Shop - Pagina 5 din 11 - Editura pentru Artă și Literatură

Tărâmul viu. Povești cu miez

41.90lei

Am început să citesc povestirile Andrei Samson într-o sâmbătă seara și le-am continuat duminică, într-o atmosferă vesperală, pentru a le încheia luni. La finalul cărții am făcut o constatare simplă: indiferent de ziua lecturii, efectul ei rămâne același – unul duminical –, prin tihna și calmul pe care le inspiră.

Construcția textului, cinematică și senzorială, are toate ingredientele specifice realismului magic: densitate poetică, elemente supramundane, mister atent dozat, curgere muzicală a frazei, atmosferă de basm, dar mai ales grația de a povesti extraordinarul cu tonul calm al cotidianului.

Ca senzație de lectură, universul narativ al autoarei intră uneori în rezonanță cu cel al lui Vasile Voiculescu, iar alteori transpare o luxuriantă energie imaginativă apropiată de Fănuș Neagu. Fraza, mlădioasă și hipnotică, capătă adesea propria ei forță de fascinație.

Textele Andrei Samson, adunate în acest volum, construiesc o realitate situată liminal „între două lumi”, iar toate povestirile, chiar și cele mai grav-melancolice, sunt străbătute de o radiantă lumină interioară, de „Parc-au înghițit un soare”…

Cosmin Neidoni

Tărâmul viu devine, în această carte, un axis mundi al poveștilor, o răscruce între realitate și imaginație, între candoare și inefabil, între mister și simplitate. Actul povestirii îmbină, de asemenea, duioșia cu uimirea, ambele întreținând circuitul emoției și al empatiei printr-o întreagă natură umană. Delicate și fragile, aceste narațiuni și evocări par să nu fi ieșit pe deplin din crisalida inocenței și a zburdălniciei specifice unei copilării parcă atemporale. Citiți-le și lăsați-vă fermecați de parfumul și de culoarea lor de gutui amărui și de bucolism solar.

Savu Popa

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Asfalt Blues

41.90lei

Mihai Bălăceanu reușește în Asfalt Blues să dea contur unui univers narativ care, deși mozaicat, se dovedește a fi cât se poate de coerent și percutant. Cititorul poate observa cum fiecare proză își schimbă radical registrul, fără ca vocea auctorială din spate să aibă în vreun fel de suferit. Dimpotrivă, aceasta câștigă în amploare odată cu înaintarea în lectură. Scriitorul controlează excelent atât tehnicile de redare a realismului dur, cât și pe cele din spatele fanteziilor livrești, cum e cazul în A doua coborâre a lui Dante în infern. Personaje precum Vlad, Laurențiu, Tatiana sau Ileana, recurente în mai multe proze, sugerează un microunivers comun recognoscibil în straturile de adâncime ale mai multor texte din carte. Mottoul, un vers dintr-un cântec al lui Joe Bonamassa, funcționează ca o veritabilă cheie de lectură. Asfalt Blues este – dincolo de virtuozitățile stilistice și modalitățile ingenioase de construcție – o mărturisire pe mai multe voci a destrămării, uneori graduală, alteori bruscă, a unor iluzii de natură existențială.

Șerban AXINTE

Volumul Asfalt Blues nu are filtru de Instagram. Nici politețe falsă. Taie bucăți din realitate și le servește crude, cu câteva condimente bine alese.

Cu o abilitate surprinzătoare pentru un autor aflat abia la al doilea volum, Mihai Bălăceanu îți arată exact ceea ce uneori eviți să privești: degradare lentă, disperare ascunsă sub o glumă proastă, oameni care au fost dezvățați să mai fie oameni. Fără să negocieze, fără să aștepte aplauze.

Nu l-aș numi, din fericire, un volum „frumos”, dar e viu. Cu atât de multă falsitate în jur, asta înseamnă mult. O literatură onestă, fără compromisuri, necesară.

