Shop

  • Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

                Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                             Ana-Maria Negrilă, scriitoare

  • Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

                Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                             Ana-Maria Negrilă, scriitoare

  • Serpentine

    46.00lei

    Alternând scriitura realistă cu cea onirică, ambele foarte atent conduse, pendulând între prezentul vieții protagonistului și rememorările unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, romanul lui Allex Trușcă – Serpentine – induce senzația unei călătorii existențiale pe un drum sinuos, marcat de traumă, vinovăție și migrație forțată. Până la un punct, ar fi putut fi citit ca un Bildungsroman, dar nu asistăm la o reală devenire a personajului central, Adrian, ci, mai degrabă, la o mișcare șerpuitoare a destinului, punctată de întorsăturile geografice și mentale ale exilului și de imposibilitatea de a evada din bucla fără de sfârșit a traumelor transgeneraționale. Construcția narativă urmărește fluxurile memoriei, niciodată liniare, și se înalță pe un eșafodaj de asocieri, digresiuni, reveniri și paralelisme, sugerând în final că deplasarea sub semnul traumei nu se produce înainte, ci este amprentată de revenirea la locul originar al durerii. Plecarea, fuga, îndepărtarea nu oferă o soluție autentică, personajul rămânând captiv în cercurile concentrice ale amintirii și ale bolii, iar reîntoarcerea nu vindecă, ci adâncește rana.

    Vocea narativă este intensă și hipnotică, scoțând mereu la suprafață tensiunea confesivă și accentuând cunoașterea senzorială, dar și psihologică a lumii. Povestea acestui little man al istoriei, unul dintre nenumărații anonimi nefericiți, este, în fapt, cea a familiilor care se destramă, strivite sub povara vinovățiilor și a rușinii. Relația dintre Șarpele narator și Casă amintește simultan de credințele prezente în folclorul românesc și balcanic, dar și de interpretările psihanalitice, în care casa reprezintă structura eului, iar șarpele energia latentă, instinctul sau nevoia de transformare. Neobișnuit este aici dialogul pe care-l instituie Șarpele cu Casa, precum și felul în care romanul se deschide cu finalul, ca pentru a sublinia ideea scenariului ce se repetă la infinit, chiar dacă actanții sunt alții. Cititorul coboară și urcă pe volutele poveștilor, amețind de la aerul tare al frazelor baroce, încărcate la tot pasul cu deschideri senzoriale, preponderent olfactive. Romanul atestă fără echivoc talentul de prozator și ingeniozitatea stilistică ale lui Allex Trușcă.

    Cristina Bogdan

  • E fascinant modul cum reușește Laura Stanciu, din câteva cuvinte, să creeze atmosferă, să ia delicat cititorul de mână, să-l conducă în universul proaspăt modelat, construit pe teme  inconfortabile, pe care autoarea le îmblânzește cu naturalețe. Sunt teme de care mulți se sperie ori pe care le ocolesc. Moartea sub orice formă, fizică, relațională, emoțională, a devenit nomina odiosa în goana noastră după cât mai multă poleială dată fiecărei secunde. Laura Stanciu nu se ferește de acest teritoriu și gestionează, pe spații extrem de mici, un echilibru perfect între fragilitate și forță, în care dramele ori speranțele personajelor sunt consumate pe tonalități diferite, într-o tensiune atent controlată. „Zi-mi numele și voi trăi”, stă scris în Cartea egipteană a morților. Laura Stanciu le-a spus pe nume și le-a oferit ceea ce puțini autori reușesc: o viață demnă de literatură.

