-
Complexul este un loc unde se tratează emoţiile: cine nu mai suportă ce simte vine la Complex, urmează regulile şi bea lior, un lichid care există doar aici. Clienţii sunt de toate felurile, unii creduli, alţii foarte sceptici, iar printre ei sunt unii care ies în evidenţă prin trecutul, emoţiile şi comportamentele lor. Personajele sunt: un tânăr care nu-şi găseşte de lucru şi nu ştie cum s-o facă sau dacă asta e adevărata lui problemă sau frica de ce gândeşte mama sa, un afemeiat atipic, care vrea să simtă că e vinovat, un misogin care luptă împotriva corectitudinii politice, dar vrea să se îndrepe ca să nu fie părăsit de iubită. Femeile romanului sunt aici fie din frica de abandon, fie din dorinţa de a nu îi urî pe cei din lumea în care se învârt, fie din teama de a nu reuşi să ducă nimic la bun sfârşit. Toţi interacţionează, se cunosc, dar ştiu că sunt singuri, ca orice client al Complexului. Lucrurile par că merg normal spre bine, până când încep să circule zvonurile că liorul se termină, şi atunci totul ia o altă întorsătură şi fiecare are o reacţie proprie naturii sale. Romanul cu titlu curgător, decupat parcă dintr-o limbă dispărută – Lior –, prezintă o suită de întâmplări din irealitatea imediată, în care fiecare dintre personaje vrea să se dezbrace de emoțiile ce-l fac indezirabil, configurându-i, totuși, modul intim de a fi. Dorința evadării din sine, a lepădării de una dintre pieile identitare, devenită prea greu de purtat, s-ar putea împlini – se crede – cu ajutorul lichidului miraculos ce dă și numele volumului, ale cărui izvoare sunt administrate de angajații unui fel de hotel-spa-centru (Complexul), dintr-o lume distopică. Istoriile de viață ale actanților de gen feminin și masculin sunt surprinse individual, dar și colectiv, finalul propunându-ne o fotografie de grup, menită să reunească fricile, obsesiile și proiecțiile protagoniștilor. Firul narativ este contrapunctat de metamorfozele spațiului de visare (Terasa cu invenții), imaginat de eroina principală, Nastasia Enescu, care reconstruiește, în absența adevăratelor călătorii, imaginea unor teritorii exotice (pampas, savană) sau a unor orașe strălucitoare și inaccesibile (Rio, Paris). Arhitectura volatilă a relațiilor de cuplu, psihozele de grup, temele culturale la modă (privitoare la codurile comportamentelor sociale, dictate de doctrina political correctness sau de mișcările feministe) ies la suprafață printre ochiurile scriiturii, marcată uneori de fluiditate poetică, alteori închisă în tablouri cu didascalii, amintind de liniile discursului dramatic. Un roman al prea omenescului din noi, mereu în căutarea unor căi de a-și sări peste propria umbră. (Cristina Bogdan) După trei volume de povestiri, Alexandra Niculescu face pasul decisiv spre roman. În Lior este instrumentată o scriitură intens imaginativă, parțial experimentală, frizând, adesea, un absurd eficient artistic, în care obiectele și locurile, și chiar animalele, uneori, tind să devină personaje, manipulând personajele propriu-zise, dezvoltând relații ciudate, în folosul unei desfășurări epice extrem de originale. (Radu Aldulescu)
-
Juan Martinez nu este doar un nume, ci o geografie a dezrădăcinării. De la nopțile îmbibate în tequila din barul lui Capone, până la apartamentele abandonate din Colonia América, romanul lui Cristian Decu radiografiază mecanismele brutale ale supraviețuirii. Juan Martinez este o explorare a exilului, unde granița dintre realitate și halucinație se șterge sub roțile unei Dacii pornite spre nicăieri. O carte despre ce înseamnă să fii străin într-o lume care nu te mai așteaptă și, mai ales, străin de tine însuți. Proza lui Cristian Decu pulsează de o vitalitate febrilă, reușind să surprindă frumusețea ascunsă în grotesc și în abandon. Totodată, cititorul va regăsi aici ecouri din Cormac McCarthy, prin acele descrieri deșertice, în care natura pare să privească indiferentă la drama umană, lăsând personajele să se confrunte singure cu propriul destin. În centrul acestei derive se află relația dintre Juan și Rosa, o legătură magnetică, dar corozivă, care pendulează între nevoia disperată de proximitate și imposibilitatea de a se salva unul pe celălalt. Latura detectivistică a cărții se simte în felul în care Juan Martinez adună indicii despre propria existență din fragmente de conversații, obiecte uitate și peisaje dezolante. Este o căutare tensionată, o investigație atipică, unde miza nu este prinderea unui vinovat, ci reconstituirea unei identități care se scurge printre degete.