Mihail Victus

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Vedere cu solzi

42.00lei

„Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei...?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste. — Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi. Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama...?..., cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Povestea elefantului care trăia într-o nucă

42.00lei

Unul dintre bogații planetei, care din întâmplare este român, investește toată averea sa în cea mai nebunească idee: să producă timp. Iar bombardarea cu timp a materiei stă la baza teleportării, așa cum susțin oamenii de știință (și visătorii!), de la Democrit până la fizicienii din zilele noastre, unii răsplătiți chiar cu Premiul Nobel. Pusă în practică, de imaginația unui scriitor, ideea dă roade dintre cele mai surprinzătoare, călătoria instantanee în spațiu și timp devine posibilă. Iar de aici până la dobândirea tinereții fără bătrânețe nu mai este decât un pas. Totul se întâmplă într-un păienjeniș de povești prin care omul zilelor noastre încearcă să se salveze din calea agresiunii fără precedent a obiectelor, din războiul nenumit cu virtualizarea vieții de zi cu zi. Micul Prinț rezistă, astfel, mai greu în deșertul urban, decât în deșertul Sahara. Singurul lucru care poate opri, totuși, deșertificarea lumii și a vieții este dragostea, o spune hotărât autorul. Povestea elefantului care trăia într-o nucă este o demonstrație cu totul originală că, atâta vreme cât mai avem povești, mai avem suflet. „Fiecare călătorie e, în ultimă instanţă, o opţiune”, scrie naratorul acestui rebus existenţialist , un roman care te duce cu gândul la cât de strâmţi ne sunt uneori pereţii vieţii şi la cât de imprevizibile virajele ei. Când te sui într-un tren care urmează să te poarte spre persoana iubită, o faci sub imperiul tandreţei şi cu un scenariu al fericirii dospindu-ţi în minte. Când însă îţi dai seama că nu te-ai urcat în trenul potrivit, te încearcă furia. Şi poate un început de panică. Pe de o parte, eşti pe cale să ratezi sublimul. Pe de altă parte, eşti pe punctul să fii luat părtaş la un experiment în mijlocul căruia ai nimerit fără voie. Fiindcă trenul în care ai suit circulă pe şine care se generează din mers, fiindcă nu se ştie nici traseul, nici durata călătoriei, fiindcă restul pasagerilor par în neregulă. Experimentul e o iscodire curioasă a viitorului, în care un milionar din topul Forbes bombardează materia cu timp greu, un urmaş al lui Dedal închipuie un nou labirint al destinului, iar un copac produce oameni în loc de fructe. Contururile şi esenţele lumii se schimbă de la o zi la alta, pe când protagonistul lasă în urmă prozaicul şi se pregăteşte de o explorare neanunţată de nimic. Elefantul se face mic cât o gămălie. Sau poate nuca se dilată cosmic. Povestea pe care o scrie Adrian Alui Gheorghe, cu ricanările ei contramitologice, poate fi, în fond, tragicomedia oricărei trestii gânditoare care îşi pune în permanenţă întrebări. Radu Paraschivescu

Redus!

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Precomanda Vibratto

Poemele au consecințe… vindecarea nu lasă urme, pentru că totul este o sutură pe aer. Elefanții uimirii sunt neobosiți. De aceea, există poezia. Ea vindecă rănirea albului, care ar fi trebuit să ne fie existența. Sau ne-a fost, cândva... sau nu va fi, căci viața nu trage niciodată slotul câștigător. „Efemeridele zboară continuu cu burta la gură, totul e poezie”, iar „apusul răsare de după o perdea de bătrâni”. Această năucitoare și rapidă horă de imagini este poezia Luminiței Giurgiu. Se simte o voluptate nemăsurată de a se arunca în imaginar, dar sincronă cu o spaimă de ce se poate descoperi în scufundare. „Metalurgia cărnii” inspiră un fel de topire în furnalul de mult rece, dar prin care urci oximoronic la cer. Precizia poetică a acestor metafore este remarcabilă și are o coerență pe care nu o contrazice abundența lor parcă decurgând firesc din procesul rostirii. Aș cita în întregime Poetul, din care rețin doar: „el nu va îndoi apa/ el nu va îndoi vinul/ mai degrabă pe sine/ se rupe/ din chinul său”, tocmai pentru scandarea oraculară care i se potrivește atât de bine poeziei. Această modulare a stărilor sufletești – acest vibratto al textului – îi conferă rezonanța, amplificarea. Nu rămâne din dragoste decât un sărut pe un șervețel umed și niciun Gange nu spală moartea din noi. Pentru că avem în volum o poezie de o melancolie atroce, nestrigată, ci numai sugerată prin mulțimile vagi ale cascadei de imagini, „cântec de dragoste și moarte”, în care glasul „cântărețului” maschează durerea. Și mai este o voință de puritate prin care parcă se țâșnește din fiecare poezie spre altceva. Mai rar în această poezie prin excelență dinamică avem stop-cadre: „dincoace?/ copilul ceartă o minge/ dincolo?/ altul își coase gura”. Luminița Giurgiu scrie o poezie pură, în sensul autenticității, cu o percepție dilatată a realității și o prelungire a ei, ca o lovitură în sensibilitatea cititorului (câtă mai e). În vremea noastră, când „Totul se șterge cum un zeu de grăsime la gură”, e o formă de supraviețuire.