                                                                                  Cezar Amariei

                Moartea sperie întrucât este singura dintre realități pe care nu o putem experimenta repetat. Cel puțin nu în nume propriu. Spre teritoriile ei privim doar prin sfârșiturile celorlalți. Și prin felul în care literatura ni le așază sub ochi. Decupajele propuse de Laura Stanciu în acest volum de proze scurte înfățișează cu tandrețe, ironie, umor negru și un strop de cruzime chipurile trecerii, condiția noastră de ființe liminare, situate pe granița imperceptibilă dintre un aici și un dincolo. Dar miza nu e niciodată doar deznodământul în sine, mai mult sau mai puțin neașteptat, ci și lumina unei întregi vieți filtrată printr-un ochi de fereastră. Cu precizia unui portretist deprins să așeze pe pânză esențialul, scriitoarea creionează figuri și gesturi, situații-limită, și, din câteva tușe, curgerea lină sau învolburată a unor destine în filigran. Privită dinspre moarte, existența își dezvăluie altfel sensurile. Iar una dintre calitățile acestor proze rezidă tocmai în firescul cu care moartea este lăsată să se plimbe nestingherită prin blocuri, apartamente, spitale și morgi, devenind un soi de dublu al celui pe care urmează să-l îmbrățișeze într-un ultim tangou. Episoadele din cele două părți ale volumului ar putea fi citite ca scenele înlănțuite ale unui medieval dans macabru, căruia nimeni nu i se poate sustrage. Însă ceea ce rămâne, în cele din urmă, în ochiul cititorului este, paradoxal, viața.
                             Cristina Bogdan
     
    Efemeritatea, fragilitatea umană în traiectoria destinului, esența vieții surprinsă în gesturi mărunte, în mundan, în rama domestică a fiecărei zile, traversează prozele semnate de Laura Stanciu în acest volum de debut.  Ceea ce cred că îmbracă cel mai bine tema morții, greu de mânuit, dar iscusit pusă în pagină de autoare, este stilul de cele mai multe ori tranșant, direct, despuiat de ornamente inutile. Totodată, în acest stil își găsesc loc umorul  și ironia, care au efectul de a domoli iminența sau apăsarea finalului, de orice natură ar fi el  –  al unei etape, al unei povești de iubire sau al unei iluzii. 
                                      Andra Samson
  • Prima mea întîlnire cu scrisul lui George Schimmerling s-a dovedit foarte periculoasă: am devenit dependentă pe loc și definitiv. Luați asta ca pe un avertisment, pentru că odată ce veți „gusta” din stilul său iute-fructat – cu surîs inclus, asta cel puțin, căci hohotul de rîs pîndește mocnit – veți căuta cu febrilitate tot ce scrie. George are în piept un transformator nemaipomenit, unul care face totul poveste. Fie că povestea are culegători de vînt care dau la pedală, fie tufe zemoase de zmeură, fie doruri înstelate, fie drumuri neumblate, pălării cu secrete o viață purtate, melancolii cu depărtări înghețate, filme meșter dezghiocate și-apoi nou înfiletate, rochii aprig înflorate, iubiri nedezamorsate. Așadar, ce-avem noi aici? Iată ce: o carte din care nu mai vrei să pleci.  

    Ana Barton   

      Povestirile lui George Schimmerling par frânturi dintr-o memorie colectivă; printre ele se află amintiri personale, ca o trimitere la faptul că prezentul poartă cu sine, la orice vârstă, urmele trecutului din unde venim. Aluzia intertextuală, prin care fiecare povestire este asociată cu un titlu de film (inclusiv titlul cărții, o parafrază paronimică a filmului Unora le place jazul), este când ludică, când parodică, alteori tristă. Întreaga construcție narativă dovedește însă că, de cele mai multe ori, viața bate filmul sau că viața nu e ca în filme, însă rămâne povestea spusă cu cel mai mare talent.

                                                                                                                                                                                                                        Corina Ozon

      Unora le place iazul, volumul semnat de George Schimmerling, este o invitație nostalgică și plină de farmec în universul unui pasionat de cinema, unde cotidianul se împletește subtil cu magia ecranului. Structurată original în 25 de povestiri, cartea transformă titluri celebre de filme în porți către amintiri personale și reflecții pline de spirit. Totul pornește de la etajul trei al unui cineclub timișorean, un spațiu al libertății absolute, unde fumul de țigară și pasiunea pentru Tarkovsky, Buñuel sau De Sica modela destine. De la Omul invizibil și Hoții de biciclete, până la Diminețile unui băiat cuminte, autorul ne poartă Pe aripile vântului cu o ironie fină și o sensibilitate aparte prin episoade savuroase, de la absurdul epocii comuniste, până la aventuri asiatice cu identități confundate și căutări interioare la vârsta maturității. Fiecare pagină este o lecție despre cum ne poate salva arta de banalitate, transformând oamenii de rând în protagoniști de neuitat. Stilul lui George Schimmerling este cald, autentic și plin de un umor revigorant, făcând din această lectură un deliciu pentru cei care iubesc poveștile bine scrise și parfumul filmelor de altădată. De cauți o carte care să te facă să zâmbești, să râzi sau să reflectezi despre viața prin obiectivul unei camere de filmat, aceasta este alegerea perfectă.

