Odilia Roşianu (redactor‑şef Literatura de azi)
-
Pentru cei îndrăgostiţi de limba română, de gramatica ei, de vorbirea corectă şi nuanţată, fiecare greşeală gramaticală, lexicală sau de altă natură, dar din aceeaşi categorie, lasă o rană profundă, care cu greu poate fi oblojită, mai ales atunci când se tot repetă, zi de zi, în toate mediile, ba chiar se amplifică. Și de aceea, datorită paginilor scrise de doamna Mariana Badea, mă simt răzbunată. Ba chiar vindecată, într‑o oarecare măsură. Pentru că toate aceste derapaje sunt scoase la iveală, demascate – şi apoi corectate, pe larg, cu nenumărate exemple, comparaţii şi explicaţii. Însă cartea Bumerangul cuvintelor nu este nicidecum una exclusiv „didactică”. O, nu, dimpotrivă! Cu umor şăgalnic, cu ironie (chiar muşcătoare, câteodată), dar şi cu tristeţe de multe ori, autoarea ne pune, de fapt, în faţa ochilor un roman poliţist, unde întrebarea ce răsare nerăbdătoare în mintea cititorului, la orice sfârşit de capitol, este: „Care va fi următorul criminal?” De fiecare dată avem de‑a face cu o înlănţuire de cuvinte şi de expresii „blajine”, atacate şi, în final, omorâte de „stricătorii de limbă”, printr‑o „falsificare intelectuală”, prin „surogate lingvistice”, în timpul unor „concursuri de agramaţi”, pe parcursul cărora toţi se luptă pentru a ocupa locul I pe acest podium dizgraţios. Pe lângă conaţionalii retraşi, care fac greşeli, în funcţie de vârstă, la ei acasă sau la şcoală, există cei care propagă, diversifică şi îmbogăţesc cu un mare zel toate aceste cusururi lingvistice, adică jurnaliştii, indiferent de locul în care aceştia se manifestă: TV, presă scrisă, presă online sau, pur şi simplu, „social media”. Atunci când a apărut, în anii ‘90, sloganul „Cu televizorul aţi minţit poporul!”, acesta se referea doar la mesaje în sine, la fondul acestora. Acum, nu e vorba numai despre televizor şi nu mai există doar problema minciunii ştirilor: nu, în prezent ne mint (şi) cu privire la faptul că ei cunosc limba română (de literatură, nici nu mai vorbim) şi declanşează un rău cumplit, ucigând‑o cu sânge rece. Și lăsându‑ne, după cum bine scrie autoarea, fără „oxigen gramatical”. Se pare că nu li s‑a adus niciodată la cunoştinţă îndemnul lui Caragiale, adresat jurnaliştilor: „Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune”. În cazul în care bănuiţi că sunt luaţi în vizor doar „muritorii” care comit greşeli, vă înşelaţi. Sub aceeaşi lupă bine calibrată intră şi noul DOOM, care, deşi ar trebui să fie un exemplu de perfecţiune în acest domeniu, dovedeşte slăbiciuni chiar de la primele pagini, respectiv de la Cuprins. Și nu se rezumă doar la ele. Acestea fiind spuse, vă invit pe toţi – elevi, părinţi, profesori, jurnalişti, specialişti (indiferent de domeniu), traducători, medici, redactori, oameni de ştiinţă, muncitori şi, în general, cei care (afirmă că) vorbesc limba română – să părăsiţi comoditatea unei utilizări a 100 de cuvinte, inclusiv acelea greşite, şi să intrăm împreună în „frumoasa şi cumintea limbă română”, aşa cum o numea acelaşi Nenea Iancu. Primul pas (şi cel mai potrivit) este chiar această carte. Bumerangul este acel obiect (armă, jucărie) care revine, cu viteză, la locul de aruncare. Prin urmare, „bumerangul cuvintelor” se va întoarce la noi – dar tot de noi depinde şi dacă ne va distruge sau nu!
