-
Lucrarea reprezintă o bază teoretică elementară, dar fundamentală, pentru studiul matematicii, adresându-se tuturor elevilor de liceu. Cei care doresc să se împrietenească cu matematica sau urmează să susțină diferite teste, culminând cu examenul de bacalaureat, găsesc informații utile și strict necesare. Noțiunile sunt prezentate succint, clar și prietenos, pentru ușurarea procesului de asimilare. Cartea este ghidul care nu trebuie să lipsească de pe masa niciunui elev. Cristina Marin
-
Luminița Giurgiu construiește spații cu firescul tuturor celor îndrăgostiți de poezie cu asupra de măsură. De altfel, întregul demers al volumului de față, feminin și cu tăieturi fine, poate fi privit prin lentila acestei pasiuni. Citind Floare carnivoră, speranța, ai senzația pregnantă că poezia este personajul central al cărții, o zeiță cu multe fețe care, în percepția autoarei, rănește și vindecă în același timp.
Anca Mizumschi
Pentru Luminița Giurgiu poezia este o provizie de trecut râul cel de hotar în care arunci pietricele ce zboară razant spre dincolo. Este o poezie a condensării imaginative. Trimite simultan lumini și umbre, ca o lumânare de călăuză în noapte, dându-i textului o tremurare afectivă permanentă. Mișcarea interioară a acestor poeme este țâșnirea, ivirea surprinzătoare ca atunci când se sparge coaja oului nevederii și se vădește lăuntrul. Este și o voință de puritate și purificare, exprimată dionisiac printr-o dez-mărginire a sinelui. Imaginile sunt percutante, încărcate de o povară a sensului, necăutate înadins, dând consistența lirică melifluentă. Forța și delicatețea acestor notații lirice vin deopotrivă dintr-o ciocnire de regnuri, ca și cum ne-am afla (sau ne-am întoarce) la un început de lume în care lucrurile nu s-au „deosebit” unele de altele: „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde/cu cât mai mult vuiet, cu atât mai puține frunze/un sens îl pierde pe altul, e galopul oglinzii/stai cu genunchii la gură și scrii poezii/în capul altora....”. Aglutinarea și fuga (inclusiv în sens muzical) sunt mișcările fundamentale ale acestui lirism feminin prin ardență și asociativitate.George V. Precup
Cititorule, pătruns în lumile acestei cărţi, cu greu vei mai putea să te desprinzi de ele! În labirinticele ei coridoare, vei întâlni tot ce n‑ai visat vreodată şi n‑ai crezut că poate deveni materie poetică, cu atâta naturaleţe şi atâta farmec. Lasă‑te în voia destinului şi paşii te vor duce în miezul unor lucruri care trăiesc o viaţă nouă şi, aprinse de un val de energie creatoare, fierb sub coaja unor cuvinte care până ieri îţi erau atât de familiare încât n‑ai fi crezut că se pot transforma în altceva, atât de surprinzător şi atât de diferit! Aici vei înţelege că nimic nu e ce pare a fi. Că dincolo de noi se află o mare de senzaţii care aşteaptă să le descoperi şi să le atingi, să le miroşi, să le duci la gură şi să te hrăneşti cu ele şi după ce vei închide cartea la ultimele ei silabe. În lumea lor de sunete şi culori, vei deveni şi tu, la rândul tău, un altul, sedus de graba lucrurilor de a se reinventa în „orele mici pântecoase“, când „cine nu‑i gata va înfia toate poemele de pe stradă“… Să renaşti odată cu ele, ce experienţă transfiguratoare, ce vârtejuri ameţitoare de scări urcătoare cu ferestre care se deschid întruna spre alte ceruri: aici „bărbaţii sunt păsări luminiţa giurgiu închise‑n femei“ şi „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde“, iscând mereu avalanşe de gând. Iar când te vei întoarce, cititorule, lasă un semn pe cartea asta că ai fost, ai trăit, ai învins şi că această călătorie ţi‑a fost prielnică până la capăt.
Andra Tischer
-
Ingrediente: o doctoriță mucalită – Otilia Țigănaș –, un sănătos simț al umorului și o imaginație debordantă.
Mod de preparare: se amestecă toate la foc mic, cu răbdare, apoi se lasă la dospit.
Rezultatul: o carte gustoasă, în care se împletesc zâmbetul și lacrima, seriozitatea cu emoția, profunzimea cu spiritul lejer și, nu în cele din urmă, inteligența cu ironia mușcătoare.