Carmen Florea
"Juan Martinez" propune un roman al disparițiilor și al întrebărilor care nu-ți dau pace, spus cu naturalețea unui confesiuni și cu tensiunea unei anchete personale. Întâlnirea naratorului cu Juan, la barul lui Capone, prilejuiește o poveste care pornește din Mexic și ajunge până la București, trecând prin Lisabona, Madrid, Viena și Budapesta, ca într-un road-movie obsedant.Juan își caută sora, Rosa Martinez, dispărută fără urmă într-o zi obișnuită, iar singurele indicii, stranii și controversate, îl provoacă pe Juan să urmărească firul subțire al unor piste care îl conduc de fiecare dată spre o nouă tăcere.Cu o construcție narativă fluidă, aproape cinematografică, romanul îmbină nota de jurnal de călătorie cu obsesia investigației: liste de nume, orașe, detalii, frânturi de povești care nu se leagă, dar care îl împing pe Juan tot mai departe. Romanul rămâne astfel o meditație intensă despre absență, vină, iubire și fragilitatea realității - despre oamenii care dispar în mod misterios, dar mai ales despre cei care rămân să-i caute.Violeta Borzea -
Un roman despre viață ca joc al hazardului, narațiunea debutează precum suflul exploziei unei bombe cu ceas, cel mai probabil elvețian. Apoi plonjăm subtil în poveste și ne întâlnim față în față cu personajele, fără filtre care să acopere eventualele defecte. E revigorantă lipsa oricărei tendințe de-a moraliza ori de-a eticheta, autoarea lăsându-și personajele strict față în față cu propria conștiință, în vreme ce cititorului nu i se oferă o lecție cu subînțelesuri ascunse, ci doar o poveste ficțională care ar putea fi foarte bine reală.
Clara Marinescu nu e vreo surpriză pentru mine, știam că o să-mi placă ce și cum scrie încă de când i-am citit primele texte. Scrierile Clarei sunt fluente, elegante, magnetizante, cu irizații melancolice și profunde, cu siguranță îi voi urmări ascensiunea cu mult interes.
Monica Ramirez
Romanul Clarei Marinescu este o apariție neobișnuită pentru moda literară românească din 2024. Poate fi citit cum se deschide, ca o aventură nesfârșită a unei metempshihoze sui generis, care duce mai departe mizele din Adam și Eva, de Liviu Rebreanu, și Țărmul interzis, de Horia Aramă.
Cu alte cuvinte, romanul este un hibrid între mainstream și genurile marginale care permit romanul, la care se adaugă și o tușă foarte puternică de poezie, totul unificat de tema descoperită și redescoperită a dragostei. De asemenea, romanul Clarei Marinescu poate fi privit ca un produs foarte actual al tehnicilor prozei foarte scurte, vedere susținută de autonomia narativă a fiecărui capitol în parte – și sunt câteva zeci! –, de multe ori reprezentând vieți întregi sau măcar finalul unor vieți derulate cu viteză maximă.
Iată deci unde am putea sesiza originalitatea volumului Întunericul din mine. Îndrăznesc însă o propunere: nu citiți cartea pentru împăcarea dumneavoastră ca cititor de divertisment sau „de profesie”. Lăsați-vă purtați de îndemnul nerostit al autoarei de-a-i vedea confesiunea, prezentată nu formal, ci ascunsă în alegerile făcute și apoi povestite. Nu este povestea unor îndrăgostiți care se întâlnesc peste evuri, ca la Rebreanu, nici povestea unor fugi care se continuă una pe alta de dragul unei supraviețuiri in extremis, ca la Aramă. Nu avem nicio miză morală aparentă, căci morala se pierde între alegeri care, mai ales la trecerea, din nou originală, a sufletului călător în trup de animal, fuge de instanțe și de semnificația oricărui act. Aș putea spune că avem o confesiune a salturilor între vieți, o confesiune a intervalelor, dacă vreți. Nu ajungem la o lipsă a sensului, totuși. Căci intervalele păstrează o nevoie, mărturisită natural, în mai multe feluri și în mai multe (fragmente de) vieți, de a găsi un scop al intervalelor puse unul după altul.
