-
Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (...)Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, esteun roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.(Selecțiuni din prefața semnată de Florina Pîrjol)„Dincolo de o intrigă aproape poliţistă, plină de enigme şi de întunecimi ale caracterului uman, reţetă deja omniprezentă în epica lui Radu Ţuculescu, romanul Umbra penei de gâscă are o dimensiune în plus, cea metaforică. Este vorba de metafora Cărţii şi de consecinţele ei asupra vieţilor şi locurilor evocate. Personajele romanului, funambuleşti, joviale, personalităţi neaoşe sau, pe alocuri, uşor fantaste prin aerul de colocvialitate onirică pe care îl afişează, par toate născute sub o zodie livrescă. Într‑o formă sau alta, cartea, biblioteca, scrisul literar sau practica lecturii le‑au determinat parcursul vieţii şi al firii. (...) Izolat, în mod prielnic, în turnul de fildeş al Poveştii, Radu Ţuculescu a fost mereu un meteorolog al imaginaţiei, capabil să surprindă, să simtă orice schimbare, oricât de imperceptibilă, a climatului propriilor personaje, a aventurilor acestora, dar şi al unui imaginar care continuă să fascineze şi să îmbogăţească vieţile cititorilor săi.“(Selecțiuni din postfața semnată de Savu Popa)
-
Prietenia, care este mai pură decât dragostea, pentru că nu are legătură cu trupul, este un sentiment căruia poeții lumii, începând cu Homer, i-au dedicat nenumărate, tulburătoare imnuri, printre care se aş ază firesc, vibrând de durere, acest Ultim Blues scris de Moshe Itzhaki, tradus de Paul Farkas și închinat lui Radu Țuculescu, prietenul lor plecat dintre noi. Extraordinarul portret pe care sensibilitatea acută a poetului israelian i-l face scriitorului român devine un imn al prieteniei de dincolo de frontiere, religii, istorii, al prieteniei adânci a cărei răscolitoare definiţie poate fi doar poezia.
ANA BLANDIANA
Există două tipuri de prieteni apropiaţi inimii noastre. Mai întâi, sunt cei din copilărie, care ne însoţesc chiar din zorii vieţii, vreme de zeci de ani, până când unul ne părăseşte prematur, întotdeauna. Pe de altă parte, sunt prietenii adevăraţi pe care‑i întâlnim mai târziu, oameni care devin parte integrantă din biografia noastră. O astfel de prietenie, asemenea unei minuni, s‑a creat între scriitorul şi dramaturgul Radu Ţuculescu şi poetul Moshe B. Itzhaki. Legătura s‑a creat prin intermediul literaturii, dar şi prin pasiunea lor comună pentru teatru: Ţuculescu în rol de dramaturg şi regizor, iar Itzhaki ca un talentat actor. Pe parcursul anilor, relaţia lor a fost o simbioză între doi creatori de literatură, ambii fiind mari iubitori de viaţă, debordând de vitalitate, receptivitate şi curiozitate. Aceste legături s‑au consolidat odată cu vizitele lui Ţuculescu în Israel, unde s‑a întâlnit cu publicul cititor familiarizat cu opera sa prin traducerile în ebraică semnate de Moshe B. Itzhaki şi Paul Farkas, acesta din urmă fiind deja prietenul lui Radu încă din anii 1960. Pe de altă parte, vizitele lui Itzhaki şi Farkas în România şi Elveţia erau destinate adâncirii legăturilor literare, incluzând şi participări la festivaluri, lansări de cărţi şi nenumărate călătorii. Baselul, în special, funcţiona ca un magnet al inspiraţiei literare şi culturale fără sfârşit. Excursiile lor prin Cluj, Maramureş şi Basel au fost adevărate căutări de personaje şi povestiri, fără a renunţa la momentele relaxante din cafenele şi puburile elveţiene. O viaţă spirituală şi literară alături de una reală! Iată sincerele regrete şi durerea pe care le‑a simţit Itzhaki odată cu