Numele alimentului: Femeia cu șapte pălării și alte povestiri.
Se poate consuma la orice masă și chiar între mese. Nu se recomandă înainte de culcare, deoarece somnul va întârzia iremediabil, posibil chiar întreaga noapte.
Poftă bună și lectură plăcută!
Odilia Roșianu, redactor-șef Literatura de azi
Grandoarea scriiturii Otiliei Țigănaș te conduce, ca un fur ce vrea să-ți intre-n casă – Mulțumesc, Radu Stanca! – spre cele mai abisale adâncimi ale umorului de certă postură. Povestirile sale, înțesate cu intrigi capabile să dospească într-atât încât să poată deveni oricând microromane de cea mai bună calitate, au drept numitor comun ironia fină, hazul neîndoielnic, bășcălia ușoară, de banchet, dar, mai presus de toate, din fiecare răzbate autoironia, Regina nostimadei universale, atât de străină, adesea, de făuritorii, chiar consacrați, de umor. Medicul de țară Otilia Țigănaș demonstrează o dată în plus, în Femeia cu șapte pălării..., că filonul literaturii comice zace, în amorțire, în tot ce ne înconjoară, doctorița-scriitoare deținând însă remediul perfect pentru a-l face să țâșnească. Fără niciun efort, reușește să vadă subtilități și sensuri în viețile membrilor unei comunități eclectice, pe care autoarea o disecă impecabil, folosindu-se de harul literar nativ, stârnit și completat de un incredibil spirit de observație. Otilia Țigănaș, ca nimeni alta, seduce atât cititorul profesionist, dar și pe cel ocazional, cu nonșalanța cu care, în viața de zi cu zi, prescrie o rețetă. Dacă însă vindecarea, în urma prescripțiilor doftoricești, vine sau nu vine, povestirile Otiliei au, fără nicio îndoială, efect curativ. Cunoscând-o, i-am solicitat doze duble cu fiecare ocazie. Mizez pe caracterul profilactic al ediției de față.
Eugenia Crainic, scriitoare
Povestirile Otiliei Țigănaș sunt scrise într-un limbaj frust, lipsit de sentimentalism ori de accente melodramatice, fiind pline de umor și ironie, dar și de autoironie, așa cum ar trebui să aibă orice creator autentic. Otilia Țigănaș face incizii în propria biografie cu un fin bisturiu, descoperind întâmplări și personaje, construind un univers în care realitatea nudă se amestecă, uneori, cu una vag misterioasă, atinsă de parfumuri magice. Autoarea stăpânește tehnica dialogului, dar și pe cea a portretizării, dovedind, în cele din urmă, un text cu toate semnele maturității.
Radu Țuculescu, scriitor
-
Dacă dialectica este arta de a ajunge la adevăr prin dialog, atunci Marietta Dobrin ne propune o dialectică a dorului. Dorul nu este doar o condiție a omului – conform extrapolării tiparului descartian, “îmi e dor, deci exist" –, ci și o stare de grație invocată și refuzată în egală măsură, căci pe de o parte e un sentiment elegiac și duios, pe de alta presupune o suferință nestrămutată ce vine din îndepărtarea față de cei dragi și față de casa natală, care devine, mai ales sub auspiciile înstrăinării, un ADN imposibil de ignorat. Fata cu cimbru în buzunar e, așadar, un omagiu adus amintirilor neprețuite ale copilăriei și tinereții – și, implicit, ale celor apropiați, așa cum au fost –, dar și o confesiune vindecătoare, menită să conserve o lume amenințată potențial de uitare.