Evident, veți bănui că aprinderea sentimentul de iubire luminează spațiul creat astfel. Ar fi dovezi pentru aceasta în (fragmentele din) viața aleasă ca reper central, pierdut ca un pieton într-o intersecție aglomerată, la oră de vârf, cu toate semafoarele defecte.
Și totuși, există un sens al tragismului care se construiește de-a lungul capitolelor-salturi, este un tragism de atmosferă, căci – în lipsa sugerată a instanței morale, în arbitrariul asumat al alegerilor – nu avem nici hybris, nici păcat. Vă doresc să vă găsiți o explicație personală pentru această senzație, de care nu mă îndoiesc că veți avea parte. Pentru mine, poate prea simplu, explicația se află în titlu.
Întunericul din mine este o carte despre regretul pierderii înțelesului morții, iubirii, comunicării, este o aprindere a căutării sensurilor, foarte ușor de pierdut în nemurire, în repetițiile iubirii și ale cuvintelor, într-un timp aparent nelimitat. Ceea ce știm că niciunul dintre noi nu are.
Cătălin Badea-Gheracostea
-
Cartea lui Alex Andronic este o carte‑manifest. O carte carte care subliniază cu roşu nevoia sa de a demon‑ stra cât este de capabil, de diferit, de puternic sau de ieşit din comun. O carte care are la bază neîncrederea în pro‑ pria persoană, dar care palpează profesionist echilibrul ce vine odată cu acceptarea de sine şi ieşirea din zona de demonstrativitate. Atunci când nu putem obţine acest echilibru, încercăm să performăm, să ne impunem sau să ne angajăm în comportamente cu risc. Concluzia însă e că aceste practici ascund răni profunde, pe care nu oricine doreşte sau este capabil să le confrunte. Alex Andronic a luptat cu demoni reali, găsind calea cea mai potrivită, prin scrierea acestei dense epistole către sine, spre deta‑ şarea de strâmtoarea sufletească în care ajunsese, spre distingerea nevoilor sale autentice, spre alegeri lipsite de orice constrângere. În consecinţă, nimic din tumultul trăirilor lui Alex Andronic, expuse frust şi fără vreo pavăză, nu constituie doar o expunere nejustificată.(Eugenia Crainic , scriitoare)Aceasta nu este o carte. E un cîntec. Notele lui sînt cuvintele, iar intervalele sînt întrecuvintele. Alex Andronic se-aruncă din galopul inimii în leagănul rămas singur în grădină, în plină furtună, se izbește cu el de ploaie și de grindină, stă-n biciul vîntoasei și-n șuierul ei cel mare, primește noaptea, cheamă dimineața, rîde apoi tot soarele și sărută lemnul zvîntat. Și funia. O caută pe toată, pe toată o găsește. De ea s-anină viața, ca să țină bine. Și-n toată clipa asta mare, Alex cîntă din sufletul străvechi al lumii, cel pentru care n-avem izvoare, ne-avem pe noi, numai pe noi, în ieriul și-n aziul nostru, rugînd mîinele să fie bun. Să ne fie nouă mîine, iară noi mîinelui să-i fim.(Ana Barton, scriitoare)Cartea Întoarce-mă la mine poate fi privită ca un bildungsroman. Trăirile autorului sînt redate sub forma unor confesiuni cu valoare de introspecție, care sondează cele mai tenebroase unghere ale sufletului. În funcție de fluxul memoriei afective și de incursiunile în trecut, cititorul e prins într-un carusel al emoțiilor pozitive și negative ale personajului principal. Drumul (re)găsirii este de fapt o auto combustie, o ardere totală, din care eroul iese renăscut și reîntregit. În compoziția romanului, vivisecția experiențelor traumatice și asumarea vulnerabilității sunt completate de pasaje lirice, dar și de savuroase scene de umor de situație. Romanul pune în lumină importanța relațiilor de atașament, nevoia de iubire, înțelegere și empatie - condiții esențiale ale umanismului.(Candice Dragotă, psiholog)
-
Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om“. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare“. O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător. Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni“, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne“ și scrie cu „litere tremurate, dar ferme“, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru“. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe. Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri“, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult. Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă“.