-
Autorul schițează o panoramă drastic analizată a vieții de zi cu zi a locuitorilor unui bloc înainte și după 1989. Despre depășirea sărăciei, combaterea conflictelor interpersonale, despre acțiuni de substituție a singurătății, despre discutarea unor subiecte precum Libertate și Adevăr. Tipic acestei lumi narative caracterizate printr-o descriere realistă a vieții de zi cu zi este intruziunea regulată a fantasticului. (...) Legile naturii sînt depășite, figurile sînt intenționat exagerate în existența lor fizică bîntuită adesea de fantome. Cauza amenințărilor și a pericolelor rămîne de obicei ambiguă, astfel încît toate aceste motive reprezintă metafore pentru o lume aparent impenetrabilă, plină de confuzie, neliniște și frică.
Kindlers Literatur Lexikon (Verlag Metzler, Stuttgart, 2009)
Radu Țuculescu adună în cartea sa o serie de întîmplări petrecute mai ales după schimbarea din 1989. Întîmplări care, adesea, îți produc frisoane și te pun pe gînduri. Ca și cum Stephen King s-ar fi mutat într-un bloc postsocialist.(...) Un roman grotesc, din care tragem concluzia că și libertatea poate duce la teamă.Frankfurter Allgemeine Zeitung
În paginile cărții este vorba despre o realitate în care viața oamenilor adunați într-un bloc mamut ia turnuri neobișnuite, tulburătoare. Sînt întrupări ale unei existențe adînci melancolice. (...) Autorul are un limbaj colorat, expresiv, cu care ne povestește despre un sistem care se rupe sub greutatea propriei sale arhitecturi ideologice.Neuer Zürcher Zeitung
Revista literară ORTE din Berna a plasat volumul apărut la Viena (Der Mikrowellenherd, Edition Milo, traducere de Zorin Diaconescu) printre cele mai bune șapte cărți de literatură străină apărute în spațiul german în 2008. -
Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)
-
Colaboratoare cu vechime și ștaif a Literomaniei – unde au apărut online prima dată o bună parte din prozele de față –, Ohara Donovetsky este o magiciană a limbii române și o prozatoare de un farmec aparte, în care se îmbină sensibilitatea estetă și feminină cu ecouri din proza noastră interbelică, modernistă. Personajele prozelor sale scurte alcătuiesc o galerie de femei intrigante și pitorești, cărora talentul de mare povestitoare al scriitoarei le conferă o aură de neuitat. Adina Dinițoiu Proza Oharei Donovetsky este o explorare curioasă și duioasă a unui univers intim, în care centrul de iradiere este femininul. Trebuie spus că în povestirile din acest volum se întâmplă foarte multe. Gesturile simple devin adevărate simboluri, chei de interpretare ale unor existențe în aparență banale, dar care ascund în spatele cortinelor o adevărată recuzită a ineditului. Fărâme de existență, surprinse în canavaua de poveste, capătă sensuri surprinzătoare, în tonalități când mângâietoare, când aspre, asemenea luminii descompuse printr-o prismă optică. Ohara Donovetsky este o povestitoare atât de iscusită, încât ne-ar putea ține treji, asemenea Șeherezadei, o mie și una de nopți, și încă una în plus. Raul Popescu
-
Nu știu cum va arăta poezia viitorului, cu atât mai puțin geekșii de peste o jumătate de secol sau de peste un secol. Care vor fi deliciile de nișă? Poate Insula iubirii va deveni un soi de Squid games sau poate chiar „iubirea” va avea alte înțelesuri, cum am văzut că tinde să aibă de la secol la secol și de la zonă culturală la zonă culturală. Poate că jocurile video vor deveni de-a dreptul realități virtuale și poate că unii vor alege să trăiască exclusiv acolo. Poate că cinemaul va fi făcut de AI și fiecare om își va putea face filmele lui pentru el și prietenii lui. Poate că manga și anime vor rămâne niște relicve culturale ca stampele japoneze, iar universurile derivate din ele vor avea o cu totul altă formă și viață. Un lucru știu însă sigur: va exista poezie. Poate nu în această formă, însă poezia bună, chiar dacă își schimbă