De la un capăt la altul, poezia sa răsună de „jingle”-uri din R.M. Rilke, J. Berryman, M. Holub, L. Cohen, Z. Herbert, N. Stănescu, L. Dimov, I. Bachmann, M. Ivănescu. Curios este că versurile nu ajung astfel să se transforme în antiliteratură. Lipsește patosul anti-convenție, lipsește și umorul de nuanță „cărtăresciană”. Radu Vancu are mai degrabă humor, unul livresc, care-i permite să treacă peste citate fără ca lirismul său să paralizeze. Într-adevăr, atunci cînd poemul aglutinează în propria-i substanță un ecou intertextual, se vădește intenția sa adîncă: stabilirea de legături cu modurile de existență ale poeticului prin excelență. Prin „citat”, Radu Vancu potențează starea poetică.
                                                                                         Doris Mironescu
Dincolo de aspectul intern al poeziei, preocuparea pentru atingerea unei tehnici formale cât mai desăvârșite face din acest trubadur modern un soi de rara avis printre colegii săi de breaslă. Chiar și atunci când își exersează spiritul ludic sau pornește de la simple exerciții de tehnică poetică (unele subtitluri sunt revelatoare în acest sens: „cu ritmuri sporadice din l. blaga”, „plecând de la o rimă din cezar ivănescu”, „fantasmă cu gid și cid”, „fantasmă cu iv și ivă” etc.), rezultatele sunt remarcabile. Radu Vancu este și el un fabbro, un adevărat virtuoz care depășește înțelegerea poeziei ca simplă inspirație – ce împinge poezia undeva în zona amatorismului – și purcede cu deplină siguranță, încă din volumul său de debut, pe drumul artei autentice.
                                                                                            Dragoș Varga