-
Nicoleta Beraru pune în centrul atenției exponenți ai generației ”singur acasă”. Interesul pentru această generație a fost mai întâi statistic, apoi din cifrele alarmante s-au născut rapid titluri tari de presă și câteva campanii sociale, însă în universul intim al acestor copii, aflați într-o situație de vulnerabilitate emoțională distinctă, nu s-au încumetat mulți autori să pătrundă. Subiectul e profund românesc și are ramificații în toate straturile societății noastre, de aceea e și incomod pe alocuri să privim în oglinda pe care ne-o așază în față autoarea. Călătorind alături de Luluța și Petrișor prin România, fie ea rurală sau cu pretenții de oraș universitar, simțind nesiguranța pașilor lor și dificultatea de a-și găsi locul, deslușim de unde ni se trag multe ca popor. Suntem fragili, dar îmbrăcăm fragilitatea în forme dintre cele mai dure fără să ne îngăduim să fim sensibili la suferința celuilalt, alternăm deznădejdi cu exaltări idealiste și ne dor fără încetare rănile de abandon. Pe imaturitatea noastră emoțională și-a clădit prosperitatea această clasă politică iresponsabilă care ne asmute cu orice prilej. Sanda Nicola
-
Redus!"Pornind de la ideea că vulnerabilitatea reprezintă calea către sinceritate şi un senin apolinic, un fel de izbăvire post factum, coordonatorul proiectului, Alex Andronic, şi cu mine i‑am provocat pe autorii prezentei antologii să ne ofere propria versiune despre acest subiect, invitându‑i să se simtă liberi în ceea ce priveşte registrul, genul literar şi lungimea textului, spre a conserva viziunea şi nevoia de explicitate a fiecăruia (nuvela lui Adrian Teleşpan având, de pildă, o lungime ce se remarcă în raport cu celelalte texte). Astfel, confesive, lirice şi autoreferenţiale, pe alocuri motivaţionale, sau ficţionale şi deci bogat imaginative, textele incluse în volum, în proză sau în versuri (cum e cazul lui Savu Popa), reprezintă un repertoar generos şi fertil de poveşti, din care nu doar că reiese percepţia personală a autorilor, adică raportarea proprie la vulnerabilitate şi/sau efectele acesteia, ci şi care constituie, deopotrivă, un reper sau un memento pentru nenumărate alte poveşti trăite sau auzite de fiecare dintre noi. Vulnerabilitatea nu este despre a spune povestea vieţii tale oricui, oricând, ci despre a avea curajul de a pune sub lupă, cu riscul de a fi judecat, aspecte nevralgice ce ar putea să se însoţească de emoţii dificile – cum ar fi ruşinea, suferinţa şi frica –, precum şi despre a fi pregătit să le oferi celor din jur şansa de a‑ţi fi alături şi a te sprijini. Căci, dezveliţi de tot ce ne acoperă spre a ne prezenta lumii în cea mai strălucitoare lumină, suntem noi, cei adevăraţi. VIOLETA BORZEA, editor
-
Descopăr cu plăcere vocația epică a poetei Cleopatra Lorințiu și mai ales pe aceea de critic și istoric literar. Adevărul e că volumul se citește pe nerăsuflate, mai ales de către cei care au cunoscut-o personal, i-au citit cărțile de poezie de început, i-au fost aproape ca generație, dar și prin colaborarea la aceleași publicații sau edituri. Evocări, interviuri cu urmașii, cronici literare sau plastice dedicate cărților sau expozițiilor unor figuri ilustre ale literaturii române sau ebraice, reunite într-un fascinant eclectism, compun această carte densă, un eșantion de erudiție și scriitură sapiențială, o înaltă dovadă a iubirii de carte, de culorile visului și de oameni a poetei Cleopatra Lorințiu.
Geo Vasile
Cleopatra Lorințiu crede că viața e prea scurtă și timpul neiertător: de aceea, toate iubirile și întâlnirile cardinale contribuie la destin, cu o condiție: să nu le lași să te schimbe. Iar binecuvântarea vieții Cleopatrei Lorințiu este că întotdeauna a știut ce are de făcut. (…) Cleopatra Lorințiu este autor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat. Cărțile ei s-au scris din viață.Ionuț Vulpescu
Cleopatra Lorinţiu este o profesionistă a seducţiei prin limbaj. În fiecare dintre ipostazele sale, poetă, prozatoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune, diplomat, este limpede, expresivă, sigură pe sine, ştiind să surprindă esenţialul şi din întâmplările aparent derizorii. În literatură, conferă sens şi nobleţe durerilor, sfâşierilor, experienţelor care dor până la os. Ca jurnalist, a aşezat o lumină puternică asupra figurilor marcante din cultura română. Prin tot ce este, Cleopatra Lorinţiu dezvăluie o ereditate rafinată, şlefuită de un destin scris frumos. Mă gândesc la şansa de a călători şi de a pătrunde în spaţii, culturi şi civilizaţii descântate de istorie, pe care le-a transpus memorabil în cărţi şi în filme. Cleopatra Lorinţiu trăieşte intens, cu toate simţurile, şi scrie cu colţul inimii. O decupez din câteva amintiri plutind spre neuitare. O văd râzând pe malurile Senei. O văd încordată, pe culoarele Televiziunii Române. O văd din profil, surâzând sub o pălărie de pai care o apără de toate şi de sine.Clara Mărgineanu
Tare bucuroasă sunt pentru apariția, în curând, a acestei cărți a cărei atentă organizare și pregătire a durat aproape un an. Nu doar pentru că autoarea este Cleopatra Lorintiu, o personalitate culturală complexă, ci și pentru că volumul cuprinde texte singulare, de mare însemnătate, consemnate de-a lungul timpului și adunate acum în volum, în trei secțiuni distincte ce cuprind rememorări, întâlniri și interviuri cu personalități marcante ale literaturii române și ale culturii, în general. Gheorghe Tomozei, Cella Seghi, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Ovidiu Bojor, Iosif Sava, Mariana Nicolesco sunt doar câteva dintre numele evocate în volum, iar despre întâlnirea cu ei autoarea povestește cu implicată dragoste și nostalgie, argumentând pe alocuri cu fotografii și documente personale ce atestă nu doar relaționarea cu aceștia într-o fericită congruență a destinului, ci și diversele etape ale acestui parcurs senzațional. Cleopatra Lorințiu este scriitor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat, cu o activitate literară prolifică și cu remarcabile realizări culturale, în prezent una dintre cele mai fascinante personalități din sfera culturală. Onorată peste poate pentru acest demers literar întreprins împreună, dar mai cu seamă pentru cartea ce își va începe viața în foarte scurt timp.Violeta Borzea, editor
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Ecourile lichide de avocado au densități diferite în funcție de momentul zilei în care le chestionezi. Tăișul lor ascuțit are când forma unor animale cu ochi blânzi, când prospețimea unor lămâi coapte. Tabloul e atent construit din mai multe straturi, în care se succed lentilele de maci și unghiile roșii de la picioare. Chiar dacă Noemina Câmpean nu intenționează să spună o poveste în mod uniform, efectul e exact acesta: o coeziune la nivel de limbaj, de imagini și chiar de psihanaliză. Unitatea nu se traduce nicidecum sub forma unui discurs monoton despre cancer și apropierea sfârșitului. Din contră, fiecare nouă filă este un diapazon cu care personajele din Ecouri lichide de avocado se (re)racordează la semnele vitale ale prezentului. Fără să țină cont de faptul că lucrurile nu vor mai fi făcute ca la carte. Andrei Zbîrnea Volumul Noeminei Câmpean crește gradual în intensitate. Problematica lui nu se lasă descifrată de la început. Primele poeme sunt ușor descriptive, creionând un cadru fără a oferi indicii evidente în legătură cu ce va urma. De altfel, autoarea își numește scrierea mecanism regresiv al descrierilor contingente. Poezia poate fi asemenea unei regresii hipnotice capabile dacă nu să rezolve, măcar să identifice unele traume ascunse. Realizăm, așadar, că întoarcerea în trecut e absolut necesară înțelegerii prezentului. Totul începe cu vizualizarea unor imagini disparate ce reușesc încet să contureze o perspectivă. Ecouri lichide de avocado începe să fie o carte despre boală și moarte, despre încercarea de decelare a unor surse ale răului, ale acelui rău ce ucide inocența. Realitatea te obligă la o înțelegere mai rapidă, la o maturizare precoce, ca să-i poți supraviețui. Cartea Noeminei Câmpean e o adâncire în infernul memoriei, al acelei memorii ce prezervă adevărata identitate aidoma fluturelui conservat perfect într-un chihlimbar. Șerban Axinte
-
Victor „Vic” Șendroiu e un bărbat ajuns la vârsta de mijloc. Are o viață așezată, corect construită în timp, o soție gospodină și un fiu cuminte, chiar dacă atent mai mult la device-uri. Numai că Vic, cititor avid și iubitor de poezie, vrea mai mult, vrea împlinire neuronală și sexuală, iar misiunea lui devine aceea de a se simți cu adevărat viu. Atunci când o întâlnește pe Dariana, crede că a găsit calea. Dar, de aici, începe aventura... În Eu, două femei și nici un câine, Nic Popescu descrie cu naturalețea unui scriitor înnăscut aventura deopotrivă amoroasă și de viață a doi adulți care renasc unul prin celălalt. Un roman captivant, grav și comic în egală măsură, acesta îi va câștiga cu siguranță de partea lecturii chiar și pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori.