forma, tinde să își păstreze sensul și esența un timp destul de îndelungat. Așa că, da, sunt convins că și peste o sută de ani textele din această antologie vor putea fi gustate de publicul viitorului, pentru că sunt aici 32 dintre cele mai expresive și mai intense voci poetice ale momentului. Și ele vor sta mărturie poetică și antropologică pentru acest moment din „trecut”. Cosmin Perța „NU dezbatem marile tematici ale universului”, zice Andrei Zbîrnea în cuvântul lui înainte, majusculându-și negația. Poate că nu (deși adevărul e că eu cred contrariul); dar cert e că ce se dezbat aici sunt marile teme ale umanului. Antologia asta fermecătoare, lipsită de temă, de concept, de ambiții ideologice de orice fel, e de fapt diversă ca poezia însăși. De la Insula Iubirii la Rilke, de la espresso la Chat GPT, de la finala cu Liverpool la stimulare magnetică transcranială, nimic din ce au atins vreodată creierul & inima umane nu lipsește din paginile ei. E așa de reconfortant că astfel de antologii sunt încă posibilă. Ele (rare) demonstrează ceva esențial: că poezia însăși e încă posibilă. Radu Vancu Deși către tine, cel de peste 2 000 de ani, poate părea un subtitlu/mesaj utopic, Antologeek vorbește despre serile noastre din 2024, în singurătate sau în familie, cu bolul de popcorn, pe Netflix sau cu un podcast în căști despre ultimele evoluții ale conflictelor la nivel global. Cum zicea comediantul Teo într-un număr de stand-up, trebuie să ne gândim la arheologii viitorului în momentul final al existenței noastre. Când lăsăm ceva în urmă, de exemplu această antologie, mimica noastră nu-atât-de-serioasă sau un text cu fruntea descrețită în care NU dezbatem marile tematici ale universului ar putea să-i amuze pe arheologii de peste 2 000 de ani. Asta dacă va mai exista această meserie în nomenclatorul profesiilor de atunci. Sigur că aceștia vor avea teorii controversate care să izoleze definiția Inteligenței Artificiale din 2024 și că ne vor spune deschis cine cred că sunt Bianca, Alin, Marius și Ioana (voi aflați înaintea lor din cartea asta). Totuși, numele Antologeek va plăcea tuturor, la unison. E singura mea certitudine pentru peste 2 000 de ani referitor la această plachetă. Revenind în laboratorul Antologeek, țin să menționez că a fost o experiență pe repede înainte, cu sufletul la gură, o iubire de-o vară, care a debutat în mai de la propunerea Cristinei Munteanu, susținătoarea #1 a proiectului. Am trecut de la brainstorming la ideea de tematică venită de la Bogdan-Alexandru Petcu (subculturi și culturi pop în poezia contemporană românească), iar apoi am primit și numele Antologeek de la Alexandru-Codruț Ivașcu. A urmat heirupul de câteva zile de a contacta cei treizeci și doi de autori, urmat de religiozitatea unora de a respecta termenul-limită și de prelungiri de deadline motivate de vacanțe de vară și concedii. Nume noi au fost adăugate pentru a completa puzzle-ul lipsă la început de august. Toate aceste ramuri ale Antologeek, nu neapărat într-o succesiune cronologică, sunt de vină pentru produsul finit, care se vrea doar primul din universul poetic Arcane, care se naște cu ocazia asta. Sunt recunoscător tuturor celor care au făcut Antologeek posibil. Îi doresc să-și găsească mulți cititori curioși, inteligenți și cu simțul umorului dezvoltat! Andrei Zbîrnea
-
Un roman despre viață ca joc al hazardului, narațiunea debutează precum suflul exploziei unei bombe cu ceas, cel mai probabil elvețian. Apoi plonjăm subtil în poveste și ne întâlnim față în față cu personajele, fără filtre care să acopere eventualele defecte. E revigorantă lipsa oricărei tendințe de-a moraliza ori de-a eticheta, autoarea lăsându-și personajele strict față în față cu propria conștiință, în vreme ce cititorului nu i se oferă o lecție cu subînțelesuri ascunse, ci doar o poveste ficțională care ar putea fi foarte bine reală.