Simona Șerban
Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru“, „un automat de emoții“. Inimioni, cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte“ ce echivalează cu „nașterea unei perle“, gândită în „laboratoarele neuronilor inimii“. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată. Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe“, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia“.
Maria Nicolai
Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun. Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate.
Savu Popa
-
O scriitură viscerală, de un realism întunecat, întâlnim în paginile acestui roman semnat de Marius Albert Neguț. În universul lui, opresorii și victimele își dispută același teritoriu geografic și identitar, marcat de drame, compromisuri, apropieri și înstrăinări. Ororile, traumele, obsesiile sau tarele realității comuniste au forța de a impresiona cititorul și de a-i oferi șansa unui exercițiu de reactualizare a unui trecut care încă pulsează destul de viu în conștiințe și în memorii. Viktor Frankl afirma că, ,,într-un fel, suferința încetează să mai fie suferință în momentul în care găsește un sens, cum ar fi sensul unui sacrificiu”. Aceasta pare a fi și radiografia, una de o luciditate contondentă, a lumii descrise în romanul de față, în care sacrificiul supraviețuirii morale și lucide oferă sens existenței într-o lume cufundată tot mai mult în tenebrele totalitare.
Savu Popa
-
Genul acesta de conversaţie nu predă, nu predică, nu demonstrează, nu augmentează adevăruri abstracte, nu validează sau invalidează opţiunile sau viziunile altora despre lume, viaţă şi cultură, ci caută mereu resuscitarea ideii de frumos şi de bine, dar mai ales caută vitalitatea fecundă din spatele ideilor şi ambianţa lor emoţională. Specificul unei astfel de conversaţii este dezinvoltura, francheţea dusă la extrem, spontaneitatea şi convivialitatea tonului confesiv. Nu pretenţia de a fi elucidat ceva a contat, ci bucuria de a (ne) mărturisi, de a face puţină ordine în ograda minţii fiecăruia dintre noi. E un dans deplin şi frumos acest dialog al lui Cosmin Neidoni cu Nina Corcinschi. Un dialog lucid, răscolitor, adânc şi stenic, cald şi empatic ca o îmbrăţişare. Simetrici şi cumva interschimbabili, cei doi autori îşi scriu intimităţile spirituale şi umane, nostalgiile şi dorurile, luând, poetic, în posesie lumea. O etică a interpretării şi erotică a textului, În nevăzutul minţii celuilalt inversează direcţia clasică din „sine însuşi ca un altul“, făcând din celălalt un sine însuşi. AUREL CODOBAN Cartea de faţă, un dialog între o scriitoare care şi‑a ales meseria de critic literar şi un filosof, nu e numai despre lumea bibliotecii, ci mai ales despre valorile pe care cărţile ni le transmit. Despre felul în care caracterul condiţionează scrisul. E despre încrederea că literatura ori filosofia ne modelează, ne fac mai buni. „Pentru mine, un om cu adevărat educat este un om bun, empatic, generos, care răspândeşte lumină şi care‑i poate inspira şi motiva pe ceilalţi“, spune Nina Corcinschi. Despre câtă putere şi cât curaj îţi trebuie pentru a rămâne curată într‑o lume brutală, preponderent a bărbaţilor. Dar principala forţă a acestui dialog stă în sinceritatea lui. „Oamenii slabi nu pot fi sinceri“, spunea La Rochefoucauld, cel mai pătrunzător dintre moraliştii francezi. Or, cartea de faţă impresionează prin asumarea tranşantă a unor teme sensibile. Am deprins, citind‑o, o lecţie despre demnitate. Mai ales despre un anumit tip de demnitate feminină, la care privesc cu admiraţie şi cu o conştiinţă a neputinţei. A mea şi a celor ca mine. BOGDAN CREŢU Într‑un demers apolinic și profund, cu valențe maieutice, menit să creioneze fără emfază opinii, idei și concepții și să contrabalanseze „împuținarea sufletului“, laolaltă cu rememorarea unor emblematice amintiri personale, Nina Corcinschi și Cosmin Neidoni ne invită în perimetrul lor introspectiv spre a fi martori ai „developării ideilor“ unor minți frumoase și a experimenta „plinătatea ființei“ prin tocmai argumentele perene și revelatorii ale parcursului nostru. Literatura, critica literară, limba română, dar și fericirea, singurătatea, eșecul, echilibrul, angoasa sunt tot atâtea mize ale acestei discuții captivante, la capătul căreia remarcăm nu doar limpezimea ideilor ce se așază cuminți, ca un gust prețios, ci mai ales sinceritatea, adesea copleșitoare, ce potențează fiecare relatare, conferindu‑i trăinicie și autenticitate. VIOLETA BORZEA, editor