Mircea Pricăjan, scriitor
------------------------------- Fericirea e doar un cuvânt. Noi îi dăm viață, îl rotunjim și ni-l însușim. Victor Șendroiu – personajul creat de Nic Popescu – nu face excepție. Pentru el, fericirea înseamnă libertate, împlinire intelectuală și sexuală, iubire. Nimic din ceea ce soția lui, Otilia, nu-i mai poate oferi. Am intrat treptat în lumea lui Victor, în gândurile lui, iar curiozitatea mea a crescut cu fiecare capitol parcurs. Va avea curajul să caute ceea ce își dorește atât de mult? Va acționa? Își va găsi puterea să se aleagă pe el? Eu, două femei și niciun câine e o poveste a vremurilor pe care le trăim, care te ține în priză, cu un umor fin, bine dozat, cu răsturnări neașteptate de situație, iar la final rămâi cu întrebarea firească: Ce-ar fi fost dacă...?Mona Șimon, scriitoare
------------------------------- O situație clasică, unde un bărbat „cam” însurat trebuie să aleagă între soție și iubită, se transformă într-una explozivă, când trecutul, ura și răzbunarea își dau mâna, iar protagoniștii trebuie să-și clarifice viața și trăirile proprii, dar să și lupte pentru a-și salva viețile. O pată neagră, ca umbra unui prădător periculos, plutește pe deasupra, de la început și până la sfârșit. Aidoma scriitorilor buni de romane polițiste, autorul ne arată doar ceea ce vrea să vedem din această poveste încordată. Ne croim drum urmându-l pe narator, pe o potecă numai de el știută, pe care-o luminează cu o lanternă mică. Nu putem evada nicăieri, suntem prizonierii lui, el e ghidul. Ne e frică, dar ne și place. Prin Un bărbat, două femei și niciun câine, Nic Popescu anunță limpede că e un prozator cu vlagă, care se poate mișca în aproape orice direcție.Cornel George Popa, scriitor
------------------------------- Deși e un autor deja experimentat de proză scurtă, premiat pentru diverse texte, cu un condei cu nerv, bine strunit, și un stil carismatic și alert, dublat de dozele exacte de profunzime sau umor, după caz, Nic Popescu este la primul său roman. Iar asta nu s-a întâmplat peste noapte, mai ales că - dincolo de dozele firești de nesiguranță și emoție specifice debutului - un autor poate fi tentat să perfecționeze la nesfârșit ceea ce urmează să le ofere cititorilor. În orice caz, ceea ce a rezultat este un roman alert, provocator, cu o poveste desprinsă din viață, pe cât de sinceră, pe atât de ironică, și cu un final gen "ai grijă ce îți dorești".Violeta Borzea, editor
-
Poemele în proză rebele pe care Andras Chiriliuc cutează să le scoată din sertarul adolescenței sale târzii pentru a ni le oferi, într-un gest suprem de generozitate artistică, se citesc dintr-o răsuflare. Imaginea poetului în extaz se suprapune peste titlul acestei plachete într-o redundanță semnificativă, ce introduce motive și teme poetice etern umane. E greu de ajuns la prospețimea expresiei trăirilor acestui „enfant prodige“, care ne restituie o parte din raportul intim dintre SINE și LUME.
-
Dacă dialectica este arta de a ajunge la adevăr prin dialog, atunci Marietta Dobrin ne propune o dialectică a dorului. Dorul nu este doar o condiție a omului – conform extrapolării tiparului descartian, “îmi e dor, deci exist" –, ci și o stare de grație invocată și refuzată în egală măsură, căci pe de o parte e un sentiment elegiac și duios, pe de alta presupune o suferință nestrămutată ce vine din îndepărtarea față de cei dragi și față de casa natală, care devine, mai ales sub auspiciile înstrăinării, un ADN imposibil de ignorat. Fata cu cimbru în buzunar e, așadar, un omagiu adus amintirilor neprețuite ale copilăriei și tinereții – și, implicit, ale celor apropiați, așa cum au fost –, dar și o confesiune vindecătoare, menită să conserve o lume amenințată potențial de uitare.
(Violeta Borzea, editor)
Cartea Mariettei Dobrin este o colecție de amintiri distilate de depărtarea, în spațiu și timp, de locul de origine, către care autoarea se întoarce cu o intenție nostalgic-recuperatoare. Fata cu cimbru în buzunar de odinioară privește înapoi cu iubire și alege să compună această carte-album din imagini ale celor mai dragi locuri și oameni, decantate, dar și validate de distanța în timp și spațiu care le separă. Structurată în capitole scurte și limpezi – unele spuse în șoaptă de basm la gura sobei, altele ghidușe, cu tâlcul unor povești de șezătoare –, cartea se citește cu respirația la gură, cu nerăbdarea, dar și cu bucuria întoarcerii la matca identitară. Confesiunea concentrată și bine calibrată are ritm cumpănit și ton înțelepțit de experiența dorului-durere, înainte de toate, și poate tocmai de aceea are efectul unei ploi răcoroase de vară sau a unei îmbrățișări vindecătoare. Uneori obiectele evocă o lume din dorința de a o scoate din uitare, așa cum sunt tuciul sau șorțul, alteori obiceiurile campestre sunt repovestite ca și când ar putea ține timpul în loc, și așa sunt cele despre culesul viilor, fiertul magiunului, al săpunului, târguri sau drumuri la Magazinul Universal. Peste toate se înalță cele care imortalizează chipuri sau tipologii, de la cele ale părinților la cele ale bunicilor, ale surorilor sau ale vecinelor – dintre care face parte indimenticabila Marița –, neuitând din galerie pe cele ale prietenelor de-o viață – minunata Sânziana, bunăoară – sau pe cele de doar o zi, cum pare să fie străina profesoară de life-style ad-hoc din tren sau cea cu care vizitează într-o zi o galerie de artă. Două geografii spirituale aflate la confluență, cea de acasă și cea de adopție, compun relieful afectiv al autoarei, care se identifică nu numai cu tânăra care poartă perpetuu în buzunar, pe post de madlenă, cimbrul cu aroma copilăriei, dar și cu cea care confirmă, nel mezzo del cammin, lecția simplității, a modestiei și a iubirii.