Clara Marinescu nu e vreo surpriză pentru mine, știam că o să-mi placă ce și cum scrie încă de când i-am citit primele texte. Scrierile Clarei sunt fluente, elegante, magnetizante, cu irizații melancolice și profunde, cu siguranță îi voi urmări ascensiunea cu mult interes.
Monica Ramirez
Romanul Clarei Marinescu este o apariție neobișnuită pentru moda literară românească din 2024. Poate fi citit cum se deschide, ca o aventură nesfârșită a unei metempshihoze sui generis, care duce mai departe mizele din Adam și Eva, de Liviu Rebreanu, și Țărmul interzis, de Horia Aramă.
Cu alte cuvinte, romanul este un hibrid între mainstream și genurile marginale care permit romanul, la care se adaugă și o tușă foarte puternică de poezie, totul unificat de tema descoperită și redescoperită a dragostei. De asemenea, romanul Clarei Marinescu poate fi privit ca un produs foarte actual al tehnicilor prozei foarte scurte, vedere susținută de autonomia narativă a fiecărui capitol în parte – și sunt câteva zeci! –, de multe ori reprezentând vieți întregi sau măcar finalul unor vieți derulate cu viteză maximă.
Iată deci unde am putea sesiza originalitatea volumului Întunericul din mine. Îndrăznesc însă o propunere: nu citiți cartea pentru împăcarea dumneavoastră ca cititor de divertisment sau „de profesie”. Lăsați-vă purtați de îndemnul nerostit al autoarei de-a-i vedea confesiunea, prezentată nu formal, ci ascunsă în alegerile făcute și apoi povestite. Nu este povestea unor îndrăgostiți care se întâlnesc peste evuri, ca la Rebreanu, nici povestea unor fugi care se continuă una pe alta de dragul unei supraviețuiri in extremis, ca la Aramă. Nu avem nicio miză morală aparentă, căci morala se pierde între alegeri care, mai ales la trecerea, din nou originală, a sufletului călător în trup de animal, fuge de instanțe și de semnificația oricărui act. Aș putea spune că avem o confesiune a salturilor între vieți, o confesiune a intervalelor, dacă vreți. Nu ajungem la o lipsă a sensului, totuși. Căci intervalele păstrează o nevoie, mărturisită natural, în mai multe feluri și în mai multe (fragmente de) vieți, de a găsi un scop al intervalelor puse unul după altul.
Evident, veți bănui că aprinderea sentimentul de iubire luminează spațiul creat astfel. Ar fi dovezi pentru aceasta în (fragmentele din) viața aleasă ca reper central, pierdut ca un pieton într-o intersecție aglomerată, la oră de vârf, cu toate semafoarele defecte.
Și totuși, există un sens al tragismului care se construiește de-a lungul capitolelor-salturi, este un tragism de atmosferă, căci – în lipsa sugerată a instanței morale, în arbitrariul asumat al alegerilor – nu avem nici hybris, nici păcat. Vă doresc să vă găsiți o explicație personală pentru această senzație, de care nu mă îndoiesc că veți avea parte. Pentru mine, poate prea simplu, explicația se află în titlu.
Întunericul din mine este o carte despre regretul pierderii înțelesului morții, iubirii, comunicării, este o aprindere a căutării sensurilor, foarte ușor de pierdut în nemurire, în repetițiile iubirii și ale cuvintelor, într-un timp aparent nelimitat. Ceea ce știm că niciunul dintre noi nu are.