(Christian Crăciun)

Întâlnirea cu volumul Vibratto al Luminița Giurgiu produce, încă de la primele pagini, o ușoară deplasare de perspectivă. Realitatea nu mai apare ca un dat stabil, ci ca un câmp supus unei tensiuni continue, unei presiuni care o face să cedeze, să se fractureze, să se reorganizeze sub privirea cititorului.

Pentru cititorul care a parcurs și volumul Inimioni, această tensiune nu este cu totul nouă. Acolo, poezia se organiza în jurul unei interiorități fragmentate, ca o rețea de pulsații afective, un spațiu în care fragilitatea devenea principiu de construcție. Vibratto păstrează această sensibilitate, dar îi schimbă direcția: dacă în Inimioni asistam la o explorare a interiorului, aici realul însuși este supus unei presiuni constante. Nu mai este vorba doar despre trăire, ci despre un proces de destabilizare care implică deopotrivă lumea, limbajul și subiectul. Această deplasare nu anulează dimensiunea afectivă, ci o radicalizează: vulnerabilitatea nu mai este doar trăită, ci expusă într-un câmp de tensiuni care o amplifică. (...)

Una dintre dimensiunile cele mai interesante este relația dintre poezie și identitate. Subiectul liric nu apare ca o entitate stabilă, coerentă, ci ca un punct de intensitate, un nod într-o rețea de relații. Identitatea nu este afirmată, ci pusă în mișcare, destabilizată, reconfigurată.

În acest context, întrebarea nu mai este „ce spune poemul?”, ci „ce face poemul?”. Răspunsul este multiplu: produce imagini, generează tensiuni, modifică percepția, implică cititorul. Poezia devine astfel un fenomen – nu un obiect fix, ci un proces în desfășurare.

Aceasta ar putea fi, în cele din urmă, cheia de lectură: nu căutați un sens stabil, ci urmăriți mișcarea. Lăsați poemele să acționeze – uneori discret, alteori violent – și acceptați că ceea ce produc nu este doar înțelegere, ci și transformare. Pentru că aici adevărul nu este ceva ce poate fi extras, ci ceva ce se produce – temporar, fragil, dar real – în spațiul întâlnirii dintre text și cititor.

(Dorina Brândușa Landén)

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Suntem tineri un minut

42.50lei

E fascinant modul cum reușește Laura Stanciu, din câteva cuvinte, să creeze atmosferă, să ia delicat cititorul de mână, să-l conducă în universul proaspăt modelat, construit pe teme inconfortabile, pe care autoarea le îmblânzește cu naturalețe. Sunt teme de care mulți se sperie ori pe care le ocolesc. Moartea sub orice formă, fizică, relațională, emoțională, a devenit nomina odiosa în goana noastră după cât mai multă poleială dată fiecărei secunde. Laura Stanciu nu se ferește de acest teritoriu și gestionează, pe spații extrem de mici, un echilibru perfect între fragilitate și forță, în care dramele ori speranțele personajelor sunt consumate pe tonalități diferite, într-o tensiune atent controlată. „Zi-mi numele și voi trăi”, stă scris în Cartea egipteană a morților. Laura Stanciu le-a spus pe nume și le-a oferit ceea ce puțini autori reușesc: o viață demnă de literatură.