(Ohara Donovetsky, scriitoare)
Când o citești pe Marietta, este imposibil să nu te regăsești într-o frântură de poveste. Are darul să scoată la lumină amintirile adormite și, pentru câteva momente, să le facă să strălucească. Precum obiectele de preț ținute în cufăr de străbunicii noștri, în basme sau aievea, pentru că farmecul este tocmai călătoria pe această linie imaginară pe care ne întoarcem în copilărie sau în diverse ipostaze ale vieții. Scrierile Mariettei fac parte din memoria colectivă, dar sunt acele colțuri în care n-am mai umblat de mult și unde, uneori, ne temem că doare dacă umblăm. Or Marietta reușește să ne ducă de mână, cu blândețe, în aceste felii din viață, care recompun o lume poate uitată, dar nu abandonată.
(Corina Ozon, scriitoare)
Fragment din carte:
Iarna, mama și bunicile mele fierbeau într-un tuci mare șunca, piftia, cârnații de băgat la oala cu untură, măruntaiele pentru umplut caltaboșul, apoi, când terminau cu toate, după Sfântul Ion, adunau jumările și untura veche, folosită la gătit, și le fierbeau într-un tuci special cu sodă ca să facă săpun. Dacă nu ieșea bine, îl tăiau în bucăți mici și-l mai fierbeau încă o dată. Bunica mea era o specialistă foarte pretențioasă, iar dacă săpunul nu ieșea cum dorea ea, era în stare să-l fiarbă la infinit. Noroc că experiența și priceperea ei nu dădeau niciodată greș. Îmi plăcea să stau cu ea lângă tuci și să amestec lichidul mai întâi subțire, apoi din ce în ce mai gros și mai leșios. Lemnele trosneau, focul ne privea cu mii de ochi scânteietori, făcându-ne să nu mai simțim frigul, și ascultam poveștile și vorba caldă a bunicii. A doua zi, când se răcea bine roata de săpun, o tăia în triunghiuri precise și le urca în pod, la uscat. Primăvara, în tuciul pentru păsări, mama fierbea mălai, urzici și pălămidă, hrană pentru bobocii de rață și de gâscă, iar de Paște, în tuciul de gătit, fierbea măruntaiele pentru drob și ciorba de burtă. Vara era anotimpul păsatului de mălai dulce, care se împărțea în ziua Moșilor de vară împreună cu merele dulci-acrișoare; apoi le venea rândul dulcețurilor de vișine, de căpșuni şi de cireșe, iar după mijlocul verii, roșiilor pentru conservă. Seara adunam roșiile din grădină în găleți, le spălam, le lăsam să se zvânte pe masa acoperită cu ștergare mari, iar a doua zi, dimineața devreme, le tăiam în bucăți, le dădeam prin mașina de tocat și le puneam la fiert în tuci. Un tuci mare, de câteva vedre. Împărțeam sarcinile cu surorile mele și nimeni nu protesta. Una se ocupa să țină focul viu, până când începea să bolborosească bulionul, apoi trebuia să-l țină molcom, iar asta era cel mai greu. Coceni, lemne, vlăstari uscați de viță-de-vie, toate erau bune de pus pe foc. Alta se ocupa cu învârtitul linguroiului în tuci. Încet, cu atenție, cu mișcări rotunde, de sus în jos sau circulare pe pereții tuciului. În timp ce fierbeau roșiile, spălam sticlele, le limpezeam bine și le așezam roată pe lângă foc, să se usuce și să se încălzească, pentru a putea primi în burta lor bulionul fierbinte și gros. După câteva ore de fiert, dintr-un tuci plin ochi abia mai rămânea jumătate. Apoi venea rândul toamnei, cu magiunul de prune și nelipsita zacuscă, hrană prețioasă pentru iarnă. Indiferent ce se afla pe foc, eu abia așteptam momentul final, când se umpleau toate sticlele și borcanele, iar noi, copiii, ne înarmam cu linguri și râcâiam pereții tuciului. Coaja aceea, de fructe sau de legume uscate la dogoarea focului, era cea mai delicioasă tratație. Tuciul cunoaște bine inima oamenilor. Roșie, vie, petrecăreață la nunți și la botezuri, neagră-vineţie, tristă și neîmpăcată la pomenirea celor adormiți.
-
Ingrediente: o doctoriță mucalită – Otilia Țigănaș –, un sănătos simț al umorului și o imaginație debordantă.
Mod de preparare: se amestecă toate la foc mic, cu răbdare, apoi se lasă la dospit.
Rezultatul: o carte gustoasă, în care se împletesc zâmbetul și lacrima, seriozitatea cu emoția, profunzimea cu spiritul lejer și, nu în cele din urmă, inteligența cu ironia mușcătoare.
Numele alimentului: Femeia cu șapte pălării și alte povestiri.
Se poate consuma la orice masă și chiar între mese. Nu se recomandă înainte de culcare, deoarece somnul va întârzia iremediabil, posibil chiar întreaga noapte.
Poftă bună și lectură plăcută!
Odilia Roșianu, redactor-șef Literatura de azi
Grandoarea scriiturii Otiliei Țigănaș te conduce, ca un fur ce vrea să-ți intre-n casă – Mulțumesc, Radu Stanca! – spre cele mai abisale adâncimi ale umorului de certă postură. Povestirile sale, înțesate cu intrigi capabile să dospească într-atât încât să poată deveni oricând microromane de cea mai bună calitate, au drept numitor comun ironia fină, hazul neîndoielnic, bășcălia ușoară, de banchet, dar, mai presus de toate, din fiecare răzbate autoironia, Regina nostimadei universale, atât de străină, adesea, de făuritorii, chiar consacrați, de umor. Medicul de țară Otilia Țigănaș demonstrează o dată în plus, în Femeia cu șapte pălării..., că filonul literaturii comice zace, în amorțire, în tot ce ne înconjoară, doctorița-scriitoare deținând însă remediul perfect pentru a-l face să țâșnească. Fără niciun efort, reușește să vadă subtilități și sensuri în viețile membrilor unei comunități eclectice, pe care autoarea o disecă impecabil, folosindu-se de harul literar nativ, stârnit și completat de un incredibil spirit de observație. Otilia Țigănaș, ca nimeni alta, seduce atât cititorul profesionist, dar și pe cel ocazional, cu nonșalanța cu care, în viața de zi cu zi, prescrie o rețetă. Dacă însă vindecarea, în urma prescripțiilor doftoricești, vine sau nu vine, povestirile Otiliei au, fără nicio îndoială, efect curativ. Cunoscând-o, i-am solicitat doze duble cu fiecare ocazie. Mizez pe caracterul profilactic al ediției de față.