Cătălin Badea-Gheracostea
-
În Bucureștiul interbelic, Lorendi, o tânără născută în mahalaua Flămânda, lasă în urmă o existență searbădă și marcată de lipsuri pentru a se căsători cu Leontin, o figură controversată în cercurile influente ale epocii. Lorendi se adaptează însă cu greu la noua ei viață de soție și mamă, simțindu-se tot mai vulnerabilă în fața exigențelor ce îi sunt impuse de familie și societate. Dar o întâlnire neașteptată îi oferă șansa evadării dintr-o existență în care totul pare stabilit dinainte pentru ea, iar la vârsta de 28 de ani Lorendi dispare fără urmă. Un secol mai târziu, strănepoata ei, Alice, descoperă în mansarda casei în care aceasta a locuit o fotografie și un caiet cu pagini nescrise. Pornind de la cele două obiecte vechi, tânăra începe să studieze cu mai multă atenție istoria familiei sale. Ce ascundea Lorendi în momentul dispariției? Ce secrete au păstrat în toți acești ani ceilalți membri ai familiei? În cine mai poate avea încredere? Care este misterul caietului nescris? Pentru a găsi răspunsuri, Alice va trebui să vadă dincolo de jocul aparențelor și să asculte vocea unui martor invizibil: Timpul. Păstrător al tuturor poveștilor de viață, acesta deapănă istoria întrețesută a oamenilor și locurilor, dezvăluindu-și totodată adevărata natură, ce pare a avea o componentă profund umană. Timpul este mai mult decât o calitate a universului, iar prezența sa nu este dictată numai de legile fizicii. Timpul este un povestitor curios și îngăduitor, este firul care leagă destinele personajelor, punctând momentele de cotitură și reflectând asupra alegerilor făcute. Romanul propune descoperirea treptată a unei crime din trecut, pornind de la o fotografie. Cu o intrigă bună, scrisă într-un stil curat, cartea este și o întoarcere credibilă și documentată la perioada interbelică – până în anii ’50 și apoi până în prezentul naratoarei. Miruna Vasiliță, aflată la a doua carte, este o prozatoare atentă la configurarea poveștii, preocupată de suspans și de final, mergând pe tiparul prozei tradiționale, cu personaje bine alcătuite și discurs epic curgător. Doina Ruști
-
Dan Matei, un debut absolut surprinzător, o carte care acoperă primii ani de dupa Revoluție, cu atmosfera aceea postapocaliptică și total nebună. Un roman care merită o soartă mai bună (ma refer la receptare). Bogdan Alexandru-Stănescu, Suplimentul de cultură nr. 424, ianuarie 2014 La aproape 35 de ani de la Revoluție, apar în literatura română tot mai multe cărți cu subiecte ancorate în tulburii ani ’90, ai tranziţiei postcomuniste. Motivul e legat de maturitatea, de experiența și distanța necesare generației care s-a dezvoltat în acei ani pentru a explora narativ, cu toate instrumentele stilistice, estetice, ideologice, mentalitare, istorice, sociologice ș.a.m.d., spațiul și contextul social care i-a format. Dan Matei este unul dintre acești exploratori, care, în cartea de față, ce analizează distopic și postapocaliptic primii ani de după Revoluție, creează o frescă socială de o acuitate înspământătoare, chiar dacă este trecută uneori prin filtru oniric sau suprarealist. Literatura noastră are nevoie de un roman social de bună calitate, care să sondeze în adâncime straturile corupției, ale oportunismului și ale confuziei generale care ne-au marcat istoria recentă, iar Dan Matei este în momentul de față unul dintre cei mai expresivi reprezentanți ai acestei direcții. Cosmin Perța
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Andrei Zbîrnea
Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților
și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.
Sergiu „6” Mitrofan – byron
Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.
Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.
