Parisul din poemul-fluviu al lui Ovidiu Baron este asemenea cerului din tablourile lui Marc Chagall: prin el plutesc clădirile catedralei, hotelului, spitalului, reconstruite de mâna unui arhitect oniric, în el se întrevăd siluetele podurilor și ale vapoarelor de pe Seine, ale personajelor din prim-plan sau episodice, irizațiile stărilor lăuntrice pictate în culorile melancoliei și nostalgiei. Poezia și memoria stau sub semnul unei logici fluide, iar marele râu din orașul (in)vizibil este rezervorul cernelurilor ce alimentează scrierile și rescrierile permanente, în care se oglindesc trecutul și prezentul, istoria personală și cea culturală, fragilitatea amintirii și puterea ei de a reconstrui teritorii. Geografia lichidă a memoriei exercită seducție printr-o pluralitate a vocilor de sirenă, topite în fulgurații de imagini insolite sau himerice, reflecții existențiale, decupaje onirice și trimiteri la spirite poetice înrudite. Călătoria cu acest bateau-mouche suprarealist, pe o apă preschimbată în flux al conștiinței, ne reamintește că suntem ființe aluvionare, purtate din loc în loc de curgerea timpului, lăsând o irepetabilă amprentă în delta memoriei universale.
Cristina Bogdan
Și Duhul literaturii se poartă, pentru Ovidiu Baron, mai întâi pe deasupra apelor. Apa Senei, apa amintirilor, apa paginilor, apa literaturii. Poemele lui curg, în cel mai literal sens, unul din altul, unul în altul, unul peste altul – până când toată memoria devine cuibar rotind de ape. Înțelepciunea populară spune că de foc mai poți fugi, de ape însă nu; prin urmare, nimic din ce a trăit sau a imaginat Baron nu poate fugi din calea apelor imaginației sale. Care, ca orice apă, poate fi simultan moarte & renaștere, mormânt lichid & mediul generator al oricărei vieți. Dualitate care e și a poeziei: „scrisul e o apă care curge amăgitor”, spune el – dar, în același timp, „poezia e totuși o ieșire la lumină”. Adică tot ce se poate spera mai substanțial de la ea.
Radu Vancu