Eugenia Crainic, scriitoare
Povestirile Otiliei Țigănaș sunt scrise într-un limbaj frust, lipsit de sentimentalism ori de accente melodramatice, fiind pline de umor și ironie, dar și de autoironie, așa cum ar trebui să aibă orice creator autentic. Otilia Țigănaș face incizii în propria biografie cu un fin bisturiu, descoperind întâmplări și personaje, construind un univers în care realitatea nudă se amestecă, uneori, cu una vag misterioasă, atinsă de parfumuri magice. Autoarea stăpânește tehnica dialogului, dar și pe cea a portretizării, dovedind, în cele din urmă, un text cu toate semnele maturității.
Radu Țuculescu, scriitor
-
Luminița Giurgiu construiește spații cu firescul tuturor celor îndrăgostiți de poezie cu asupra de măsură. De altfel, întregul demers al volumului de față, feminin și cu tăieturi fine, poate fi privit prin lentila acestei pasiuni. Citind Floare carnivoră, speranța, ai senzația pregnantă că poezia este personajul central al cărții, o zeiță cu multe fețe care, în percepția autoarei, rănește și vindecă în același timp.
Anca Mizumschi
Pentru Luminița Giurgiu poezia este o provizie de trecut râul cel de hotar în care arunci pietricele ce zboară razant spre dincolo. Este o poezie a condensării imaginative. Trimite simultan lumini și umbre, ca o lumânare de călăuză în noapte, dându-i textului o tremurare afectivă permanentă. Mișcarea interioară a acestor poeme este țâșnirea, ivirea surprinzătoare ca atunci când se sparge coaja oului nevederii și se vădește lăuntrul. Este și o voință de puritate și purificare, exprimată dionisiac printr-o dez-mărginire a sinelui. Imaginile sunt percutante, încărcate de o povară a sensului, necăutate înadins, dând consistența lirică melifluentă. Forța și delicatețea acestor notații lirice vin deopotrivă dintr-o ciocnire de regnuri, ca și cum ne-am afla (sau ne-am întoarce) la un început de lume în care lucrurile nu s-au „deosebit” unele de altele: „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde/cu cât mai mult vuiet, cu atât mai puține frunze/un sens îl pierde pe altul, e galopul oglinzii/stai cu genunchii la gură și scrii poezii/în capul altora....”. Aglutinarea și fuga (inclusiv în sens muzical) sunt mișcările fundamentale ale acestui lirism feminin prin ardență și asociativitate.George V. Precup
Cititorule, pătruns în lumile acestei cărţi, cu greu vei mai putea să te desprinzi de ele! În labirinticele ei coridoare, vei întâlni tot ce n‑ai visat vreodată şi n‑ai crezut că poate deveni materie poetică, cu atâta naturaleţe şi atâta farmec. Lasă‑te în voia destinului şi paşii te vor duce în miezul unor lucruri care trăiesc o viaţă nouă şi, aprinse de un val de energie creatoare, fierb sub coaja unor cuvinte care până ieri îţi erau atât de familiare încât n‑ai fi crezut că se pot transforma în altceva, atât de surprinzător şi atât de diferit! Aici vei înţelege că nimic nu e ce pare a fi. Că dincolo de noi se află o mare de senzaţii care aşteaptă să le descoperi şi să le atingi, să le miroşi, să le duci la gură şi să te hrăneşti cu ele şi după ce vei închide cartea la ultimele ei silabe. În lumea lor de sunete şi culori, vei deveni şi tu, la rândul tău, un altul, sedus de graba lucrurilor de a se reinventa în „orele mici pântecoase“, când „cine nu‑i gata va înfia toate poemele de pe stradă“… Să renaşti odată cu ele, ce experienţă transfiguratoare, ce vârtejuri ameţitoare de scări urcătoare cu ferestre care se deschid întruna spre alte ceruri: aici „bărbaţii sunt păsări luminiţa giurgiu închise‑n femei“ şi „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde“, iscând mereu avalanşe de gând. Iar când te vei întoarce, cititorule, lasă un semn pe cartea asta că ai fost, ai trăit, ai învins şi că această călătorie ţi‑a fost prielnică până la capăt.
Andra Tischer
-
Lucrarea reprezintă o bază teoretică elementară, dar fundamentală, pentru studiul matematicii, adresându-se tuturor elevilor de liceu. Cei care doresc să se împrietenească cu matematica sau urmează să susțină diferite teste, culminând cu examenul de bacalaureat, găsesc informații utile și strict necesare. Noțiunile sunt prezentate succint, clar și prietenos, pentru ușurarea procesului de asimilare. Cartea este ghidul care nu trebuie să lipsească de pe masa niciunui elev. Cristina Marin
-
Cunoscut ca eseist de formație filosofică, în noua lui carte, Cosmin Neidoni se impune ca filosof de formație artistică. Inversează optica, coboară în minele de aur ale capodoperelor din literatură, sculptură, pictură, muzică, unde, sedusă și învrăjită, gândirea lui filosofică capătă o extraordinară grație și suplețe artistică. Mari creații ale umanității își (re)descoperă dintr-odată vigoarea și prospețimea. Intră în conexiuni noi, transmit ozonate fante de lumină, creează un spectacol mișcător de forme, voci și culori. Cu această carte, Cosmin Neidoni se arată drept un gânditor transfigurat de frumusețe și capabil – prin certă vocație literară și o deosebită capacitate speculativă – să transfigureze și percepția consumatorului, tot mai deconectat astăzi de tradiția artelor și a culturii.Nina Corcinschi
Ce poate fi mai frumos decât o călătorie spre sine, prin câteva spirite ale artei și filosofiei care poartă marca genialității? Cosmin Neidoni mărturisește, în această carte a întâlnirilor admirabile, nu prin exegeză academică uzuală, ci printr-o experiență hermeneutică inovatoare și erudită, trăirea estetică a omului, în care spiritul ține locul inimii, cum spune părintele Scrima, redescoperind „bucuria căutării, frumusețea întrebărilor și farmecul discret al iscodirii și al râvnei faustice de cuprindere a lumii”.
Ionel Bușe
Din ritmul unei gândiri caligrafice și al unei sensibilități liminale survine această colecție de portrete meditate, filtrate prin aproape mistica experiență livrescă a lui Cosmin Neidoni, portrete dansante într-o succesiune contiguă cu logica construcției interioare, și nu cu cea a cronologiei aplatizante. Refuzul cronologiei sare în ochi ca refuz al timpului nostru: e nerealist să sugerezi, în vreun fel, că uriașii pe care ne clădim înțelegerea și spiritul conduc, în mod liniar, către noi înșine. Din întâlnirile cu Van Gogh, Don Quijote, Shakespeare, Eminescu, Seneca, Beethoven, Moise, Isus, inteligența artificială și spital (da, ciudată înșiruire), dobândim ce au acestea de oferit cu adevărat: spiritul, cuprinderea ideilor. Cartea lui Cosmin Neidoni este, astfel, o aporetică împreunare de mâini, o plecăciune sensibilă și receptivă în fața ideilor.