trecerea în nefiinţă a bunului său prieten. Ani de prietenie ce se sfârşesc cu o mare durere, care lasă în urmă un abis de dor pentru momentele şi pentru timpul petrecut împreună, al creaţiei, prieteniei şi dragostei umane. Proiecte comune întrerupte brusc, opere care mai puteau fi scrise şi traduse. Itzhaki a decis să‑şi elogieze prietenul printr‑o serie de poezii deosebit de emoţionante, care exprimă, în esenţă, regretul şi dorul lui. Elegiile de faţă se înscriu în tradiţia psalmilor de laudă şi de elogiere, iar blues‑ul aparţine tradiţiei lamentării din secolul XX. (...) Prin prezentul volum, deşi plin de durere, poetul reuşeşte să reînvie momente rare dintre parteneri în sfera literaturii şi în afara ei. Este o carte rară, plină de dragoste pură, una care reuşeşte să învingă moartea prin intermediul cuvintelor.RAFI WEICHERT -
Transbordare e un loc care nu figurează pe nicio hartă din lume și pe care Gelu Vlașin știe să îl transforme într-un spațiu fabulos, unde se desfășoară marile experiențe inițiatice, iar biografia este ridicată la coeficienții superiori ai mitului personal. După ce a intrat cu dreptul în poezie acum douăzeci și șase de ani cu volumul Tratat la psihiatrie, care îl impunea ca pe unul dintre fruntașii grupului 2000, acum autorul ne dovedește că poate fi și un prozator de excepție, capabil să evoce o lume care are ceva din fizionomia „pădurilor de simboluri”. Iar cartea de față îl reprezintă în cea mai mare măsură.
Octavian Soviany
Gelu Vlașin chestionează atât realitatea contemporană, tot mai vizibil configurată ca o pluritate de lumi virtuale și paralele, cât și utopia celor blazați, edificată ca refugiu din fața inechităților sociale, a fariseismului și a parvenitismului. Protagoniștii romanului său, tineri maturizați înainte de vreme, animați de o apetență aparte pentru spiritualitate, posedă o privire și o înțelegere care transcend pelicula faptului imediat. Demontând aparențe, ei se mișcă într-un univers totodată atemporal, ancorat în subconștient, mit și vis, dar și actual, infuzat de informații concrete și verificabile. Inefabilul se conjugă aici cu palpabilul, știința, filozofia, psihologia cu practicile de yoga. Cartea propune, așadar, o bogată ofertă interpretativă, dar este, în primul rând, o pledoarie pentru iubirea plenară, pentru trăirea autentică și profundă. Un roman despre încrederea în forța umanității, care te transbordează dincolo de suprafețe pentru a te aduce cât mai aproape de adevărata rațiune a vieții.Iuliana Miu
Transbordare este un roman despre fragilitate, prietenie, inițieri și mici evadări care ne țin la suprafață. Cu tandrețe și luciditate, Gelu Vlașin trasează adolescența prin perioade de singurătate, lecturi marcante, prietenii bizare și acele plutiri în care totul pare posibil, surprinzând tensiunea dintre izolare și dorința de apartenență. „Clanul ciudaților” – Ștefan, Clara, Fabian, Dante și bunica Pălage – devine o familie alternativă pentru toți cei care nu-și găsesc locul într-o lume deformată. O poveste despre libertatea de a ne transborda în propria lume, oricât de neobișnuită ar fi.Bogdan Munteanu
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Tot ce atingi devine quasar e mai mult decât o declarație de dragoste pentru poezie în forma ei autentică, dar atent șlefuită. Deși cartezian, demersul Ralucăi Urse apelează la mișcarea browniană în momentele în care textul riscă să se sufoce. Versurile de aici nu au nevoie de artificii, pentru că, în mod organic, „blândețea germinează” în paginile acestui volum de debut. Găsim la tot pasul imagini care ți se fixează pe retină și la care simți nevoia să revii plin de entuziasm. Îți las o singură mostră aici și, dacă îți place, promite-mi că vei deschide cartea: „Am ornat crestele munților cu praf de cacao”. Nu-i așa că te-am teleportat în copilărie, în fața celui mai bun desert?Andrei Zbîrnea