(Violeta Borzea, editor)
Cartea Mariettei Dobrin este o colecție de amintiri distilate de depărtarea, în spațiu și timp, de locul de origine, către care autoarea se întoarce cu o intenție nostalgic-recuperatoare. Fata cu cimbru în buzunar de odinioară privește înapoi cu iubire și alege să compună această carte-album din imagini ale celor mai dragi locuri și oameni, decantate, dar și validate de distanța în timp și spațiu care le separă. Structurată în capitole scurte și limpezi – unele spuse în șoaptă de basm la gura sobei, altele ghidușe, cu tâlcul unor povești de șezătoare –, cartea se citește cu respirația la gură, cu nerăbdarea, dar și cu bucuria întoarcerii la matca identitară. Confesiunea concentrată și bine calibrată are ritm cumpănit și ton înțelepțit de experiența dorului-durere, înainte de toate, și poate tocmai de aceea are efectul unei ploi răcoroase de vară sau a unei îmbrățișări vindecătoare. Uneori obiectele evocă o lume din dorința de a o scoate din uitare, așa cum sunt tuciul sau șorțul, alteori obiceiurile campestre sunt repovestite ca și când ar putea ține timpul în loc, și așa sunt cele despre culesul viilor, fiertul magiunului, al săpunului, târguri sau drumuri la Magazinul Universal. Peste toate se înalță cele care imortalizează chipuri sau tipologii, de la cele ale părinților la cele ale bunicilor, ale surorilor sau ale vecinelor – dintre care face parte indimenticabila Marița –, neuitând din galerie pe cele ale prietenelor de-o viață – minunata Sânziana, bunăoară – sau pe cele de doar o zi, cum pare să fie străina profesoară de life-style ad-hoc din tren sau cea cu care vizitează într-o zi o galerie de artă. Două geografii spirituale aflate la confluență, cea de acasă și cea de adopție, compun relieful afectiv al autoarei, care se identifică nu numai cu tânăra care poartă perpetuu în buzunar, pe post de madlenă, cimbrul cu aroma copilăriei, dar și cu cea care confirmă, nel mezzo del cammin, lecția simplității, a modestiei și a iubirii.
(Ohara Donovetsky, scriitoare)
Când o citești pe Marietta, este imposibil să nu te regăsești într-o frântură de poveste. Are darul să scoată la lumină amintirile adormite și, pentru câteva momente, să le facă să strălucească. Precum obiectele de preț ținute în cufăr de străbunicii noștri, în basme sau aievea, pentru că farmecul este tocmai călătoria pe această linie imaginară pe care ne întoarcem în copilărie sau în diverse ipostaze ale vieții. Scrierile Mariettei fac parte din memoria colectivă, dar sunt acele colțuri în care n-am mai umblat de mult și unde, uneori, ne temem că doare dacă umblăm. Or Marietta reușește să ne ducă de mână, cu blândețe, în aceste felii din viață, care recompun o lume poate uitată, dar nu abandonată.
(Corina Ozon, scriitoare)
Fragment din carte:
Iarna, mama și bunicile mele fierbeau într-un tuci mare șunca, piftia, cârnații de băgat la oala cu untură, măruntaiele pentru umplut caltaboșul, apoi, când terminau cu toate, după Sfântul Ion, adunau jumările și untura veche, folosită la gătit, și le fierbeau într-un tuci special cu sodă ca să facă săpun. Dacă nu ieșea bine, îl tăiau în bucăți mici și-l mai fierbeau încă o dată. Bunica mea era o specialistă foarte pretențioasă, iar dacă săpunul nu ieșea cum dorea ea, era în stare să-l fiarbă la infinit. Noroc că experiența și priceperea ei nu dădeau niciodată greș. Îmi plăcea să stau cu ea lângă tuci și să amestec lichidul mai întâi subțire, apoi din ce în ce mai gros și mai leșios. Lemnele trosneau, focul ne privea cu mii de ochi scânteietori, făcându-ne să nu mai simțim frigul, și ascultam poveștile și vorba caldă a bunicii. A doua zi, când se răcea bine roata de săpun, o tăia în triunghiuri precise și le urca în pod, la uscat. Primăvara, în tuciul pentru păsări, mama fierbea mălai, urzici și pălămidă, hrană pentru bobocii de rață și de gâscă, iar de Paște, în tuciul de gătit, fierbea măruntaiele pentru drob și ciorba de burtă. Vara era anotimpul păsatului de mălai dulce, care se împărțea în ziua Moșilor de vară