Claudiu Mesaroș -
Textul analizat dezvăluie o proză introspectivă, cu inflexiuni psihologice profunde, centrată pe evoluţia personajului Gabriel (poreclit Orfanul), al cărui traseu existenţial este marcat de absenţa afectivităţii. Autoarea construieşte o naraţiune densă, cu fraze ample, meditative, în care introspecţia şi căutarea sinelui devin teme fundamentale. Stilistic, proza aminteşte de scrierile Hortensiei Papadat‑Bengescu, prin atenţia acordată vieţii interioare, şi de Mircea Eliade, prin dimensiunea spirituală a textului. Scriitoarea foloseşte un limbaj elevat, cu inserţii lirice şi simbolice, şi recurge frecvent la metafore şi comparaţii revelatorii („ca un copac mutat în pământ nou“), folosind întrebări retorice pentru a accentua trăirile personajului. Personajul principal este conturat prin tehnica oglinzii interioare, autoarea păstrând o distanţă narativă ce îi permite cititorului să exploreze universul mănăstirii şi procesul complicat de autodescoperire al protagonistului. Prin exactitatea psihologică, această tehnică narativă se apropie de stilul lui Liviu Rebreanu. Particularitatea textului constă în abordarea temei orfanului nu doar în sensul literal, ci ca metaforă a omului lipsit de capacitatea de a simţi emoţii autentice. Construcţia narativă alternează între planul exterior (viaţa la mănăstire, apoi la atelierul de icoane) şi cel interior, dominat de întrebările existenţiale ale personajului. Naraţiunea evoluează lent, fără acţiuni spectaculoase, autoarea preferând explorarea transformărilor interioare. Mediul mănăstirii şi apoi atelierul de pictură sunt tratate nu doar ca spaţii fizice, ci şi ca teritorii simbolice ale căutării şi iniţierii. De remarcat este simbolistica culorilor, ce marchează etapele trezirii emoţionale a protagonistului.Doina RomanO poveste atemporală, care are farmecul vieții de altădată. În epoca internetului, a inteligenței artificiale, a cuceririi aproape definitive a spațiului exterior și interior, o povestire despre suferința individuală, despre transferul imaginii în icoană, despre o lume care se mișcă precum fotografiile în filmul mut, e ca o evadare din virtualitate în realitate. Provocatoare, în povestea Ancăi Ianchiș, sunt exact elementele care țin de o anume vetustețe, în fapt o tentativă de recuperare a artefactelor de sub virtualitatea artificioasă care ne-a copleșit viețile și istoria. Curajul de a scrie împotriva curentului ține de condiția scriitorului care crede în misiunea sa, care trimite astfel un mesaj unui cititor improbabil, dar care se ivește și crește deodată cu desfășurarea povestirii.
Adrian Alui Gheorghe
Romanul atestă o prozatoare sigură pe sine, deplin stăpână pe instrumentele sale artistice. Talentul de povestitor al Ancăi Ianchiș este de netăgăduit aici, iar cartea se bizuie, în primul rând, pe acesta. Alcătuită dintr-o narațiune principală, constituind Bildungsromanul meșteșugului de iconar, și dintr-o serie de micronarațiuni grefate pe canavaua epică, scrierea privilegiază arta de a evoca întâmplări atemporale, care însă amprentează, în mod misterios, prezentul, iar aceasta reprezintă ontologia narativă a autoarei. Tâlcurile povestirilor întrețesute de Anca Ianchiș converg către aceeași zonă de semnificații transcendente: existența are margini mult mai largi decât se vede cu ochii, în miezul tuturor lucrurilor palpită un rost și valori în stare a-l face pe om să se regăsească pe sine în relație cu lumea sa și cu lumea supramundană; în plus, ficțiunea protagonistului cărții conține, în final, o mistică a mamei, ce recheamă, în memoria cititorului, experiența tânărului Vintilă Voinea, eroul romanului-poem Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi.Cezar Boghici
-
Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.Bianca Burța-Cernat Bianca Burţa‑CernatBianca Burţa‑CernatMeritul Imberiei lui Ovidiu Pecican stă în configurarea autentică a structurii sufleteşti complexe a intelectualului (idealist) şi a raportării lui conflictuale la lumea din jur.Gabriela GherghişorÎntrebuinţând figura lui Don Juan, un personaj de anvergură al prozei universale, plasat într-o lume promiscuă şi lipsită de orizont, violentă adesea („ca un abator”), un Don Juan îndrăgostit, îndoliat şi speriat de ratare, cu mai multe „plăci de personalitate” care nu se suprapun, împletind, de asemenea, o proză a cotidianului (din care nu lipseşte povestea) cu cea a analizei psihologice (ce mai păstrează, din primul roman, fine irizări expresioniste), Ovidiu Pecican dă în Imberia un roman frumos, care se citeşte cu plăcere.Sanda CordoşRomancierul reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante. [...] Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.Ion MureşanOvidiu Pecican reabilitează mitul lecturii plăcute şi al prozei captivante.Ion MureşanCred că romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei, a cărei frumuseţe se destramă în timpi exasperant de descompuşi, ce se lasă reconstituiţi cu greu şi numai câteodată. Cred, de asemenea, că romanul îţi taie respiraţia, te întoarce pe dos şi te face să visezi la el multă vreme.Ovidiu Pecican
-
Genul acesta de conversaţie nu predă, nu predică, nu demonstrează, nu augmentează adevăruri abstracte, nu validează sau invalidează opţiunile sau viziunile altora despre lume, viaţă şi cultură, ci caută mereu resuscitarea ideii de frumos şi de bine, dar mai ales caută vitalitatea fecundă din spatele ideilor şi ambianţa lor emoţională. Specificul unei astfel de conversaţii este dezinvoltura, francheţea dusă la extrem, spontaneitatea şi convivialitatea tonului confesiv. Nu pretenţia de a fi elucidat ceva a contat, ci bucuria de a (ne) mărturisi, de a face puţină ordine în ograda minţii fiecăruia dintre noi. E un dans deplin şi frumos acest dialog al lui Cosmin Neidoni cu Nina Corcinschi. Un dialog lucid, răscolitor, adânc şi stenic, cald şi empatic ca o îmbrăţişare. Simetrici şi cumva interschimbabili, cei doi autori îşi scriu intimităţile spirituale şi umane, nostalgiile şi dorurile, luând, poetic, în posesie lumea. O etică a interpretării şi erotică a textului, În nevăzutul minţii celuilalt inversează direcţia clasică din „sine însuşi ca un altul“, făcând din celălalt un sine însuşi. AUREL CODOBAN Cartea de faţă, un dialog între o scriitoare care şi‑a ales meseria de critic literar şi un filosof, nu e numai despre lumea bibliotecii, ci mai ales despre valorile pe care cărţile ni le transmit. Despre felul în care caracterul condiţionează scrisul. E despre încrederea că literatura ori filosofia ne modelează, ne fac mai buni. „Pentru mine, un om cu adevărat educat este un om bun, empatic, generos, care răspândeşte lumină şi care‑i poate inspira şi motiva pe ceilalţi“, spune Nina Corcinschi. Despre câtă putere şi cât curaj îţi trebuie pentru a rămâne curată într‑o lume brutală, preponderent a bărbaţilor. Dar principala forţă a acestui dialog stă în sinceritatea lui. „Oamenii slabi nu pot fi sinceri“, spunea La Rochefoucauld, cel mai pătrunzător dintre moraliştii francezi. Or, cartea de faţă impresionează prin asumarea tranşantă a unor teme sensibile. Am deprins, citind‑o, o lecţie despre demnitate. Mai ales despre un anumit tip de demnitate feminină, la care privesc cu admiraţie şi cu o conştiinţă a neputinţei. A mea şi a celor ca mine. BOGDAN CREŢU Într‑un demers apolinic și profund, cu valențe maieutice, menit să creioneze fără emfază opinii, idei și concepții și să contrabalanseze „împuținarea sufletului“, laolaltă cu rememorarea unor emblematice amintiri personale, Nina Corcinschi și Cosmin Neidoni ne invită în perimetrul lor introspectiv spre a fi martori ai „developării ideilor“ unor minți frumoase și a experimenta „plinătatea ființei“ prin tocmai argumentele perene și revelatorii ale parcursului nostru. Literatura, critica literară, limba română, dar și fericirea, singurătatea, eșecul, echilibrul, angoasa sunt tot atâtea mize ale acestei discuții captivante, la capătul căreia remarcăm nu doar limpezimea ideilor ce se așază cuminți, ca un gust prețios, ci mai ales sinceritatea, adesea copleșitoare, ce potențează fiecare relatare, conferindu‑i trăinicie și autenticitate. VIOLETA BORZEA, editor
-
O scriitură viscerală, de un realism întunecat, întâlnim în paginile acestui roman semnat de Marius Albert Neguț. În universul lui, opresorii și victimele își dispută același teritoriu geografic și identitar, marcat de drame, compromisuri, apropieri și înstrăinări. Ororile, traumele, obsesiile sau tarele realității comuniste au forța de a impresiona cititorul și de a-i oferi șansa unui exercițiu de reactualizare a unui trecut care încă pulsează destul de viu în conștiințe și în memorii. Viktor Frankl afirma că, ,,într-un fel, suferința încetează să mai fie suferință în momentul în care găsește un sens, cum ar fi sensul unui sacrificiu”. Aceasta pare a fi și radiografia, una de o luciditate contondentă, a lumii descrise în romanul de față, în care sacrificiul supraviețuirii morale și lucide oferă sens existenței într-o lume cufundată tot mai mult în tenebrele totalitare.