Volumul de debut al Ralucăi Urse este o călătorie imagistică prin toate foițele embrionare ale ființei feminine, prin toate coagulările și dizolvările ei ca existență materială, dar și ca semn, simbol, proiecție sau vis, în toate timpurile și în toți timpii. Filmul acestei călătorii se desfășoară înainte și înapoi pe traseul minte-inimă cu viteze adaptative pentru toate incongruențele vitalului. Cu un verb sincer, ascuțit și interogativ, conducându-și cititorii pe un drum al rănilor și episoadelor traumatice nu o dată anihilante, poeta reușește să aducă, nici mai mult, nici mai puțin, decât un omagiu ființei feminine atotconținătoare în asemenea grad încât își conține și propria renunțare, propria lepădare. Ce vom vedea și vom trăi în acest volum este tocmai spectacolul forței, anduranței și eliberării feminine îmbrăcat în gesturi și limbaj poetic de mare gală. În poetica feminină actuală, era nevoie de un astfel de volum omagial.Ștefania Mihalache
-
În Bucureștiul interbelic, Lorendi, o tânără născută în mahalaua Flămânda, lasă în urmă o existență searbădă și marcată de lipsuri pentru a se căsători cu Leontin, o figură controversată în cercurile influente ale epocii. Lorendi se adaptează însă cu greu la noua ei viață de soție și mamă, simțindu-se tot mai vulnerabilă în fața exigențelor ce îi sunt impuse de familie și societate. Dar o întâlnire neașteptată îi oferă șansa evadării dintr-o existență în care totul pare stabilit dinainte pentru ea, iar la vârsta de 28 de ani Lorendi dispare fără urmă. Un secol mai târziu, strănepoata ei, Alice, descoperă în mansarda casei în care aceasta a locuit o fotografie și un caiet cu pagini nescrise. Pornind de la cele două obiecte vechi, tânăra începe să studieze cu mai multă atenție istoria familiei sale. Ce ascundea Lorendi în momentul dispariției? Ce secrete au păstrat în toți acești ani ceilalți membri ai familiei? În cine mai poate avea încredere? Care este misterul caietului nescris? Pentru a găsi răspunsuri, Alice va trebui să vadă dincolo de jocul aparențelor și să asculte vocea unui martor invizibil: Timpul. Păstrător al tuturor poveștilor de viață, acesta deapănă istoria întrețesută a oamenilor și locurilor, dezvăluindu-și totodată adevărata natură, ce pare a avea o componentă profund umană. Timpul este mai mult decât o calitate a universului, iar prezența sa nu este dictată numai de legile fizicii. Timpul este un povestitor curios și îngăduitor, este firul care leagă destinele personajelor, punctând momentele de cotitură și reflectând asupra alegerilor făcute. Romanul propune descoperirea treptată a unei crime din trecut, pornind de la o fotografie. Cu o intrigă bună, scrisă într-un stil curat, cartea este și o întoarcere credibilă și documentată la perioada interbelică – până în anii ’50 și apoi până în prezentul naratoarei. Miruna Vasiliță, aflată la a doua carte, este o prozatoare atentă la configurarea poveștii, preocupată de suspans și de final, mergând pe tiparul prozei tradiționale, cu personaje bine alcătuite și discurs epic curgător. Doina Ruști
-
Scriitura din acest volum tinde spre perfecțiune formală, iar eleganța caligrafică a relatării este frapantă. Cartea poate fi asemănată cu un vas superb, realizat de un artist orfevrier, cu migală și atenție pentru amănunte.