-
Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.Bianca Burța-Cernat Bianca Burţa‑CernatBianca Burţa‑CernatMeritul Imberiei lui Ovidiu Pecican stă în configurarea autentică a structurii sufleteşti complexe a intelectualului (idealist) şi a raportării lui conflictuale la lumea din jur.Gabriela GherghişorÎntrebuinţând figura lui Don Juan, un personaj de anvergură al prozei universale, plasat într-o lume promiscuă şi lipsită de orizont, violentă adesea („ca un abator”), un Don Juan îndrăgostit, îndoliat şi speriat de ratare, cu mai multe „plăci de personalitate” care nu se suprapun, împletind, de asemenea, o proză a cotidianului (din care nu lipseşte povestea) cu cea a analizei psihologice (ce mai păstrează, din primul roman, fine irizări expresioniste), Ovidiu Pecican dă în Imberia un roman frumos, care se citeşte cu plăcere.Sanda CordoşRomancierul reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante. [...] Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.Ion MureşanOvidiu Pecican reabilitează mitul lecturii plăcute şi al prozei captivante.Ion MureşanCred că romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei, a cărei frumuseţe se destramă în timpi exasperant de descompuşi, ce se lasă reconstituiţi cu greu şi numai câteodată. Cred, de asemenea, că romanul îţi taie respiraţia, te întoarce pe dos şi te face să visezi la el multă vreme.Ovidiu Pecican
-
Textul analizat dezvăluie o proză introspectivă, cu inflexiuni psihologice profunde, centrată pe evoluţia personajului Gabriel (poreclit Orfanul), al cărui traseu existenţial este marcat de absenţa afectivităţii. Autoarea construieşte o naraţiune densă, cu fraze ample, meditative, în care introspecţia şi căutarea sinelui devin teme fundamentale. Stilistic, proza aminteşte de scrierile Hortensiei Papadat‑Bengescu, prin atenţia acordată vieţii interioare, şi de Mircea Eliade, prin dimensiunea spirituală a textului. Scriitoarea foloseşte un limbaj elevat, cu inserţii lirice şi simbolice, şi recurge frecvent la metafore şi comparaţii revelatorii („ca un copac mutat în pământ nou“), folosind întrebări retorice pentru a accentua trăirile personajului. Personajul principal este conturat prin tehnica oglinzii interioare, autoarea păstrând o distanţă narativă ce îi permite cititorului să exploreze universul mănăstirii şi procesul complicat de autodescoperire al protagonistului. Prin exactitatea psihologică, această tehnică narativă se apropie de stilul lui Liviu Rebreanu. Particularitatea textului constă în abordarea temei orfanului nu doar în sensul literal, ci ca metaforă a omului lipsit de capacitatea de a simţi emoţii autentice. Construcţia narativă alternează între planul exterior (viaţa la mănăstire, apoi la atelierul de icoane) şi cel interior, dominat de întrebările existenţiale ale personajului. Naraţiunea evoluează lent, fără acţiuni spectaculoase, autoarea preferând explorarea transformărilor interioare. Mediul mănăstirii şi apoi atelierul de pictură sunt tratate nu doar ca spaţii fizice, ci şi ca teritorii simbolice ale căutării şi iniţierii. De remarcat este simbolistica culorilor, ce marchează etapele trezirii emoţionale a protagonistului.Doina RomanO poveste atemporală, care are farmecul vieții de altădată. În epoca internetului, a inteligenței artificiale, a cuceririi aproape definitive a spațiului exterior și interior, o povestire despre suferința individuală, despre transferul imaginii în icoană, despre o lume care se mișcă precum fotografiile în filmul mut, e ca o evadare din virtualitate în realitate. Provocatoare, în povestea Ancăi Ianchiș, sunt exact elementele care țin de o anume vetustețe, în fapt o tentativă de recuperare a artefactelor de sub virtualitatea artificioasă care ne-a copleșit viețile și istoria. Curajul de a scrie împotriva curentului ține de condiția scriitorului care crede în misiunea sa, care trimite astfel un mesaj unui cititor improbabil, dar care se ivește și crește deodată cu desfășurarea povestirii.