împreună cu merele dulci-acrișoare; apoi le venea rândul dulcețurilor de vișine, de căpșuni şi de cireșe, iar după mijlocul verii, roșiilor pentru conservă. Seara adunam roșiile din grădină în găleți, le spălam, le lăsam să se zvânte pe masa acoperită cu ștergare mari, iar a doua zi, dimineața devreme, le tăiam în bucăți, le dădeam prin mașina de tocat și le puneam la fiert în tuci. Un tuci mare, de câteva vedre. Împărțeam sarcinile cu surorile mele și nimeni nu protesta. Una se ocupa să țină focul viu, până când începea să bolborosească bulionul, apoi trebuia să-l țină molcom, iar asta era cel mai greu. Coceni, lemne, vlăstari uscați de viță-de-vie, toate erau bune de pus pe foc. Alta se ocupa cu învârtitul linguroiului în tuci. Încet, cu atenție, cu mișcări rotunde, de sus în jos sau circulare pe pereții tuciului. În timp ce fierbeau roșiile, spălam sticlele, le limpezeam bine și le așezam roată pe lângă foc, să se usuce și să se încălzească, pentru a putea primi în burta lor bulionul fierbinte și gros. După câteva ore de fiert, dintr-un tuci plin ochi abia mai rămânea jumătate. Apoi venea rândul toamnei, cu magiunul de prune și nelipsita zacuscă, hrană prețioasă pentru iarnă. Indiferent ce se afla pe foc, eu abia așteptam momentul final, când se umpleau toate sticlele și borcanele, iar noi, copiii, ne înarmam cu linguri și râcâiam pereții tuciului. Coaja aceea, de fructe sau de legume uscate la dogoarea focului, era cea mai delicioasă tratație. Tuciul cunoaște bine inima oamenilor. Roșie, vie, petrecăreață la nunți și la botezuri, neagră-vineţie, tristă și neîmpăcată la pomenirea celor adormiți.
-
Poemele în proză rebele pe care Andras Chiriliuc cutează să le scoată din sertarul adolescenței sale târzii pentru a ni le oferi, într-un gest suprem de generozitate artistică, se citesc dintr-o răsuflare. Imaginea poetului în extaz se suprapune peste titlul acestei plachete într-o redundanță semnificativă, ce introduce motive și teme poetice etern umane. E greu de ajuns la prospețimea expresiei trăirilor acestui „enfant prodige“, care ne restituie o parte din raportul intim dintre SINE și LUME.
-
Victor „Vic” Șendroiu e un bărbat ajuns la vârsta de mijloc. Are o viață așezată, corect construită în timp, o soție gospodină și un fiu cuminte, chiar dacă atent mai mult la device-uri. Numai că Vic, cititor avid și iubitor de poezie, vrea mai mult, vrea împlinire neuronală și sexuală, iar misiunea lui devine aceea de a se simți cu adevărat viu. Atunci când o întâlnește pe Dariana, crede că a găsit calea. Dar, de aici, începe aventura... În Eu, două femei și nici un câine, Nic Popescu descrie cu naturalețea unui scriitor înnăscut aventura deopotrivă amoroasă și de viață a doi adulți care renasc unul prin celălalt. Un roman captivant, grav și comic în egală măsură, acesta îi va câștiga cu siguranță de partea lecturii chiar și pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori.
Mircea Pricăjan, scriitor
------------------------------- Fericirea e doar un cuvânt. Noi îi dăm viață, îl rotunjim și ni-l însușim. Victor Șendroiu – personajul creat de Nic Popescu – nu face excepție. Pentru el, fericirea înseamnă libertate, împlinire intelectuală și sexuală, iubire. Nimic din ceea ce soția lui, Otilia, nu-i mai poate oferi. Am intrat treptat în lumea lui Victor, în gândurile lui, iar curiozitatea mea a crescut cu fiecare capitol parcurs. Va avea curajul să caute ceea ce își dorește atât de mult? Va acționa? Își va găsi puterea să se aleagă pe el? Eu, două femei și niciun câine e o poveste a vremurilor pe care le trăim, care te ține în priză, cu un umor fin, bine dozat, cu răsturnări neașteptate de situație, iar la final rămâi cu întrebarea firească: Ce-ar fi fost dacă...?Mona Șimon, scriitoare