VOICU BUGARIU
Fibra autentică a Rodicăi Bretin este cea poetică, dar arta abstractizării, a formelor literare elaborate nu e dusă niciodată la extrem, lăsând libertate de mişcare inovaţiei creatoare şi reacţiilor spontane. Dincolo de o lectură care va stărui în mintea cititorului măcar o vreme, Rodica Bretin mai-mai că ne determină să iubim din nou, cu dulce-amară naivitate, literatura.MIRCEA DOREANU
Am întâlnit-o pentru prima oară pe autoare la un colocviu despre realismul magic. Când proza Rodicăi Bretin are în centru un personaj feminin, ea nu descrie vreun soi de societate matriarhală, ci analizează dorințele, căutările protagonistei, uneori din perspective duble: una lăuntrică, una în contact direct cu cei ale căror vieți le influențează.TEODORA MATEI
Rodica Bretin este, în momentul de față, o scriitoare consacrată, prolifică pe plan beletristic și apreciată de critică, de editori și de public. Cărțile ei sunt un amalgam de istorie, aventură, fantastic, ceva filosofie şi intrigă poliţistă, toate amestecate într-o acţiune spectaculoasă, care pune problemele societăţii actuale într-un mod original.OLIVIU CRÂZNIC
-
Romanul Simonei Ferrante, o poveste nu doar complexă și palpitantă, ci și stranie, imprevizibilă și bulversantă, ar putea fi un thriller dacă nu ar fi, înainte de orice, un demers despre identitate, memorie, integritate și familie. Tărâmul inocenței nu este doar o lume ideală în care copiii nu pot suferi abuzuri și nedreptăți, ci și cel în care gâștele sălbatice au un loc propriu în marea familie a lumii, dincolo de potențiale orori, dincolo de false standardizări, dincolo de cătarea puștii.
Într-un amețitor carusel de răsturnări de situație, nu putem să nu remarcăm romantismul duios ce se trage din spiritul gregar al gâștelor sălbatice. Ele reprezintă nu doar ideea de apartenență, ci și puritatea lumii. Tărâmul inocenței este, la capătul distilării dilemelor morale și dincolo de teribila inadecvare a alegerilor versus posibilele consecințe ale acestora, un roman al purității redescoperite, al integrității și al drumurilor noi.
(Violeta Borzea, editor)
Am lecturat cu sufletul la gură această carte apparent polițistă, dar care tratează efectele unui lanț de trauma transgeneraționale. Diferența este modul în care personajele aleg să le vindece, prin dreptate și adevăr sau prin minciună și secrete. Povestirea care deschide volumul este una dintre cheile care anunță transgresarea planurilor narrative de la introspecție și evocare la dinamica unui policier incitant: răpirea unei fetițe. Prin„tărâmul inocenței” am trecut fiecare pe drumul de la copilărie la stadiul de adult, purtând în AND „păcatele părinților”, dar și dorința de a le șterge, păstrând acel tărâm undeva, într-un colț, pentru a reveni atunci când ne pierdem.
(Corina Ozon, scriitoare)
-
O antologie de texte care explorează multiplele fațete ale minciunii 21 de autori, scriitoare și scriitori ai zilelor noastre, explorează multiplele fațete, manifestări și consecințe ale minciunii, într-un demers editorial onest și fără pretenții moraliste. Fără intenția de a demasca și expune minciuna în sine, volumul Suprapun realități, spun minciuni se vrea un demers in rem de documentare a mecanismelor care o pun în mișcare. Coordonator: Cristina Munteanu Design copertă: Beatrice Arzoiu
-
Redus!Scrisă pentru copiii neurotipici şi neurodivergenţi deopotrivă, povestea lui Andi este o poveste‑oglindă, ce reflectă un adevăr despre copii: acela că pot fi buni, curajoşi, jucăuşi, dar şi curioşi, chiar şi atunci când se tem. În fond, la ce e bun jocul alături de figurile de ataşament şi de jucăriile de pluş, dacă nu la a face frica tot mai mică? Cartea este un instrument valoros pentru părinţi şi specialişti, deoarece aduce în lumină, prin intermediul recomandărilor şi strategiilor de la final, ceea ce experienţa tunsului este pentru copii – un proces pe care merită să îl susţinem cu răbdare şi blândeţe. Încurajez părinţii să rămână deschişi faţă de acest proces, pentru că fiecare copil este unic şi ne vorbeşte diferit despre modul în care poate fi ajutat.