Cezar Amariei

Moartea sperie întrucât este singura dintre realități pe care nu o putem experimenta repetat. Cel puțin nu în nume propriu. Spre teritoriile ei privim doar prin sfârșiturile celorlalți. Și prin felul în care literatura ni le așază sub ochi. Decupajele propuse de Laura Stanciu în acest volum de proze scurte înfățișează cu tandrețe, ironie, umor negru și un strop de cruzime chipurile trecerii, condiția noastră de ființe liminare, situate pe granița imperceptibilă dintre un aici și un dincolo. Dar miza nu e niciodată doar deznodământul în sine, mai mult sau mai puțin neașteptat, ci și lumina unei întregi vieți filtrată printr-un ochi de fereastră. Cu precizia unui portretist deprins să așeze pe pânză esențialul, scriitoarea creionează figuri și gesturi, situații-limită, și, din câteva tușe, curgerea lină sau învolburată a unor destine în filigran. Privită dinspre moarte, existența își dezvăluie altfel sensurile. Iar una dintre calitățile acestor proze rezidă tocmai în firescul cu care moartea este lăsată să se plimbe nestingherită prin blocuri, apartamente, spitale și morgi, devenind un soi de dublu al celui pe care urmează să-l îmbrățișeze într-un ultim tangou. Episoadele din cele două părți ale volumului ar putea fi citite ca scenele înlănțuite ale unui medieval dans macabru, căruia nimeni nu i se poate sustrage. Însă ceea ce rămâne, în cele din urmă, în ochiul cititorului este, paradoxal, viața.

Cristina Bogdan

Efemeritatea, fragilitatea umană în traiectoria destinului, esența vieții surprinsă în gesturi mărunte, în mundan, în rama domestică a fiecărei zile, traversează prozele semnate de Laura Stanciu în acest volum de debut. Ceea ce cred că îmbracă cel mai bine tema morții, greu de mânuit, dar iscusit pusă în pagină de autoare, este stilul de cele mai multe ori tranșant, direct, despuiat de ornamente inutile. Totodată, în acest stil își găsesc loc umorul și ironia, care au efectul de a domoli iminența sau apăsarea finalului, de orice natură ar fi el – al unei etape, al unei povești de iubire sau al unei iluzii.

Andra Samson

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Locul unde mai trăia ziua

43.00lei

Mona Șimon debutează cu un roman care se citește pe nerăsuflate, scris cu o forță narativă și o ingeniozitate remarcabile. Primele rânduri ne pun în fața confesiunii unui criminal, ducându-ne cu gândul la un roman polițist scris din perspectiva făptașului. Este doar o capcană, pe care Mona Șimon o întinde parcă pentru a testa vigilența cititorului, care se trezește în fața unei povești ce începe cu epilogul. În fapt, romanul alternează planurile narative care se intersectează și se suprapun într-un joc al realității cu imaginația, purtându-l pe cititor într-o poveste captivantă și mereu surprinzătoare. Personajele nu sunt niciodată ceea ce par la început și ne dăm seama că, dincolo de acțiunile lor, există o justificare dramatică, de neevitat. Acesta este mesajul esențial pe care romanul ni-l transmite la finalul lecturii – înțelegerea faptului că niciodată nu putem fi siguri de ceea ce vedem la suprafață și că, dincolo de aparența unei fapte, stă esența motivației ei.

Cristi Nedelcu, scriitor

Elegiac, duios și învăluitor, cu o aură suprarealistă, romanul Monei Șimon e un poem în proză ce ne oferă, în nuanțe infinitezimale, povestea tulburătoare a trei destine ce se întrepătrund dramatic, chiar dacă sub semnul izbăvitoarelor virtuți ale iubirii, pentru a se regăsi în final în fața unei soluții ingenioase și năucitoare, ce reconfigurează totul în termenii fruști și implacabili ai fragilității condiției noastre. La limita dintre două lumi - dintre care una cu puternice valențe aparent distopice - se desfășoară firul roșu ce leagă indisolubil viețile celor trei personaje principale, a căror complexitate nu atenuează cu nimic sinceritatea și convingerea cu care își asumă destinul, nici ingeniozitatea naivă cu care ajung să acționeze. Franchețea observației și sinceritatea neîmblânzită a tonului sunt contracarate de o emoție artistică ce transcende concretețea crudă a poveștii, conferindu-i un filon liric aproape palpabil. O poveste despre nevoia imperioasă de iubire, despre libertatea de a alege și pervertirea bunelor intenții, dar și despre valențele incomensurabile ale prieteniei.

Violeta Borzea, editor

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Arte și parte – pentru o cultură a dialogului

43.00lei

Firește că vorbim despre dialog în tradiția instituită de Platon. Cultura noastră în Europa este în permanență fuziunea dintre perspectiva alexandrină, platonică și neo-platonică a lumii, și cuvântul Evangheliei. Multă lume crede că dialogul e o discuție între două persoane, și este, tehnic vorbind, dar termenul grecesc e compus cu prepoziția dia, care implică străbaterea unui teritoriu.

