui exercițiu de reactualizare a unui trecut care încă pulsează destul de viu în conștiințe și în memorii. Viktor Frankl afirma că, ,,într-un fel, suferința încetează să mai fie suferință în momentul în care găsește un sens, cum ar fi sensul unui sacrificiu”. Aceasta pare a fi și radiografia, una de o luciditate contondentă, a lumii descrise în romanul de față, în care sacrificiul supraviețuirii morale și lucide oferă sens existenței într-o lume cufundată tot mai mult în tenebrele totalitare.

    Savu Popa

  • Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (...)
    Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, este
    un roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.
    (Selecțiuni din prefața semnată de Florina Pîrjol)
    „Dincolo de o intrigă aproape poliţistă, plină de enigme şi de întunecimi ale caracterului uman, reţetă deja omniprezentă în epica lui Radu Ţuculescu, romanul Umbra penei de gâscă are o dimensiune în plus, cea metaforică. Este vorba de metafora Cărţii şi de consecinţele ei asupra vieţilor şi locurilor evocate. Personajele romanului, funambuleşti, joviale, personalităţi neaoşe sau, pe alocuri, uşor fantaste prin aerul de colocvialitate onirică pe care îl afişează, par toate născute sub o zodie livrescă. Într‑o formă sau alta, cartea, biblioteca, scrisul literar sau practica lecturii le‑au determinat parcursul vieţii şi al firii. (...) Izolat, în mod prielnic, în turnul de fildeş al Poveştii, Radu Ţuculescu a fost mereu un meteorolog al imaginaţiei, capabil să surprindă, să simtă orice schimbare, oricât de imperceptibilă, a climatului propriilor personaje, a aventurilor acestora, dar şi al unui imaginar care continuă să fascineze şi să îmbogăţească vieţile cititorilor săi.“
    (Selecțiuni din postfața semnată de Savu Popa)
  • Frumosul din lumea lui Van Gogh confirma în Cosmin Neidoni un eseist fascinat deopotrivă de artele literare și vizuale și deosebit de atent la gesturi mici, care conservă cantități uriașe de umanitate. De aceea, O istorie a sărutului  e un proiect surprinzător, dar nu imprevizibil.  Numit cu modestie „jurnal al mirărilor”, acest volum are de fapt greutatea și anvergura unui tratat eseistic despre multiple imagini și sensuri ale sărutului, despre „treptele” de intimitate și modulațiile în timp și spațiu ale acestui gest afectiv fondator. Variind de la registrele sterile ale convenționalului la acordurile cele mai profunde și subtile ale cordialității, O istorie a sărutului este, de fapt, o istorie a mentalităților culturale, a inteligențelor emoționale și a modului în care omenirea alege să-și gestioneze „capitalul” tandreței. Scris cu pătrundere, eleganță și grație eseistică, volumul lui Cosmin Neidoni devine îl însuși un „agent” persuasiv al afectivității.

    Nina Corcinschi

    Ce este un sărut: un reflex biologic sau un act cultural încărcat de sens? În această pasionantă lucrare interdisciplinară, Cosmin Neidoni propune o istorie simbolică a sărutului, urmărind metamorfozele acestui gest de la civilizațiile antice până în epoca postmodernă. Cartea își asumă perspectiva unui istoric al mentalităților și investighează sărutul ca fenomen cultural total, situat la confluența dintre biologie, antropologie, literatură, arte vizuale și filosofie.

    Demersul nu se limitează la descrierea unui obicei intim, ci arată cum sărutul a funcționat, în diferite epoci, ca limbaj al dorinței, ca ritual al comuniunii, ca expresie a devoțiunii sau ca semn al intimității moderne. Prin analiza surselor istorice, a reprezentărilor literare și artistice și prin dialogul cu reflecția filosofică, volumul evidențiază modul în care un gest aparent minor concentrează tensiuni majore ale culturii: raportul dintre trup și sens, dintre individ și comunitate, dintre apropiere și interdicție.

    Originalitatea acestei lucrări constă în tratarea sărutului ca indicator al sensibilității umane și ca barometru al schimbărilor culturale. De la ritualul sacru la simulacrul mediatic, de la gest public la experiență intimă, sărutul devine aici o cheie de lectură a istoriei relațiilor umane.

    Scrisă într-un stil elegant și alert, care îmbină rigoarea analitică cu reflecția personală, această carte se adresează atât cititorului interesat de istoria culturii, cât și celui care dorește să înțeleagă cum un gest cotidian poate dezvălui arhitectura profundă a umanului.

    Florina Pîrjol

Go to Top