------------------------------- O situație clasică, unde un bărbat „cam” însurat trebuie să aleagă între soție și iubită, se transformă într-una explozivă, când trecutul, ura și răzbunarea își dau mâna, iar protagoniștii trebuie să-și clarifice viața și trăirile proprii, dar să și lupte pentru a-și salva viețile. O pată neagră, ca umbra unui prădător periculos, plutește pe deasupra, de la început și până la sfârșit. Aidoma scriitorilor buni de romane polițiste, autorul ne arată doar ceea ce vrea să vedem din această poveste încordată. Ne croim drum urmându-l pe narator, pe o potecă numai de el știută, pe care-o luminează cu o lanternă mică. Nu putem evada nicăieri, suntem prizonierii lui, el e ghidul. Ne e frică, dar ne și place. Prin Un bărbat, două femei și niciun câine, Nic Popescu anunță limpede că e un prozator cu vlagă, care se poate mișca în aproape orice direcție.Cornel George Popa, scriitor
------------------------------- Deși e un autor deja experimentat de proză scurtă, premiat pentru diverse texte, cu un condei cu nerv, bine strunit, și un stil carismatic și alert, dublat de dozele exacte de profunzime sau umor, după caz, Nic Popescu este la primul său roman. Iar asta nu s-a întâmplat peste noapte, mai ales că - dincolo de dozele firești de nesiguranță și emoție specifice debutului - un autor poate fi tentat să perfecționeze la nesfârșit ceea ce urmează să le ofere cititorilor. În orice caz, ceea ce a rezultat este un roman alert, provocator, cu o poveste desprinsă din viață, pe cât de sinceră, pe atât de ironică, și cu un final gen "ai grijă ce îți dorești".Violeta Borzea, editor
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Ecourile lichide de avocado au densități diferite în funcție de momentul zilei în care le chestionezi. Tăișul lor ascuțit are când forma unor animale cu ochi blânzi, când prospețimea unor lămâi coapte. Tabloul e atent construit din mai multe straturi, în care se succed lentilele de maci și unghiile roșii de la picioare. Chiar dacă Noemina Câmpean nu intenționează să spună o poveste în mod uniform, efectul e exact acesta: o coeziune la nivel de limbaj, de imagini și chiar de psihanaliză. Unitatea nu se traduce nicidecum sub forma unui discurs monoton despre cancer și apropierea sfârșitului. Din contră, fiecare nouă filă este un diapazon cu care personajele din Ecouri lichide de avocado se (re)racordează la semnele vitale ale prezentului. Fără să țină cont de faptul că lucrurile nu vor mai fi făcute ca la carte. Andrei Zbîrnea Volumul Noeminei Câmpean crește gradual în intensitate. Problematica lui nu se lasă descifrată de la început. Primele poeme sunt ușor descriptive, creionând un cadru fără a oferi indicii evidente în legătură cu ce va urma. De altfel, autoarea își numește scrierea mecanism regresiv al descrierilor contingente. Poezia poate fi asemenea unei regresii hipnotice capabile dacă nu să rezolve, măcar să identifice unele traume ascunse. Realizăm, așadar, că întoarcerea în trecut e absolut necesară înțelegerii prezentului. Totul începe cu vizualizarea unor imagini disparate ce reușesc încet să contureze o perspectivă. Ecouri lichide de avocado începe să fie o carte despre boală și moarte, despre încercarea de decelare a unor surse ale răului, ale acelui rău ce ucide inocența. Realitatea te obligă la o înțelegere mai rapidă, la o maturizare precoce, ca să-i poți supraviețui. Cartea Noeminei Câmpean e o adâncire în infernul memoriei, al acelei memorii ce prezervă adevărata identitate aidoma fluturelui conservat perfect într-un chihlimbar. Șerban Axinte
-
Descopăr cu plăcere vocația epică a poetei Cleopatra Lorințiu și mai ales pe aceea de critic și istoric literar. Adevărul e că volumul se citește pe nerăsuflate, mai ales de către cei care au cunoscut-o personal, i-au citit cărțile de poezie de început, i-au fost aproape ca generație, dar și prin colaborarea la aceleași publicații sau edituri. Evocări, interviuri cu urmașii, cronici literare sau plastice dedicate cărților sau expozițiilor unor figuri ilustre ale literaturii române sau ebraice, reunite într-un fascinant eclectism, compun această carte densă, un eșantion de erudiție și scriitură sapiențială, o înaltă dovadă a iubirii de carte, de culorile visului și de oameni a poetei Cleopatra Lorințiu.