                Jan Cornelius

  • Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.

    Radu Vancu

    După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective. Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică. Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister... Violeta  Borzea
  • Am avut sentimentul unei comunicări adevărate cu textele (...), care ating – prin interogație, elipsă ori printr-o discontinuitate esențială – chiar poezia.

    Gabriela NEGREANU

    Opera de până acum a lui George Nina Elian are organicitate, consistență, dar și o fluiditate care o predispune la permanenta devenire prin autoîmprospătare. Căutătorul tangențial și poetul (și ce poet!) identifică febril, aproape nonstop, resursele unei regenerări poetice alerte, viabile, susținute. Nimic gratuit, nimic la întâmplare în versurile autorului oltean. O poezie de o coerență vecină cu scânteile sacre din miezul revelațiilor. O poezie nu doar de citit, ci și de simțit, recitit, regândit. O scriitură mereu pe limită, care se refuză stărilor facile sau poziționărilor terne, comode. Și, repetând a nu știu câta oară, un căutător care, tangențial, este (și) poet.

    Cosmin DRAGOSTE

    Devenirile lui George Nina Elian dau mărturia unei matrice existențiale ce aduce la un loc filosofia și teologia, împăcând contrariile, „liniștind” un posibil destin potrivnic. Chiar și acolo unde invectiva se strecoară, unde tonul ridicat pare să câștige primul plan, ele sunt îngăduite doar pentru a contrasta cu sensul general al unui parcurs de la care conștiința poetică nu poate abdica. Evident, vorbim de un univers aparte, unde înaltul și teluricul se îngăduie reciproc, între care prind formă „mirările poetice”.

    Marius MANTA

  • Curajul de a renunța la o relație distructivă este, pentru Ema, începutul unor căutări ale sensului propriei vieți. Rememorează vechi iubiri și copilăria modelată de absența tatălui, greșește, se învinovățește, regretă, se răzvrătește, totul în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu ea.

    Frânturi din Ema se găsesc în fiecare dintre noi. O vulnerabilitate pe care nu o putem depăși, lașitatea de a ne lăsa copleșiți de ceea ce doresc ceilalți de la noi, vreo tristețe căreia îi refuzăm dreptul de a exista – sunt sinuozități ale vieții interioare pe care cu toții le recunoaștem. Ema nu are soluții pentru noi. Are însă curajul de a ne arăta lupta ei, drumul anevoios către sine însăși.

    Toate acestea sunt prinse de Valentina Georgescu în rama unei lumi de o eleganță discretă, cu lumini blânde și detalii pline de sensibilitate. O carte care lasă în urmă o mireasmă dulce-amăruie de petunii și gutui.

    Simona Antonescu

    „Viața se întâmplă în mintea noastră. Noi o facem mai bună sau mai rea”. Așa spune Ema, personajul din romanul de debut al Valentinei Georgescu. Un personaj pe care autoarea îl explorează cu minuție în culisele ființei lui, care se înfiripă din relația cu mama și cu un trecut dificil, marcat de secrete și de o fractură comunicațională, din povești amoroase care o închid într-un  stereotip din care evadează continuu, din relația fluctuantă cu sinele, cu singurătatea, cu propria vulnerabilitate. Valentina Georgescu scrie o poveste despre cum ajungem să ne asumăm propria identitate dincolo de condiționări sociale și de contexte repetitive. O scrie cu atenție pentru gest, pentru revoltă, pentru toate tipurile de renegociere ale locului pe care Ema îl ocupă în lume. În lumea ei.