Teodor Baconschi Dialogul să învăță într-adevăr, dar ca să înveți să faci dialog, să te situezi într-un dialog, există niște minime condiții necesare. În primul rând, trebuie să îți placă oamenii, să îți placă simplul fapt de a sta de vorbă. Să ai deschidere, să fii onest, să dai dovată de sinceritate, să ai o cultură minimă și să admiri. Simona Preda

Cel care știe să vorbească și să asculte, bine intenționat, om al păcii, este cel care asigură ziua de mâine, care face posibil viitorul. Pentru aceasta e obligatoriu ca omul să nu se considere „depozitarul adevărului” și să aibă un real interes pentru celălalt, cu convingerea că alteritatea nu alterează, ci îmbogățește (în cel mai bun caz) sau, măcar, limpezește și ne pregătește de negociere și consens.

Laurențiu-Ciprian Tudor

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Și florile de cireș mor

43.00lei

Romanul de debut al lui Mihai Bălăceanu invită într-o călătorie în lumea tradițională japoneză, reconstruind cu talent antropologic gesturi, comportamente și credințe care dau contur simultan poveștii și mentalităților menite să configureze un anumit modus vivendi. Țesătura narativă se dezvăluie treptat, aducând laolaltă personaje din clase sociale distincte – nobili, samurai și servitori de la Castelul Alb, țărani din Satul din Vale, negustori, copii, un vraci și un pictor care văd dincolo de vizibil –, dar și figuri ce populează imaginarul religios, precum spirite malefice (shinigami) sau vulpi (kitsune) cu puteri paranormale. Scurta istorie de viață a frumoasei Sakura, situată pe puntea fragilă dintre dragoste și moarte, se deșiră fir cu fir, de parcă o mână invizibilă trage de ața destrămării. Toate morțile anterioare sfârșitului ei creează imaginea unei scuturări a florilor de cireș sub vântul primăverii, amintind de nesfârșitele cicluri ale naturii și ale existenței. Cristina Bogdan

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Frumosul din lumea lui Van Gogh

43.00lei

Cunoscut ca eseist de formație filosofică, în noua lui carte, Cosmin Neidoni se impune ca filosof de formație artistică. Inversează optica, coboară în minele de aur ale capodoperelor din literatură, sculptură, pictură, muzică, unde, sedusă și învrăjită, gândirea lui filosofică capătă o extraordinară grație și suplețe artistică. Mari creații ale umanității își (re)descoperă dintr-odată vigoarea și prospețimea. Intră în conexiuni noi, transmit ozonate fante de lumină, creează un spectacol mișcător de forme, voci și culori. Cu această carte, Cosmin Neidoni se arată drept un gânditor transfigurat de frumusețe și capabil – prin certă vocație literară și o deosebită capacitate speculativă – să transfigureze și percepția consumatorului, tot mai deconectat astăzi de tradiția artelor și a culturii.

Nina Corcinschi

Ce poate fi mai frumos decât o călătorie spre sine, prin câteva spirite ale artei și filosofiei care poartă marca genialității? Cosmin Neidoni mărturisește, în această carte a întâlnirilor admirabile, nu prin exegeză academică uzuală, ci printr-o experiență hermeneutică inovatoare și erudită, trăirea estetică a omului, în care spiritul ține locul inimii, cum spune părintele Scrima, redescoperind „bucuria căutării, frumusețea întrebărilor și farmecul discret al iscodirii și al râvnei faustice de cuprindere a lumii”.

Ionel Bușe

Din ritmul unei gândiri caligrafice și al unei sensibilități liminale survine această colecție de portrete meditate, filtrate prin aproape mistica experiență livrescă a lui Cosmin Neidoni, portrete dansante într-o succesiune contiguă cu logica construcției interioare, și nu cu cea a cronologiei aplatizante. Refuzul cronologiei sare în ochi ca refuz al timpului nostru: e nerealist să sugerezi, în vreun fel, că uriașii pe care ne clădim înțelegerea și spiritul conduc, în mod liniar, către noi înșine. Din întâlnirile cu Van Gogh, Don Quijote, Shakespeare, Eminescu, Seneca, Beethoven, Moise, Isus, inteligența artificială și spital (da, ciudată înșiruire), dobândim ce au acestea de oferit cu adevărat: spiritul, cuprinderea ideilor. Cartea lui Cosmin Neidoni este, astfel, o aporetică împreunare de mâini, o plecăciune sensibilă și receptivă în fața ideilor.