Sunt gata să mă tund prezintă povestea lui Andi, un copil curajos căruia îi e frică (cine a spus că cei curajoși nu se tem?) de fiecare dată când se tunde. Dar ce bine că Andi nu e nevoit să fie singur cu frica lui. Îi are aproape pe mama și pe ariciul Nono și împreună descoperă ce este frizeria, ce instrumente folosește frizerul și cât de important este să ai pe cineva lângă tine de fiecare dată când îți este teamă.
„Mult m-aș fi bucurat, atunci cînd copila mea era mică, să fi știut cum să-i risipesc teama de tuns. N-a funcționat nici măcar împrietenirea cu Ovidiu, tînărul blînd și bun care venea la noi și îi făcea tunsori atît de frumoase. Mi- ar fi plăcut să fi existat această carte atunci, dar mă bucur că părinții care au acum copii mici o pot avea și citi, se pot folosi de ideile minunate din ea și se pot bucura de o experiență foarte plăcută atunci cînd își însoțesc micuții la tuns. Mulțumesc, Miha Tătucu, pentru această carte frumoasă și mult folositoare. “
Ana Barton, scriitoare
„Tunsul părului este, adesea, o problemă pentru cei mici. De fapt, copilul este cel care trece prin experiența desprinderii de ceva care îi aparține și îi dă identitate. Pornind de la provocarea tunsului, Miha Tătucu creează o poveste delicată pentru a-i ajuta pe cei mici, iar pentru părinți vine cu răspunsuri deschise și jocuri care să întărească relația copil-părinte.“
Nicoleta Radu, psihoterapeut psihanalitic
-
Savu Popa explorează cu rafinament și inventivitate un filon literar uitat și ocolit, deși nici pe departe secat: fantasticul de factură clasică. Lumea rurală și mitologiile locale din care se desprind poveștile acestui volum au un potențial de stranietate, magie și „înfiorare” pe care autorul știe să îl folosească la maximum. Stilistic, volumul e impecabil, ca structură, fără de greș, dar adevărata plăcere a lecturii vine din savoarea poveștilor, din puterea lor de seducție, din exploatarea curiozității cititorului, prinderea lui în mreje pentru a-l proiecta în necunoscut și imprevizibil. Și să nu uităm de umor. Unul fin, hâtru, care se insinuează, la fel ca fantasticul, din orice crăpătură a fibrei realului și transformă lumea cu totul.
(Cosmin Perța)
Reinterpretarea legendelor locale fără alterarea limbajului regional și a spiritului mitologic original este, la Savu Popa, o dovadă de virtuozitate remarcabilă. Filonul fantastic este un admirabil pretext pentru brodajul poveștilor, care te invită într-o lume a misticului complet nepervertită de modernitate. Omul profan nu poate trece „dincolo" dintr-o decizie proprie, ci trebuie să aştepte ca sacrul să îl „ispitească" prin „horă". Accesul în lumea legendelor este, deci, destinat celor aleși. Strigoiţa este portalul spre lumea irealului inefabil, în care Savu Popa ne invită cu grație și o facondă fără egal.(Violeta Borzea, editor)
-
Volumul de proză scurtă Străina de la ultimul etaj, aparținând scriitoarei Maria Bertoldo-Stocheci, continuă seria de literatură feminină contemporană într-o formulă în care factorii creativi și formele de expresie se îmbină sub semnul armoniei și gravitează în jurul ideii de inexistență a unei granițe între realitate și ficțiune. De la distanță de casă, dar sondând atât în zona de obârșie identitară, cât și în spațiul țări(lor) adoptive aspecte din viața și din agenda morală a unor personaje pe cât de oneste și convingătoare, pe atât de insolite, Maria Bertoldo-Stocheci ne încântă cu o selecție de splendide povești și întâmplări memorabile, relatate când cu o fragilitate de porțelan, când cu o forță de gladiator. Stilul limpede, cursiv, persuasiv și alert - însă deosebit de expresiv și de aplecat spre detalii minuțios alese - nu face decât să potențeze charisma acestui volum. Trebuie spus că autoarea și cuvintele ei sunt într-o congruență perfectă, fiind deopotrivă de elegante, sincere, sofisticate, autentice, aristocratice chiar, ceea ce e cu atât mai admirabil cu cât amenințarea clișeelor pare să devină, în prezent, tot mai sufocantă. Privit în ansamblu, volumul Mariei Bertoldo-Stocheci se derulează sub auspiciile unei impresionante abilități literare, ce caracterizează întregul său demers artistic.