Bogdan Crețu
-
Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se ivesc în răstimpul unui veac deșirat de două războaie mondiale și de mai multe schimbări semnificative de regim politic. Simbolul acestei țesături de tip palimpsest, în care biografiile protagoniștilor se profilează pe contururile fluide ale vremurilor, este leagănul magic, în care se odihnesc pruncii fiecărei generații și de al cărui balans nefiresc se tem adulții.
Dimensiunea istorică a romanului, menită să lumineze creșterea și descreșterea unor moduri de existență și înlocuirea lor treptată cu altele noi, este dublată de cea psihologică, ce urmărește destinele eroilor și răspunsurile lor în fața dificultăților ce le jalonează parcursul.
Ritmul alert al scriiturii pare a ne atenționa că uitarea poate fi o formă gravă de vulnerabilitate și că povestea trebuie spusă, pentru a recupera astfel chipurile celor ce nu mai sunt prezenți. Arhitectura narațiunii trimite mereu în subtext la importanța memoriei, înțeleasă în termenii lui Henri Bergson, ca memorie-imagine, capabilă să proiecteze trecutul în prezent prin intermediul scenelor pe care ni le livrează. În felul acesta, timpul întâmplărilor și cel al rememorării se întrețes, într-un roman care te poartă rapid prin epoci și locuri diferite, creând impresia că totul se petrece sub ochii tăi de cititor.
Cristina Bogdan
Cartea ale carei prime pagini le parcurgeți acum nu este o excepție. Din nou, Corina Ozon se aventurează pe tărâmuri literare noi și construiește o combinație originală între o saga de familie și istoria unuia dintre colțurile îndepărtate ale României de-a lungul a aproape un secol, cel mai zbuciumat secol dintr-o istorie niciodată blajină. La intersecția imperiilor și în luptă cu natura și cu vremurile, personajele cărții vă vor cuceri de la primele pagini și vă vor antrena în universul lor. Națiuni și credințe, pasiuni și tradiții se întâlnesc într-o succesiune de capitole care desfășoară firul narațiunii din perspectivele personale ale eroilor cărții. Bagheta magică ia forma unui leagăn verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuie lăsat nicicând să se legene gol. Vă invit să dați pagina și să deschideți poarta acestei cărți.
Dan Romașcanu
Acțiunea romanului Când macii leagănă povești începe într-o perioada prosperă, sfârșitul secolului al XIX-lea, care pune afacerea cu grâne din Rânghileşti pe harta Europei. Această lume așezată devine amintire când tăvălugul celor două războaie mondiale ară întreaga Europă, distrugând țări și destine. Chiar și povestea de iubire dintre Anastasia și Mihai este greu încercată. Dacă autoarea Corina Ozon ar fi lăsat povestea lor și a supraviețuitorilor să se piardă, tu, cititorule, n-ai fi aflat niciodată cât au pătimit. Contează o poveste? Da, pentru că uneori o poveste salvată face cât o lume.
Emilia Chebac
-
Transbordare e un loc care nu figurează pe nicio hartă din lume și pe care Gelu Vlașin știe să îl transforme într-un spațiu fabulos, unde se desfășoară marile experiențe inițiatice, iar biografia este ridicată la coeficienții superiori ai mitului personal. După ce a intrat cu dreptul în poezie acum douăzeci și șase de ani cu volumul Tratat la psihiatrie, care îl impunea ca pe unul dintre fruntașii grupului 2000, acum autorul ne dovedește că poate fi și un prozator de excepție, capabil să evoce o lume care are ceva din fizionomia „pădurilor de simboluri”. Iar cartea de față îl reprezintă în cea mai mare măsură.