Adrian Alui Gheorghe
Romanul atestă o prozatoare sigură pe sine, deplin stăpână pe instrumentele sale artistice. Talentul de povestitor al Ancăi Ianchiș este de netăgăduit aici, iar cartea se bizuie, în primul rând, pe acesta. Alcătuită dintr-o narațiune principală, constituind Bildungsromanul meșteșugului de iconar, și dintr-o serie de micronarațiuni grefate pe canavaua epică, scrierea privilegiază arta de a evoca întâmplări atemporale, care însă amprentează, în mod misterios, prezentul, iar aceasta reprezintă ontologia narativă a autoarei. Tâlcurile povestirilor întrețesute de Anca Ianchiș converg către aceeași zonă de semnificații transcendente: existența are margini mult mai largi decât se vede cu ochii, în miezul tuturor lucrurilor palpită un rost și valori în stare a-l face pe om să se regăsească pe sine în relație cu lumea sa și cu lumea supramundană; în plus, ficțiunea protagonistului cărții conține, în final, o mistică a mamei, ce recheamă, în memoria cititorului, experiența tânărului Vintilă Voinea, eroul romanului-poem Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi.Cezar Boghici
-
Cunoscut ca eseist de formație filosofică, în noua lui carte, Cosmin Neidoni se impune ca filosof de formație artistică. Inversează optica, coboară în minele de aur ale capodoperelor din literatură, sculptură, pictură, muzică, unde, sedusă și învrăjită, gândirea lui filosofică capătă o extraordinară grație și suplețe artistică. Mari creații ale umanității își (re)descoperă dintr-odată vigoarea și prospețimea. Intră în conexiuni noi, transmit ozonate fante de lumină, creează un spectacol mișcător de forme, voci și culori. Cu această carte, Cosmin Neidoni se arată drept un gânditor transfigurat de frumusețe și capabil – prin certă vocație literară și o deosebită capacitate speculativă – să transfigureze și percepția consumatorului, tot mai deconectat astăzi de tradiția artelor și a culturii.Nina Corcinschi
Ce poate fi mai frumos decât o călătorie spre sine, prin câteva spirite ale artei și filosofiei care poartă marca genialității? Cosmin Neidoni mărturisește, în această carte a întâlnirilor admirabile, nu prin exegeză academică uzuală, ci printr-o experiență hermeneutică inovatoare și erudită, trăirea estetică a omului, în care spiritul ține locul inimii, cum spune părintele Scrima, redescoperind „bucuria căutării, frumusețea întrebărilor și farmecul discret al iscodirii și al râvnei faustice de cuprindere a lumii”.
Ionel Bușe
Din ritmul unei gândiri caligrafice și al unei sensibilități liminale survine această colecție de portrete meditate, filtrate prin aproape mistica experiență livrescă a lui Cosmin Neidoni, portrete dansante într-o succesiune contiguă cu logica construcției interioare, și nu cu cea a cronologiei aplatizante. Refuzul cronologiei sare în ochi ca refuz al timpului nostru: e nerealist să sugerezi, în vreun fel, că uriașii pe care ne clădim înțelegerea și spiritul conduc, în mod liniar, către noi înșine. Din întâlnirile cu Van Gogh, Don Quijote, Shakespeare, Eminescu, Seneca, Beethoven, Moise, Isus, inteligența artificială și spital (da, ciudată înșiruire), dobândim ce au acestea de oferit cu adevărat: spiritul, cuprinderea ideilor. Cartea lui Cosmin Neidoni este, astfel, o aporetică împreunare de mâini, o plecăciune sensibilă și receptivă în fața ideilor.