Savu Popa
-
Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om“. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare“. O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător. Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni“, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne“ și scrie cu „litere tremurate, dar ferme“, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru“. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe. Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri“, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult. Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă“.
Simona Șerban
Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru“, „un automat de emoții“. Inimioni, cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte“ ce echivalează cu „nașterea unei perle“, gândită în „laboratoarele neuronilor inimii“. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată. Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe“, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia“.
Maria Nicolai
Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun. Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate.
Savu Popa
-
Cartea lui Alex Andronic este o carte‑manifest. O carte carte care subliniază cu roşu nevoia sa de a demon‑ stra cât este de capabil, de diferit, de puternic sau de ieşit din comun. O carte care are la bază neîncrederea în pro‑ pria persoană, dar care palpează profesionist echilibrul ce vine odată cu acceptarea de sine şi ieşirea din zona de demonstrativitate. Atunci când nu putem obţine acest echilibru, încercăm să performăm, să ne impunem sau să ne angajăm în comportamente cu risc. Concluzia însă e că aceste practici ascund răni profunde, pe care nu oricine doreşte sau este capabil să le confrunte. Alex Andronic a luptat cu demoni reali, găsind calea cea mai potrivită, prin scrierea acestei dense epistole către sine, spre deta‑ şarea de strâmtoarea sufletească în care ajunsese, spre distingerea nevoilor sale autentice, spre alegeri lipsite de orice constrângere. În consecinţă, nimic din tumultul trăirilor lui Alex Andronic, expuse frust şi fără vreo pavăză, nu constituie doar o expunere nejustificată.(Eugenia Crainic , scriitoare)Aceasta nu este o carte. E un cîntec. Notele lui sînt cuvintele, iar intervalele sînt întrecuvintele. Alex Andronic se-aruncă din galopul inimii în leagănul rămas singur în grădină, în plină furtună, se izbește cu el de ploaie și de grindină, stă-n biciul vîntoasei și-n șuierul ei cel mare, primește noaptea, cheamă dimineața, rîde apoi tot soarele și sărută lemnul zvîntat. Și funia. O caută pe toată, pe toată o găsește. De ea s-anină viața, ca să țină bine. Și-n toată clipa asta mare, Alex cîntă din sufletul străvechi al lumii, cel pentru care n-avem izvoare, ne-avem pe noi, numai pe noi, în ieriul și-n aziul nostru, rugînd mîinele să fie bun. Să ne fie nouă mîine, iară noi mîinelui să-i fim.(Ana Barton, scriitoare)Cartea Întoarce-mă la mine poate fi privită ca un bildungsroman. Trăirile autorului sînt redate sub forma unor confesiuni cu valoare de introspecție, care sondează cele mai tenebroase unghere ale sufletului. În funcție de fluxul memoriei afective și de incursiunile în trecut, cititorul e prins într-un carusel al emoțiilor pozitive și negative ale personajului principal. Drumul (re)găsirii este de fapt o auto combustie, o ardere totală, din care eroul iese renăscut și reîntregit. În compoziția romanului, vivisecția experiențelor traumatice și asumarea vulnerabilității sunt completate de pasaje lirice, dar și de savuroase scene de umor de situație. Romanul pune în lumină importanța relațiilor de atașament, nevoia de iubire, înțelegere și empatie - condiții esențiale ale umanismului.(Candice Dragotă, psiholog)
-
Un roman despre viață ca joc al hazardului, narațiunea debutează precum suflul exploziei unei bombe cu ceas, cel mai probabil elvețian. Apoi plonjăm subtil în poveste și ne întâlnim față în față cu personajele, fără filtre care să acopere eventualele defecte. E revigorantă lipsa oricărei tendințe de-a moraliza ori de-a eticheta, autoarea lăsându-și personajele strict față în față cu propria conștiință, în vreme ce cititorului nu i se oferă o lecție cu subînțelesuri ascunse, ci doar o poveste ficțională care ar putea fi foarte bine reală.
Clara Marinescu nu e vreo surpriză pentru mine, știam că o să-mi placă ce și cum scrie încă de când i-am citit primele texte. Scrierile Clarei sunt fluente, elegante, magnetizante, cu irizații melancolice și profunde, cu siguranță îi voi urmări ascensiunea cu mult interes.
Monica Ramirez
Romanul Clarei Marinescu este o apariție neobișnuită pentru moda literară românească din 2024. Poate fi citit cum se deschide, ca o aventură nesfârșită a unei metempshihoze sui generis, care duce mai departe mizele din Adam și Eva, de Liviu Rebreanu, și Țărmul interzis, de Horia Aramă.
Cu alte cuvinte, romanul este un hibrid între mainstream și genurile marginale care permit romanul, la care se adaugă și o tușă foarte puternică de poezie, totul unificat de tema descoperită și redescoperită a dragostei. De asemenea, romanul Clarei Marinescu poate fi privit ca un produs foarte actual al tehnicilor prozei foarte scurte, vedere susținută de autonomia narativă a fiecărui capitol în parte – și sunt câteva zeci! –, de multe ori reprezentând vieți întregi sau măcar finalul unor vieți derulate cu viteză maximă.
Iată deci unde am putea sesiza originalitatea volumului Întunericul din mine. Îndrăznesc însă o propunere: nu citiți cartea pentru împăcarea dumneavoastră ca cititor de divertisment sau „de profesie”. Lăsați-vă purtați de îndemnul nerostit al autoarei de-a-i vedea confesiunea, prezentată nu formal, ci ascunsă în alegerile făcute și apoi povestite. Nu este povestea unor îndrăgostiți care se întâlnesc peste evuri, ca la Rebreanu, nici povestea unor fugi care se continuă una pe alta de dragul unei supraviețuiri in extremis, ca la Aramă. Nu avem nicio miză morală aparentă, căci morala se pierde între alegeri care, mai ales la trecerea, din nou originală, a sufletului călător în trup de animal, fuge de instanțe și de semnificația oricărui act. Aș putea spune că avem o confesiune a salturilor între vieți, o confesiune a intervalelor, dacă vreți. Nu ajungem la o lipsă a sensului, totuși. Căci intervalele păstrează o nevoie, mărturisită natural, în mai multe feluri și în mai multe (fragmente de) vieți, de a găsi un scop al intervalelor puse unul după altul.