(Violeta Borzea, editor)
Fragment din carte:
Chiriașa de la ultimul etaj a atras imediat atenția vecinilor. Niciun străin nu locuise până atunci în vechiul lor palazzo. Erau curioși și suspicioși: „Cine mai e și străina asta? De unde a apărut? Cu ce se ocupă? De ce nu salută?“ Câțiva domni mai sociabili au încercat să intre în vorbă cu ea. Nicio șansă, străina de la ultimul etaj nu se deranja nici măcar să le arunce o privire. Trecea pe lângă ei grăbită, mereu elegantă, lăsând în urmă o dâră de parfum fin. Nici domnul Rossi nu avea pace. A început, sub diverse pretexte, să facă vizite dese la apartamentul închiriat. Suna prevăzător la ușă, iar dacă tânăra nu deschidea, intra cu cheile de rezervă. În fond, era proprietar, avea tot dreptul. Apartamentul nu suferise nicio modificare, dar, în mod inexplicabil, arăta altfel, mai luminos, mai viu, mai parfumat. Dulapurile vechi ale austerei lui mame erau acum ticsite de haine și eșarfe colorate, iar sertarele comodei ascundeau piese de lenjerie intimă cum numai în vitrinele anumitor magazine mai văzuse. Pentru domnul Rossi, casa în care crescuse i se arăta acum ca un univers misterios, excitant și interzis.
-
Fără nicio îndoială, efortul conjugat al copiilor poate să mute munții, să deschidă inimile și ochii, să îi învețe până și pe cinici că frumusețea și bunătatea sunt permanent sub ochii noștri și că nu pot fi pervertite de nimic din întunericul lumii. Într-un volum în care aportul a două fetițe de 10 și 13 ani este definitoriu, suntem invitați la visare, dar și la reflecție. Cât de importantă este comunicarea în zilele noastre? Cum putem aboli distanțele când suntem nevoiți să acceptăm amenințarea înstrăinării de cei dragi? Această carte este, de fapt, o punte peste mări și țări între o bunică și o fetiță, o invitație la comunicare, la convertirea dorului în cuvinte zburătoare, o felie de iubire transpusă în texte călătoare, o lecție despre generozitatea iubirii, o frântură de eternitate. Fiindcă, nu-i așa, doar astăzi Lia are 10 ani, doar astăzi vizează și vede flori în tot ce o înconjoară - ce stare de grație, nu-i așa? -, doar azi o definesc trăiri și stări puse în cuvinte sub semnul sincerității absolute și al purității vârstei. În acest dialog sensibil și duios - dar cu valențe profund educative - între Lia si Cristina, partea artistică, respectiv ilustrațiile și coperta, a fost asigurată integral de Sofia Matei, o artistă tânără, de numai 13 ani, cu un palmares deja vizibil în mediul artistic, care a înțeles perfect dialogul dintre fetiță și bunică. Acest volum are o pagină de Facebook dedicată, astfel că cei interesați sunt invitați să o aprecieze: https://www.facebook.com/profile.php?id=100093042340382