    Romanul Valentinei Georgescu e o succesiune de tablouri ale unei vieți interioare. Dinamic, conversațional, alert, traversat de ancore în cotidian, de filme, muzică, prietenii, confesiuni, crize emoționale, cafele, dependențe, profunzimi și nevralgii ale familiilor prinse în scenariul înstrăinării sau ale cuplurilor care nu se cunosc pe deplin niciodată. Povestea Emei e una a eliberării și a vindecării conștiente, pe care autoarea o construiește pas cu pas, credibil, coerent și ușor de parcurs. Sciitura e atașantă și vie, își ține cititorul aproape și nu complică inutil firul narativ. Din contră, proza e una a esențializării, așa cum ajunge să fie și parcursul Emei, surprinsă în plină și exuberantă reinventare.

    Ioana Bâldea Constantinescu

  • Imberia

    46.90lei
    Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.
    Bianca Burța-Cernat Bianca Burţa‑CernatBianca Burţa‑Cernat
    Meritul Imberiei lui Ovidiu  Pecican stă în configurarea autentică a structurii sufleteşti complexe a intelectualului (idealist) şi a raportării lui conflictuale la lumea din jur.
    Gabriela Gherghişor
     
    Întrebuinţând figura lui Don Juan, un personaj de anvergură al prozei universale, plasat într-o lume promiscuă şi lipsită de orizont, violentă adesea („ca un abator”), un Don Juan îndrăgostit, îndoliat şi speriat de ratare, cu mai multe „plăci de personalitate” care nu se suprapun, împletind, de asemenea, o proză a cotidianului (din care nu lipseşte povestea) cu cea a analizei psihologice (ce mai păstrează, din primul roman, fine irizări expresioniste), Ovidiu Pecican dă în Imberia un roman frumos, care se citeşte cu plăcere.
    Sanda Cordoş
     
    Romancierul reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante. [...] Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.
    Ion Mureşan
     
    Ovidiu Pecican reabilitează mitul lecturii plăcute şi al prozei captivante.
    Ion Mureşan
     
    Cred că romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei, a cărei frumuseţe se destramă în timpi exasperant de descompuşi, ce se lasă reconstituiţi cu greu şi numai câteodată. Cred, de asemenea, că romanul îţi taie respiraţia, te întoarce pe dos şi te face să visezi la el multă vreme.
    Ovidiu Pecican
  • Elegantă şi subtilă într-un mod rafinat, elegiacă sau moralizator-caustică, Monica Nistorescu ne oferă o serie de pastile de observaţie cotidiană din care reies nu doar siguranţa consemnării şi simţul visceral al lucidităţii, ci şi faconda condeiului jurnalistic, totul sub semnul unui estetic lipsit de ostentaţie, ce constituie elementul aglutinant al volumului.

    Fie că e vorba despre observaţia umanului, a socialului, fie că e vorba despre aducerea în atenţia şi în retina cititorului a unor toposuri cărora le conferă, prin ochiul propriu, semnificaţii noi, textele sunt fruste, sincere, limpezi, lipsite de clişee, iar acuitatea consemnării este, aici, apanajul unui scriitor cu un stil îndelung exersat, dublat de o veritabilă vocaţie stilistică.

    VIOLETA BORZEA, editor

  • „Am citit întotdeauna cu încântare paginile de blog ale Eugeniei Crainic, în care comenta, cu aplicație și originalitate, în special cărți de proză din literatura noastră ori din cea universală. Nu m-aș fi așteptat însă să debuteze cu un roman polițist, gen periculos de dificil și pentru cei mai versați literați. Am pornit lectura, mărturisesc, cu suspiciune și un vag zâmbet de neîncredere. Dar, pe nesimțite, suspiciunea și neîncrederea mi-au fost spulberate, împrăștiate în cele patru vânturi. Romanul m-a cucerit treptat, incitându-mi mereu curiozitatea cu subtilă dibăcie artistică.