Evident, veți bănui că aprinderea sentimentul de iubire luminează spațiul creat astfel. Ar fi dovezi pentru aceasta în (fragmentele din) viața aleasă ca reper central, pierdut ca un pieton într-o intersecție aglomerată, la oră de vârf, cu toate semafoarele defecte.
Și totuși, există un sens al tragismului care se construiește de-a lungul capitolelor-salturi, este un tragism de atmosferă, căci – în lipsa sugerată a instanței morale, în arbitrariul asumat al alegerilor – nu avem nici hybris, nici păcat. Vă doresc să vă găsiți o explicație personală pentru această senzație, de care nu mă îndoiesc că veți avea parte. Pentru mine, poate prea simplu, explicația se află în titlu.
Întunericul din mine este o carte despre regretul pierderii înțelesului morții, iubirii, comunicării, este o aprindere a căutării sensurilor, foarte ușor de pierdut în nemurire, în repetițiile iubirii și ale cuvintelor, într-un timp aparent nelimitat. Ceea ce știm că niciunul dintre noi nu are.
Cătălin Badea-Gheracostea
-
Juan Martinez nu este doar un nume, ci o geografie a dezrădăcinării. De la nopțile îmbibate în tequila din barul lui Capone, până la apartamentele abandonate din Colonia América, romanul lui Cristian Decu radiografiază mecanismele brutale ale supraviețuirii. Juan Martinez este o explorare a exilului, unde granița dintre realitate și halucinație se șterge sub roțile unei Dacii pornite spre nicăieri. O carte despre ce înseamnă să fii străin într-o lume care nu te mai așteaptă și, mai ales, străin de tine însuți. Proza lui Cristian Decu pulsează de o vitalitate febrilă, reușind să surprindă frumusețea ascunsă în grotesc și în abandon. Totodată, cititorul va regăsi aici ecouri din Cormac McCarthy, prin acele descrieri deșertice, în care natura pare să privească indiferentă la drama umană, lăsând personajele să se confrunte singure cu propriul destin. În centrul acestei derive se află relația dintre Juan și Rosa, o legătură magnetică, dar corozivă, care pendulează între nevoia disperată de proximitate și imposibilitatea de a se salva unul pe celălalt. Latura detectivistică a cărții se simte în felul în care Juan Martinez adună indicii despre propria existență din fragmente de conversații, obiecte uitate și peisaje dezolante. Este o căutare tensionată, o investigație atipică, unde miza nu este prinderea unui vinovat, ci reconstituirea unei identități care se scurge printre degete.
Carmen Florea
"Juan Martinez" propune un roman al disparițiilor și al întrebărilor care nu-ți dau pace, spus cu naturalețea unui confesiuni și cu tensiunea unei anchete personale. Întâlnirea naratorului cu Juan, la barul lui Capone, prilejuiește o poveste care pornește din Mexic și ajunge până la București, trecând prin Lisabona, Madrid, Viena și Budapesta, ca într-un road-movie obsedant.Juan își caută sora, Rosa Martinez, dispărută fără urmă într-o zi obișnuită, iar singurele indicii, stranii și controversate, îl provoacă pe Juan să urmărească firul subțire al unor piste care îl conduc de fiecare dată spre o nouă tăcere.Cu o construcție narativă fluidă, aproape cinematografică, romanul îmbină nota de jurnal de călătorie cu obsesia investigației: liste de nume, orașe, detalii, frânturi de povești care nu se leagă, dar care îl împing pe Juan tot mai departe. Romanul rămâne astfel o meditație intensă despre absență, vină, iubire și fragilitatea realității - despre oamenii care dispar în mod misterios, dar mai ales despre cei care rămân să-i caute.Violeta Borzea -
Complexul este un loc unde se tratează emoţiile: cine nu mai suportă ce simte vine la Complex, urmează regulile şi bea lior, un lichid care există doar aici. Clienţii sunt de toate felurile, unii creduli, alţii foarte sceptici, iar printre ei sunt unii care ies în evidenţă prin trecutul, emoţiile şi comportamentele lor. Personajele sunt: un tânăr care nu-şi găseşte de lucru şi nu ştie cum s-o facă sau dacă asta e adevărata lui problemă sau frica de ce gândeşte mama sa, un afemeiat atipic, care vrea să simtă că e vinovat, un misogin care luptă împotriva corectitudinii politice, dar vrea să se îndrepe ca să nu fie părăsit de iubită. Femeile romanului sunt aici fie din frica de abandon, fie din dorinţa de a nu îi urî pe cei din lumea în care se învârt, fie din teama de a nu reuşi să ducă nimic la bun sfârşit. Toţi interacţionează, se cunosc, dar ştiu că sunt singuri, ca orice client al Complexului. Lucrurile par că merg normal spre bine, până când încep să circule zvonurile că liorul se termină, şi atunci totul ia o altă întorsătură şi fiecare are o reacţie proprie naturii sale. Romanul cu titlu curgător, decupat parcă dintr-o limbă dispărută – Lior –, prezintă o suită de întâmplări din irealitatea imediată, în care fiecare dintre personaje vrea să se dezbrace de emoțiile ce-l fac indezirabil, configurându-i, totuși, modul intim de a fi. Dorința evadării din sine, a lepădării de una dintre pieile identitare, devenită prea greu de purtat, s-ar putea împlini – se crede – cu ajutorul lichidului miraculos ce dă și numele volumului, ale cărui izvoare sunt administrate de angajații unui fel de hotel-spa-centru (Complexul), dintr-o lume distopică. Istoriile de viață ale actanților de gen feminin și masculin sunt surprinse individual, dar și colectiv, finalul propunându-ne o fotografie de grup, menită să reunească fricile, obsesiile și proiecțiile protagoniștilor. Firul narativ este contrapunctat de metamorfozele spațiului de visare (Terasa cu invenții), imaginat de eroina principală, Nastasia Enescu, care reconstruiește, în absența adevăratelor călătorii, imaginea unor teritorii exotice (pampas, savană) sau a unor orașe strălucitoare și inaccesibile (Rio, Paris). Arhitectura volatilă a relațiilor de cuplu, psihozele de grup, temele culturale la modă (privitoare la codurile comportamentelor sociale, dictate de doctrina political correctness sau de mișcările feministe) ies la suprafață printre ochiurile scriiturii, marcată uneori de fluiditate poetică, alteori închisă în tablouri cu didascalii, amintind de liniile discursului dramatic. Un roman al prea omenescului din noi, mereu în căutarea unor căi de a-și sări peste propria umbră. (Cristina Bogdan) După trei volume de povestiri, Alexandra Niculescu face pasul decisiv spre roman. În Lior este instrumentată o scriitură intens imaginativă, parțial experimentală, frizând, adesea, un absurd eficient artistic, în care obiectele și locurile, și chiar animalele, uneori, tind să devină personaje, manipulând personajele propriu-zise, dezvoltând relații ciudate, în folosul unei desfășurări epice extrem de originale. (Radu Aldulescu)
-
Mona Șimon debutează cu un roman care se citește pe nerăsuflate, scris cu o forță narativă și o ingeniozitate remarcabile. Primele rânduri ne pun în fața confesiunii unui criminal, ducându-ne cu gândul la un roman polițist scris din perspectiva făptașului. Este doar o capcană, pe care Mona Șimon o întinde parcă pentru a testa vigilența cititorului, care se trezește în fața unei povești ce începe cu epilogul. În fapt, romanul alternează planurile narative care se intersectează și se suprapun într-un joc al realității cu imaginația, purtându-l pe cititor într-o poveste captivantă și mereu surprinzătoare. Personajele nu sunt niciodată ceea ce par la început și ne dăm seama că, dincolo de acțiunile lor, există o justificare dramatică, de neevitat. Acesta este mesajul esențial pe care romanul ni-l transmite la finalul lecturii – înțelegerea faptului că niciodată nu putem fi siguri de ceea ce vedem la suprafață și că, dincolo de aparența unei fapte, stă esența motivației ei.