Octavian Soviany
Gelu Vlașin chestionează atât realitatea contemporană, tot mai vizibil configurată ca o pluritate de lumi virtuale și paralele, cât și utopia celor blazați, edificată ca refugiu din fața inechităților sociale, a fariseismului și a parvenitismului. Protagoniștii romanului său, tineri maturizați înainte de vreme, animați de o apetență aparte pentru spiritualitate, posedă o privire și o înțelegere care transcend pelicula faptului imediat. Demontând aparențe, ei se mișcă într-un univers totodată atemporal, ancorat în subconștient, mit și vis, dar și actual, infuzat de informații concrete și verificabile. Inefabilul se conjugă aici cu palpabilul, știința, filozofia, psihologia cu practicile de yoga. Cartea propune, așadar, o bogată ofertă interpretativă, dar este, în primul rând, o pledoarie pentru iubirea plenară, pentru trăirea autentică și profundă. Un roman despre încrederea în forța umanității, care te transbordează dincolo de suprafețe pentru a te aduce cât mai aproape de adevărata rațiune a vieții.Iuliana Miu
Transbordare este un roman despre fragilitate, prietenie, inițieri și mici evadări care ne țin la suprafață. Cu tandrețe și luciditate, Gelu Vlașin trasează adolescența prin perioade de singurătate, lecturi marcante, prietenii bizare și acele plutiri în care totul pare posibil, surprinzând tensiunea dintre izolare și dorința de apartenență. „Clanul ciudaților” – Ștefan, Clara, Fabian, Dante și bunica Pălage – devine o familie alternativă pentru toți cei care nu-și găsesc locul într-o lume deformată. O poveste despre libertatea de a ne transborda în propria lume, oricât de neobișnuită ar fi.Bogdan Munteanu
-
Redus!Scrisă pentru copiii neurotipici şi neurodivergenţi deopotrivă, povestea lui Andi este o poveste‑oglindă, ce reflectă un adevăr despre copii: acela că pot fi buni, curajoşi, jucăuşi, dar şi curioşi, chiar şi atunci când se tem. În fond, la ce e bun jocul alături de figurile de ataşament şi de jucăriile de pluş, dacă nu la a face frica tot mai mică? Cartea este un instrument valoros pentru părinţi şi specialişti, deoarece aduce în lumină, prin intermediul recomandărilor şi strategiilor de la final, ceea ce experienţa tunsului este pentru copii – un proces pe care merită să îl susţinem cu răbdare şi blândeţe. Încurajez părinţii să rămână deschişi faţă de acest proces, pentru că fiecare copil este unic şi ne vorbeşte diferit despre modul în care poate fi ajutat.
Sunt gata să mă tund prezintă povestea lui Andi, un copil curajos căruia îi e frică (cine a spus că cei curajoși nu se tem?) de fiecare dată când se tunde. Dar ce bine că Andi nu e nevoit să fie singur cu frica lui. Îi are aproape pe mama și pe ariciul Nono și împreună descoperă ce este frizeria, ce instrumente folosește frizerul și cât de important este să ai pe cineva lângă tine de fiecare dată când îți este teamă.
„Mult m-aș fi bucurat, atunci cînd copila mea era mică, să fi știut cum să-i risipesc teama de tuns. N-a funcționat nici măcar împrietenirea cu Ovidiu, tînărul blînd și bun care venea la noi și îi făcea tunsori atît de frumoase. Mi- ar fi plăcut să fi existat această carte atunci, dar mă bucur că părinții care au acum copii mici o pot avea și citi, se pot folosi de ideile minunate din ea și se pot bucura de o experiență foarte plăcută atunci cînd își însoțesc micuții la tuns. Mulțumesc, Miha Tătucu, pentru această carte frumoasă și mult folositoare. “
Ana Barton, scriitoare
„Tunsul părului este, adesea, o problemă pentru cei mici. De fapt, copilul este cel care trece prin experiența desprinderii de ceva care îi aparține și îi dă identitate. Pornind de la provocarea tunsului, Miha Tătucu creează o poveste delicată pentru a-i ajuta pe cei mici, iar pentru părinți vine cu răspunsuri deschise și jocuri care să întărească relația copil-părinte.“
Nicoleta Radu, psihoterapeut psihanalitic
