S-au scris nenumărate cărți despre iubire, din perspective într-atât de diferite, încât, luate laolaltă, creează o amețitoare panoramă asupra acestui sentiment ce „nu cunoaște nicio silnicie“, după cum zicea Camil Petrescu. Povești de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, iubiri imposibile, iubiri sofisticate, iubiri glamour, iubiri fragede, iubiri târzii, iubiri tragice, iubiri șovăitoare, iubiri frivole, consemnate când cu patimă, când cu obiectivitate, când cu împăcare, când cu exaltare, ne-au parvenit dinspre scriitorii din toate epocile și curentele literare, în proză, în versuri sau în artă dramatică, mai convingător sau mai desuet, fie cu acuratețe chirurgicală, susținând un mesaj ideologic, fie metaforic până la disoluția în poezie. Ceea ce convinge însă este, de fiecare dată, valoarea textelor, potențată de autenticitatea și vitalitatea fiecărei povești. Am pornit în această inimaginabilă călătorie sub auspiciile iubirii încercând să adun sub stelele aceluiași cer femei pe care le admir și în care cred, femei împărtășind un destin artistic mai mult sau mai puțin „la vedere“, femei care se bucură de a fi fost predestinate aceleiași vocații și cărora actul artistic le este nu doar religie și crez, ci și matcă identitară. În același timp, proiectul s-a conturat firesc în ideea continuării recentei colecții de literatură feminină contemporană, care are în vedere promovarea și susținerea operelor autoarelor cu origini românești, indiferent de rezidența lor actuală. Operele literare și arta, în general, au dovedit de-a lungul timpului că femeile au nu doar o acuitate exacerbată în analiza unor stări, trăiri, povești, al căror personaj sau martor sunt – ceea ce asigură în cazul oricărui act artistic o mise en scène de excepție –, ci și capacitatea de a consemna cu obiectivitate și detașare aspectele unei largi problematici. Astfel, pornind de la premisa că fiecare femeie are ceva de spus în privința iubirii – fie că e vorba de o perspectivă optimist-înălțătoare sau de o abordare pesimistă, prin prisma propriilor experiențe sau a unora străine –, le-am provocat pe autoarele prezentei antologii să relateze, în condițiile unei libertăți absolute, o versiune proprie a unei povești de iubire trăite sau imaginate, astfel încât volumul să se constituie într-un omagiu adus femeilor de ieri și de azi, precum și – sau mai ales – sentimentului suprem căruia îi suntem tributari cu toții. Inepuizabilă sursă de inspirație, iubirea este nu doar un pretext, ci și expresia unei libertăți artistice nezăgăzuite, ce are ca substrat impulsul interior de a o trăi, de a o păstra, de a o venera, de a o da mai departe. Sub semnul acestei estetici chintesențial feminine, textele incluse în volum alcătuiesc un sensibil glosar de istorii despre iubire, a căror diversitate și virtuozitate conferă întregului nu doar carismă, ci și verosimilitate și forță. Fie că vorbim despre un romantism elegiac și liric, fie că vorbim despre un realism frust pus în cuvinte care dor ca o palmă, poveștile lor aduc în prim-plan destine extraordinare, lumi insolite – sofisticate sau banale –, personaje credibile și lipsite de artificialitate, departe de orice prejudecăţi, îngrădiri superficiale sau clișeizare. Într-un timp al armoniei sau într-unul al distrugerii, iubirea rămâne catalizatorul fiecărei povești, mobilul și motivul întâmplărilor și al trăirilor de tot soiul. Fiecare poveste este o luare de poziţie bogat argumentată stilistic, narativ și praxiologic – cu o generoasă consistență –, contribuind în cadrul întregului la încercarea de evidențiere – chiar scoatere în lumina reflectoarelor – a literaturii feminine, fără însă a o exagera. Demersul constructiv și deosebit de asumat se dovedește, în realizarea fiecărui text, plin de resurse ingenioase, adăugându-i-se într-o congruență perfectă efervescența și bucuria actului creativ. Literatura feminină nu s-a bucurat de o soartă prea confortabilă de-a lungul deceniilor, femeile ajungând să fie considerate creatoare – după un șir nesfârșit de concesii de ordin etic și artistic – abia de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Scriitori și critici au considerat deopotrivă că rolul femeii în societate trebuie să rămână strict decorativ, şansele acesteia de a se remarca în artă şi în literatură fiind de la început sortite eșecului. George Călinescu, de pildă, scria: „Rostul femeii române în viaţă şi în artă e de a interesa pe bărbat, a-l ridica la o concepţie înaltă despre valoarea femeii...“ sau afirma despre Hortensia Papadat-Bengescu: „Examinând fără prejudecăți literatura scriitoarei și făcând uz de cea mai largă înțelegere estetică... opera Hortensiei Papadat-Bengescu e compusă din mari promisiuni și din înfrângeri și stabilirea valorii ei trebuie făcută ținând seama de însemnătatea estetică a acestei inegalități“. Cu toate acestea, la momentul exprimării acestor nedrepte opinii, în literatura din Europa și din România se evidențiaseră deja operele scriitoarelor femei, literatura devenind o impresionantă expresie a emancipării acestora. Autoare precum Cella Serghi, Anișoara Odeanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Henriette Yvonne Stahl, Profira Sadoveanu sau Lucia Demetrius, deși inițial contestate sau primite cu reticență de critica literară, minimalizate mai ales din cauza registrului sentimental sau ludic în care obișnuiau să scrie, au sfârșit, în cele din urmă, prin a fi incluse în istoria literaturii, abolind concepția conform căreia arta – și literatura – ar reprezenta apanajul bărbaților. 