    Eugenia Crainic se dovedește a fi o bună cunoscătoare a sufletului omenesc. Are portrete excelent creionate, discrete analize psihologice și situații pline de suspans, așa cum cere acest gen literar. Dialogurile sunt dinamice, iar numeroasele întâmplări creează un puzzle exploziv, multicolor, dar și atins de mister, în același timp, dându-i mereu  cititorului iluzoria impresie că l-a dibuit pe adevăratul criminal. E o tehnică necesară pentru un bun roman polițist, tehnică pe care autoarea o stăpânește fără ezitări. Ea știe, de asemenea, să alterneze tonalitățile, când sentimentale, duioase, când dure, fără menajamente, introducând, din când în când, noi elemente surprinzătoare, capabile să răstoarne situații și să provoace altele, neașteptate. Este, de asemenea, atentă la detalii, peste care nu trece cu nepăsare, iar ritmul rămâne constant antrenant, nelăsând loc de lungi respirații.

    Un roman care are toate ingredientele necesare unui bun roman polițist. Iar unul dintre ingredientele-cheie, după părerea mea, este umorul discret pe care-l descoperim în paginile acestei cărți, umor fără de care orice literatură devine mai săracă.

    Debutul Eugeniei Crainic este unul pe cât de surprinzător, pe atât de matur, astfel încât ne obligă să îi așteptăm următoarele cărți cu încredere și încântare.”

    Radu Țuculescu

     

    „Acțiune captivantă, personaje și situații credibile, rigoare, documentare impecabilă, atenție la detalii, suspans – iată elementele din care e făurită cheia unui roman polițist de succes. O cheie pe care Eugenia Crainic pare să o fi găsit de la această primă carte. Scrie cu talent și curaj, cu siguranța celei care știe despre ce este vorba – ca reporter, i s-a ântâmplat nu o dată să ajungă la «locul crimei». Cititorii vor constata, sunt sigură, că acest debut este mai mult decât promițător.”

    Lucia Verona

  • Cu Vinerea stacojie, Adrian Alui Gheorghe revine la proza scurtă, gen dificultuos, care presupune un acut spirit de observație și maximă concentrare. Dacă în roman îți permiți momente de ezitare sau de lâncezeală, aici totul trebuie dozat cu o precizie farmaceutică. Este ceea ce autorul reușește din plin, construindu-și textele inteligent, la intersecția lucidității cu ironia, croșetând subiecte preluate din realitatea imediată, cărora le sesizează potențialul ideatic sau pe care le încarcă simbolic, într-un limbaj bine temperat. Inspirate, aparent, din fapte mărunte, povestirile și schițele incluse în acest volum au nerv, dezvăluind că, dincolo de pojghița banalității, stă întotdeauna ceva vrednic de interes. Cum face asta? Recurgând la o atmosferă marquesian-eliadescă, prin insinuarea unor sensuri nebănuite. Fiecare pagină a cărții poartă o ambiguitate care ne avertizează asupra unor înțelesuri ce se cer atent explorate.

    Benign, umorul său dinamizează textul, salvându-l de pericolul unei retorici de amvon și transformându-l într-o radiografie convingătoare și sprințară a vremurilor pe care le trăim.

    Adrian Jicu

     

    Adrian Alui Gheorghe este un povestaș autentic, un autor care surprinde epoca pe care o trăiește transformând realul în literatură cu mize surprinzătoare. În prozele sale, o sosie poate lua locul unui președinte, iar propunerea acordării Premiului Nobel lui Dumnezeu răstoarnă logica unei lumi ce se cre de perfect rațională. Lumea vizibilă este guvernată de forțe invizibile, iar călătoriile dincolo de limitele realului devin posibile.

    Macondo, universul imaginar creat de Gabriel García Márquez, se transformă într-o destinație turistică, într-o povestire greu de egalat prin forța imaginarului. În altă proză, un singur cuvânt dintr-o carte devine mortal, iar crima perfectă, visată de literatura polițistă, capătă astfel o formă tulburătoare. Chiar și un magazin de curcubee ajunge să existe, odată ce este imaginat.

    Vinerea stacojie este o carte provocatoare, originală și memorabilă, care confirmă forța prozei scurte românești contemporane și plăcerea pură a poveștii bine spuse.

Go to Top