Geo Vasile
Cleopatra Lorințiu crede că viața e prea scurtă și timpul neiertător: de aceea, toate iubirile și întâlnirile cardinale contribuie la destin, cu o condiție: să nu le lași să te schimbe. Iar binecuvântarea vieții Cleopatrei Lorințiu este că întotdeauna a știut ce are de făcut. (…) Cleopatra Lorințiu este autor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat. Cărțile ei s-au scris din viață.Ionuț Vulpescu
Cleopatra Lorinţiu este o profesionistă a seducţiei prin limbaj. În fiecare dintre ipostazele sale, poetă, prozatoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune, diplomat, este limpede, expresivă, sigură pe sine, ştiind să surprindă esenţialul şi din întâmplările aparent derizorii. În literatură, conferă sens şi nobleţe durerilor, sfâşierilor, experienţelor care dor până la os. Ca jurnalist, a aşezat o lumină puternică asupra figurilor marcante din cultura română. Prin tot ce este, Cleopatra Lorinţiu dezvăluie o ereditate rafinată, şlefuită de un destin scris frumos. Mă gândesc la şansa de a călători şi de a pătrunde în spaţii, culturi şi civilizaţii descântate de istorie, pe care le-a transpus memorabil în cărţi şi în filme. Cleopatra Lorinţiu trăieşte intens, cu toate simţurile, şi scrie cu colţul inimii. O decupez din câteva amintiri plutind spre neuitare. O văd râzând pe malurile Senei. O văd încordată, pe culoarele Televiziunii Române. O văd din profil, surâzând sub o pălărie de pai care o apără de toate şi de sine.Clara Mărgineanu
Tare bucuroasă sunt pentru apariția, în curând, a acestei cărți a cărei atentă organizare și pregătire a durat aproape un an. Nu doar pentru că autoarea este Cleopatra Lorintiu, o personalitate culturală complexă, ci și pentru că volumul cuprinde texte singulare, de mare însemnătate, consemnate de-a lungul timpului și adunate acum în volum, în trei secțiuni distincte ce cuprind rememorări, întâlniri și interviuri cu personalități marcante ale literaturii române și ale culturii, în general. Gheorghe Tomozei, Cella Seghi, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Ovidiu Bojor, Iosif Sava, Mariana Nicolesco sunt doar câteva dintre numele evocate în volum, iar despre întâlnirea cu ei autoarea povestește cu implicată dragoste și nostalgie, argumentând pe alocuri cu fotografii și documente personale ce atestă nu doar relaționarea cu aceștia într-o fericită congruență a destinului, ci și diversele etape ale acestui parcurs senzațional. Cleopatra Lorințiu este scriitor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat, cu o activitate literară prolifică și cu remarcabile realizări culturale, în prezent una dintre cele mai fascinante personalități din sfera culturală. Onorată peste poate pentru acest demers literar întreprins împreună, dar mai cu seamă pentru cartea ce își va începe viața în foarte scurt timp.Violeta Borzea, editor
-
Redus!"Pornind de la ideea că vulnerabilitatea reprezintă calea către sinceritate şi un senin apolinic, un fel de izbăvire post factum, coordonatorul proiectului, Alex Andronic, şi cu mine i‑am provocat pe autorii prezentei antologii să ne ofere propria versiune despre acest subiect, invitându‑i să se simtă liberi în ceea ce priveşte registrul, genul literar şi lungimea textului, spre a conserva viziunea şi nevoia de explicitate a fiecăruia (nuvela lui Adrian Teleşpan având, de pildă, o lungime ce se remarcă în raport cu celelalte texte). Astfel, confesive, lirice şi autoreferenţiale, pe alocuri motivaţionale, sau ficţionale şi deci bogat imaginative, textele incluse în volum, în proză sau în versuri (cum e cazul lui Savu Popa), reprezintă un repertoar generos şi fertil de poveşti, din care nu doar că reiese percepţia personală a autorilor, adică raportarea proprie la vulnerabilitate şi/sau efectele acesteia, ci şi care constituie, deopotrivă, un reper sau un memento pentru nenumărate alte poveşti trăite sau auzite de fiecare dintre noi. Vulnerabilitatea nu este despre a spune povestea vieţii tale oricui, oricând, ci despre a avea curajul de a pune sub lupă, cu riscul de a fi judecat, aspecte nevralgice ce ar putea să se însoţească de emoţii dificile – cum ar fi ruşinea, suferinţa şi frica –, precum şi despre a fi pregătit să le oferi celor din jur şansa de a‑ţi fi alături şi a te sprijini. Căci, dezveliţi de tot ce ne acoperă spre a ne prezenta lumii în cea mai strălucitoare lumină, suntem noi, cei adevăraţi. VIOLETA BORZEA, editor