Cristi Nedelcu, scriitor
Elegiac, duios și învăluitor, cu o aură suprarealistă, romanul Monei Șimon e un poem în proză ce ne oferă, în nuanțe infinitezimale, povestea tulburătoare a trei destine ce se întrepătrund dramatic, chiar dacă sub semnul izbăvitoarelor virtuți ale iubirii, pentru a se regăsi în final în fața unei soluții ingenioase și năucitoare, ce reconfigurează totul în termenii fruști și implacabili ai fragilității condiției noastre. La limita dintre două lumi - dintre care una cu puternice valențe aparent distopice - se desfășoară firul roșu ce leagă indisolubil viețile celor trei personaje principale, a căror complexitate nu atenuează cu nimic sinceritatea și convingerea cu care își asumă destinul, nici ingeniozitatea naivă cu care ajung să acționeze. Franchețea observației și sinceritatea neîmblânzită a tonului sunt contracarate de o emoție artistică ce transcende concretețea crudă a poveștii, conferindu-i un filon liric aproape palpabil. O poveste despre nevoia imperioasă de iubire, despre libertatea de a alege și pervertirea bunelor intenții, dar și despre valențele incomensurabile ale prieteniei.Violeta Borzea, editor
-
Autorul schițează o panoramă drastic analizată a vieții de zi cu zi a locuitorilor unui bloc înainte și după 1989. Despre depășirea sărăciei, combaterea conflictelor interpersonale, despre acțiuni de substituție a singurătății, despre discutarea unor subiecte precum Libertate și Adevăr. Tipic acestei lumi narative caracterizate printr-o descriere realistă a vieții de zi cu zi este intruziunea regulată a fantasticului. (...) Legile naturii sînt depășite, figurile sînt intenționat exagerate în existența lor fizică bîntuită adesea de fantome. Cauza amenințărilor și a pericolelor rămîne de obicei ambiguă, astfel încît toate aceste motive reprezintă metafore pentru o lume aparent impenetrabilă, plină de confuzie, neliniște și frică.
Kindlers Literatur Lexikon (Verlag Metzler, Stuttgart, 2009)
Radu Țuculescu adună în cartea sa o serie de întîmplări petrecute mai ales după schimbarea din 1989. Întîmplări care, adesea, îți produc frisoane și te pun pe gînduri. Ca și cum Stephen King s-ar fi mutat într-un bloc postsocialist.(...) Un roman grotesc, din care tragem concluzia că și libertatea poate duce la teamă.Frankfurter Allgemeine Zeitung
În paginile cărții este vorba despre o realitate în care viața oamenilor adunați într-un bloc mamut ia turnuri neobișnuite, tulburătoare. Sînt întrupări ale unei existențe adînci melancolice. (...) Autorul are un limbaj colorat, expresiv, cu care ne povestește despre un sistem care se rupe sub greutatea propriei sale arhitecturi ideologice.Neuer Zürcher Zeitung
Revista literară ORTE din Berna a plasat volumul apărut la Viena (Der Mikrowellenherd, Edition Milo, traducere de Zorin Diaconescu) printre cele mai bune șapte cărți de literatură străină apărute în spațiul german în 2008. -
Festivalul de poezie „Gellu Naum”, aflat în anul 2025 la cea de-a XXIII-a ediție, este un concurs de creație literară care se desfășoară pe două secțiuni (gimnaziu și liceu) și care antrenează în fiecare an un număr tot mai mare de tineri, dornici să fie jurizați de scriitori reprezentativi ai momentului. Este un proiect de suflet, început în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany, pe atunci profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București. Concursul se regăsește în Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale de mai bine de 15 ani, semn că eforturile noastre de a organiza acest festival de poezie sunt apreciate și recunoscute. Creațiile elevilor distinși cu premii și mențiuni la cele două etape ale concursului (regională și națională) se regăsesc în antologii de poezie, apărute la un interval de trei ani, la editura „Casa de Pariuri Literare”, începând cu anul 2017: Cabaret Voltage – 2017, Atenție, nu se mai închid ușile! – 2020, În haine străine – 2022 (liceu), Jocul de-a luna – 2022 (gimnaziu). Cele două antologii care fac parte din colecția „Arcane”, coordonată de Andrei Zbîrnea, cuprind texte ale elevilor de liceu premiate în perioada 2023-2025 – Magnolia cu parfum de nu-mă-uita, respectiv de gimnaziu – No Reply. Fiți autentici, dragi copii, nu încetați să iubiți poezia! Lăsați pe hârtie urme ale trecerii voastre prin lume!
Virginia Olaru
-
Cu măști naratoriale la vârste diferite – de la cea adolescentină (etern reinventată) la cea înțelepțită (veșnic reiterată) –, din perspective și cu abordări diferite – romantică, realistă, idealistă, entuziastă, cinică, ironică, poetică, cinematografică, eseistică, fantastică –, cu stilistică, estetică și limbaj dintre cele mai diverse, mai mult sau mai puțin convenționale, dar în mod cert particularizante – unele chiar prin varietăți lingvistice regionale –, povestirile din acest volum își (re)prezintă, fiecare pe limba ei, câte un fel de a înțelege iubirea sau câte o față a ei: de la inițiere (în amor) la camaraderie, de la împăcarea cu sine (cu timpul sau cu ceilalți) la confirmare (erotică), de la păcat la răzbunare, de la salvare la deziluzie și ratare, de la captivitate (de memorie) la fluiditate (de gen). În ciuda vocilor diverse și a unghiurilor diferite de abordare, din pagină privește și vorbește – uneori în clișee și stereotipii specifice – eternul îndrăgostit, camuflat (și multiplicat) în varii ipostaze. Intenția pare să fie aceea ca cititoarelor și cititorilor să le fie prezentate sub lupă cât mai multe dintre detaliile – de minte, inimă și literatură, când nu sunt doar de trup sau de suflet – în care se arată mirajul, miracolul (sau blestemul) amorului și avatarurile iubirii. Nu vă lăsați induși în eroare de „degringolada“ din titlu și nici de dezordinea cu care dialoghează mut, povestirile nu dizolvă icoana bine cunoscută a iubirii (romantice, în esență), ci doar o (re)pictează în culori și texturi proprii. Chiar și atunci când e dezavuată, iubirea cu majusculă tot nu cade de pe piedestal. Statuia ei nu se sparge niciodată de tot, iar dacă se întâmplă, e reasamblată ca un obiect de porțelan, nu-i așa, ale cărui piese se lipesc înapoi cu fire de aur. Aceasta se arată în faptul că, până la urmă, în (aproape) fiecare text se întâlnește, dacă nu un curtezan, un (mai mult sau mai puțin deghizat) cavaler, a cărui onoare stă (și) în căutarea iubirii. Uneori până la moarte. Alteori până la delir. Indiferent de vremurile în care se găsește. Pentru mine a fost înduioșător. Aveam convingerea că timpul, moravurile și modelele ne-au îndepărtat de idealul căutării. Acest volum dovedește în fel și chip contrariul, iar prin aceasta i se poate înfățișa cititorului sensibil de-a dreptul cuceritor.
(Ohara Donovetsky)