Claudiu Mesaroș

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Nes(u)puse

43.90lei

Durerile nașterii și nespusele trăiri ale femeilor devenite mame au fost, într-un februarie friguros, tema dezbaterii la clubul de carte „Lecturile Insomniacelor“. Începând din primăvara anului 2023, acest club de carte, proiect al „Festivalului Internațional de Carte Transilvania“, promovează literatura feminină, în special autoarele din țara noastră. „Ce nu spun femeile“ a fost tema dezbaterii din februarie 2024, iar timpul a fost insuficient, în acea seară, pentru cât de multe au ele de spus atunci când pare că nu spun nimic. Pierderea unui copil, nopțile nedormite, menstruațiile abundente și dureroase, fardul din vitrină pentru care nu sunt suficienți bani, presiunea pe care o simți să arăți sau să te comporți cum se așteaptă ceilalți de la tine, cutumele care trebuie respectate și fusta prea scurtă care nu te face neapărat o femeie ușoară... Astfel s-a născut ideea unei antologii despre ce nu spun femeile. Cu proze inspirate de femei care au spus lucruri nerostite până atunci, nu ca să își plângă de milă, ci doar pentru a arăta cât de puternice au fost sau au devenit. Nu ne-am dorit texte melodramatice. Am vrut ca prozele din acest volum să fie despre femeile care inspiră, care te ajută să vezi viața altfel, indiferent dacă personajul principal este pozitiv sau negativ, dacă e vorba despre o personalitate care a schimbat istoria sau despre vânzătoarea de la magazinul din colț. Sunt povești triste sau joviale, dar care transmit ideea de putere feminină. Femeile și-au impus dintotdeauna o anumită autocenzură, păstrând pentru ele gânduri, sentimente, îndoieli, pentru a menține un echilibru în viața tuturor, mai puțin în a lor. Ce ar fi însă dacă într-o zi, cititorule, aceste gânduri nerostite ți-ar fi prezentate fără menajamente? Ai fi uimit sau surprins de aspecte la care nu te-ai gândit sau te-ai simți un pic mai bine aflând că și altele/alții simt ca tine? Nu știm ce va schimba în sufletul tău, cititorule, lectura textelor următoare, dar te invităm călduros să afli! (Coordonatoarele antologiei, Luminița Rusu și Bianca Tămaș)

Vezi cosul

Adaugă în coș / Detalii

Codicilul

44.50lei

"Cu un discurs puternic și un ascuțit simț al observației, dar și cu sinceritatea-i caracteristică, recognoscibilă și în celelalte scrieri în proză, Lili Crăciun construiește (Meșter Manole și Ană, deopotrivă), în acest nou roman, pagină după pagină, labirinturi concentrice ale căutării de sine, o țesătură textuală în bogate nuanțe, între lumină și întuneric, între catharsis și nedesăvârșire, aglutinată, la prima vedere, din detalii istorice care se acumulează cenușiu, sfâșiate de flash-uri contrastive, generând un mediu ce are tendința să își sufoce, să își supună, să își controleze personajele. Parcursurile existențiale sunt jalonate, antinomic, de forță și slăbiciuni, demnitate și prăbușiri, de ipocrizii și verticalități, încrâncenări și metamorfoze, într-o desfășurare de destine frânte, vieți fracturate ori suflete în adevărate bătălii recuperatorii. Ni se înfățișează înaintea ochilor o galerie cu personaje puternic reliefate, verosimile, traversând epoci bulversante, purtând și lepădând măști, alunecând pe muchia subțire și tăioasă dintre timpul personal și timpul devorator. Dincolo de războiul continuu între a avea și a fi, care lasă urme de neșters de-a lungul și de-a latul compoziției narative, romanul fascinează prin jocurile de putere, prin transfigurări neașteptate, prin amplificarea tramelor, prin finalul deschis și, mai ales, prin purtarea crucii memoriei ca pe o rană ce nu se poate vindeca." (Mihaela GRĂDINARIU)