Claudiu Mesaroș -
Lucrarea reprezintă o bază teoretică elementară, dar fundamentală, pentru studiul matematicii, adresându-se tuturor elevilor de liceu. Cei care doresc să se împrietenească cu matematica sau urmează să susțină diferite teste, culminând cu examenul de bacalaureat, găsesc informații utile și strict necesare. Noțiunile sunt prezentate succint, clar și prietenos, pentru ușurarea procesului de asimilare. Cartea este ghidul care nu trebuie să lipsească de pe masa niciunui elev. Cristina Marin
-
Luminița Giurgiu construiește spații cu firescul tuturor celor îndrăgostiți de poezie cu asupra de măsură. De altfel, întregul demers al volumului de față, feminin și cu tăieturi fine, poate fi privit prin lentila acestei pasiuni. Citind Floare carnivoră, speranța, ai senzația pregnantă că poezia este personajul central al cărții, o zeiță cu multe fețe care, în percepția autoarei, rănește și vindecă în același timp.
Anca Mizumschi
Pentru Luminița Giurgiu poezia este o provizie de trecut râul cel de hotar în care arunci pietricele ce zboară razant spre dincolo. Este o poezie a condensării imaginative. Trimite simultan lumini și umbre, ca o lumânare de călăuză în noapte, dându-i textului o tremurare afectivă permanentă. Mișcarea interioară a acestor poeme este țâșnirea, ivirea surprinzătoare ca atunci când se sparge coaja oului nevederii și se vădește lăuntrul. Este și o voință de puritate și purificare, exprimată dionisiac printr-o dez-mărginire a sinelui. Imaginile sunt percutante, încărcate de o povară a sensului, necăutate înadins, dând consistența lirică melifluentă. Forța și delicatețea acestor notații lirice vin deopotrivă dintr-o ciocnire de regnuri, ca și cum ne-am afla (sau ne-am întoarce) la un început de lume în care lucrurile nu s-au „deosebit” unele de altele: „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde/cu cât mai mult vuiet, cu atât mai puține frunze/un sens îl pierde pe altul, e galopul oglinzii/stai cu genunchii la gură și scrii poezii/în capul altora....”. Aglutinarea și fuga (inclusiv în sens muzical) sunt mișcările fundamentale ale acestui lirism feminin prin ardență și asociativitate.George V. Precup
Cititorule, pătruns în lumile acestei cărţi, cu greu vei mai putea să te desprinzi de ele! În labirinticele ei coridoare, vei întâlni tot ce n‑ai visat vreodată şi n‑ai crezut că poate deveni materie poetică, cu atâta naturaleţe şi atâta farmec. Lasă‑te în voia destinului şi paşii te vor duce în miezul unor lucruri care trăiesc o viaţă nouă şi, aprinse de un val de energie creatoare, fierb sub coaja unor cuvinte care până ieri îţi erau atât de familiare încât n‑ai fi crezut că se pot transforma în altceva, atât de surprinzător şi atât de diferit! Aici vei înţelege că nimic nu e ce pare a fi. Că dincolo de noi se află o mare de senzaţii care aşteaptă să le descoperi şi să le atingi, să le miroşi, să le duci la gură şi să te hrăneşti cu ele şi după ce vei închide cartea la ultimele ei silabe. În lumea lor de sunete şi culori, vei deveni şi tu, la rândul tău, un altul, sedus de graba lucrurilor de a se reinventa în „orele mici pântecoase“, când „cine nu‑i gata va înfia toate poemele de pe stradă“… Să renaşti odată cu ele, ce experienţă transfiguratoare, ce vârtejuri ameţitoare de scări urcătoare cu ferestre care se deschid întruna spre alte ceruri: aici „bărbaţii sunt păsări luminiţa giurgiu închise‑n femei“ şi „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde“, iscând mereu avalanşe de gând. Iar când te vei întoarce, cititorule, lasă un semn pe cartea asta că ai fost, ai trăit, ai învins şi că această călătorie ţi‑a fost prielnică până la capăt.
Andra Tischer