-
Nicoleta Beraru pune în centrul atenției exponenți ai generației ”singur acasă”. Interesul pentru această generație a fost mai întâi statistic, apoi din cifrele alarmante s-au născut rapid titluri tari de presă și câteva campanii sociale, însă în universul intim al acestor copii, aflați într-o situație de vulnerabilitate emoțională distinctă, nu s-au încumetat mulți autori să pătrundă. Subiectul e profund românesc și are ramificații în toate straturile societății noastre, de aceea e și incomod pe alocuri să privim în oglinda pe care ne-o așază în față autoarea. Călătorind alături de Luluța și Petrișor prin România, fie ea rurală sau cu pretenții de oraș universitar, simțind nesiguranța pașilor lor și dificultatea de a-și găsi locul, deslușim de unde ni se trag multe ca popor. Suntem fragili, dar îmbrăcăm fragilitatea în forme dintre cele mai dure fără să ne îngăduim să fim sensibili la suferința celuilalt, alternăm deznădejdi cu exaltări idealiste și ne dor fără încetare rănile de abandon. Pe imaturitatea noastră emoțională și-a clădit prosperitatea această clasă politică iresponsabilă care ne asmute cu orice prilej. Sanda Nicola
-
Gioni Badea, un scriitor în firea căruia bunul simț, credința, pasiunea frumosului și respectul pentru adevăr s-au regăsit creator și mântuitor, ne încântă de această dată cu un roman alert, ingenios construit, având farmecul discret și inconfundabil al scrierilor de demult. În ciuda unei obiectivități de tipul celei întâlnite, de pildă, la Rebreanu, care potențează profilul personajelor și destinul lor în poveste, de dincolo de rânduri răzbate nu doar o inexorabilă nostalgie a trecutului, ci și rezultatul sublimării trăirilor autorului, care este, spiritual cel puțin, personajul dintâi al cărții sale. (Violeta Borzea, editor) "O veche vorbă românească spune: Cine nu are bătrâni... să-i cumpere. Experiența de viață a domnului Gioni Badea, bogată și pilduitoare, ne poate oferi tuturor prilej de meditație, exemple demne de urmat, întrebări, controverse, nedumeriri, soluții... Citiți și vă veți convinge!" (Ștefan Cazimir, critic literar și scriitor) "Autor al unor apreciate volume cu caracter memorialistic, între care se remarcă îndeosebi trilogia Năzdrăvanul, Gioni Badea abordează acum un nou tip de roman. Varietatea de trăiri prin care trece eroina cărții, diversitatea personajelor secundare și construcția alertă, toate laolaltă păstrează neslăbit interesul lecturii și sugerează o posibilă ecranizare, căreia viitorul i-ar putea acorda o șansă." (Ștefan Cazimir, critic literar și scriitor)
Artistul copertei
SOFIA MATEI -
(…) această „corabie din cer“ le este mai prielnică navigatorilor experimentaţi, căci doar ei pot recunoaşte semnele ascunse ale drumului. Pentru curajoşii care se îmbarcă pentru prima oară, singura salvare e căpitanul: are chip de zână orientală şi ochi luminoşi, plini de înţelepciunea marilor poveşti, pe care le împleteşte, cum vă spuneam, din raze de lună şi fire de timp sau netimp, după legi străvechi ale corăbierilor deprinşi să lege valurile şi să dezlege inimile „oamenilor mici tăinuiţi în oameni mari“. Prin urmare, nu e chiar uşor dacă nu ai mai navigat înainte, dar dacă te încumeţi, du-te la cârmă, ascultă ce-ţi spune căpitanul şi o să fie bine. Încă un sfat, înainte de plecare: nu vă lăsaţi amăgiţi de finalurile cu minciuni şi gogoşi ale unora dintre poveştile Andrei. Toate sunt adevărate.
Ioana-Ruxandra Fruntelată
Ceea ce face autoarea acestor povești din acest prețios volum este să contureze mai apăsat o serie de imagini și întâmplări care vin în întâmpinarea a ceea ce deja se află în noi în chip arhetipal. Poate că în chiar această misterioasă lucrare stă măiestria unui scriitor de povești. E ca și cum cea care le scrie ar avea un auz atât de fin, încât ne-ar auzi dorințele secrete de a ne lăsa o dată pentru totdeauna vrăjiți. Sau e ca și cum ar fi în posesia unui simț aparte care i-ar conferi o cunoaștere de peste limita cunoașterii propriu-zise.Mario Barangea