10 Hortensia Papadat-Bengescu, în schimb, afirma despre literatura scrisă de femei: „Nu privesc în niciun fel anume literatura făcută de femei. Cunosc numai opere şi scriitori, dintre care unele şi unii poartă iscălitura unui nume feminin“. Fără a încerca o abordare exhaustivă a parcursului literaturii feminine, trebuie spus că autoarele – departe de a beneficia de cele mai bune auspicii spre a se remarca într-o zonă predominant masculină – au contrabalansat admirabil prejudecățile și constrângerile sociale și artistice, lăsând moștenire generațiilor opere valoroase și durabile, demne de marea istorie a literaturii. „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!“ spunea cu oarecare cinism George Călinescu, însă generațiile femeilor al căror apetit estetic a surmontat zona banală a existenței predestinate lor au reușit suprimarea acestui clişeu păgubos. Neostoita apetență pentru literatură și actul creator s-a constituit într-un demers imperativ și viabil, ale cărui importanță și greutate ar fi greu de contestat. Revenind la autoarele textelor prezentei antologii, trebuie spus că ele aparțin întru totul, prin formare și structură, spațiului cultural românesc, servind limba română prin intermediul unui iscusit condei chiar și de la mari distanțe, cum se întâmplă în cazul lui Em Sava, Nicoletei Beraru, Simonei Ferrante, Mariettei Dobrin și Mariei Bertoldo-Stocheci. Îmi place să cred că vocile acestor femei admirabile, scriitoare consacrate sau debutante curajoase, se vor auzi cu tărie în literatura noastră contemporană, mai ales că ele reprezintă expresia unei grații nu lipsite de putere, chiar dimpotrivă, în timp ce diversitatea magnetizantă a compozițiilor și stilurilor lor constituie o tușă definitorie, solidă, marcă a excelenței, și dovada unei infinite virtuozități.
(Violeta Borzea, editor)
-
Volumul de proză scurtă Străina de la ultimul etaj, aparținând scriitoarei Maria Bertoldo-Stocheci, continuă seria de literatură feminină contemporană într-o formulă în care factorii creativi și formele de expresie se îmbină sub semnul armoniei și gravitează în jurul ideii de inexistență a unei granițe între realitate și ficțiune. De la distanță de casă, dar sondând atât în zona de obârșie identitară, cât și în spațiul țări(lor) adoptive aspecte din viața și din agenda morală a unor personaje pe cât de oneste și convingătoare, pe atât de insolite, Maria Bertoldo-Stocheci ne încântă cu o selecție de splendide povești și întâmplări memorabile, relatate când cu o fragilitate de porțelan, când cu o forță de gladiator. Stilul limpede, cursiv, persuasiv și alert - însă deosebit de expresiv și de aplecat spre detalii minuțios alese - nu face decât să potențeze charisma acestui volum. Trebuie spus că autoarea și cuvintele ei sunt într-o congruență perfectă, fiind deopotrivă de elegante, sincere, sofisticate, autentice, aristocratice chiar, ceea ce e cu atât mai admirabil cu cât amenințarea clișeelor pare să devină, în prezent, tot mai sufocantă. Privit în ansamblu, volumul Mariei Bertoldo-Stocheci se derulează sub auspiciile unei impresionante abilități literare, ce caracterizează întregul său demers artistic.
(Violeta Borzea, editor)
Fragment din carte:
Chiriașa de la ultimul etaj a atras imediat atenția vecinilor. Niciun străin nu locuise până atunci în vechiul lor palazzo. Erau curioși și suspicioși: „Cine mai e și străina asta? De unde a apărut? Cu ce se ocupă? De ce nu salută?“ Câțiva domni mai sociabili au încercat să intre în vorbă cu ea. Nicio șansă, străina de la ultimul etaj nu se deranja nici măcar să le arunce o privire. Trecea pe lângă ei grăbită, mereu elegantă, lăsând în urmă o dâră de parfum fin. Nici domnul Rossi nu avea pace. A început, sub diverse pretexte, să facă vizite dese la apartamentul închiriat. Suna prevăzător la ușă, iar dacă tânăra nu deschidea, intra cu cheile de rezervă. În fond, era proprietar, avea tot dreptul. Apartamentul nu suferise nicio modificare, dar, în mod inexplicabil, arăta altfel, mai luminos, mai viu, mai parfumat. Dulapurile vechi ale austerei lui mame erau acum ticsite de haine și eșarfe colorate, iar sertarele comodei ascundeau piese de lenjerie intimă cum numai în vitrinele anumitor magazine mai văzuse. Pentru domnul Rossi, casa în care crescuse i se arăta acum ca un univers misterios, excitant și interzis.
-
Romanul Simonei Ferrante, o poveste nu doar complexă și palpitantă, ci și stranie, imprevizibilă și bulversantă, ar putea fi un thriller dacă nu ar fi, înainte de orice, un demers despre identitate, memorie, integritate și familie. Tărâmul inocenței nu este doar o lume ideală în care copiii nu pot suferi abuzuri și nedreptăți, ci și cel în care gâștele sălbatice au un loc propriu în marea familie a lumii, dincolo de potențiale orori, dincolo de false standardizări, dincolo de cătarea puștii.
Într-un amețitor carusel de răsturnări de situație, nu putem să nu remarcăm romantismul duios ce se trage din spiritul gregar al gâștelor sălbatice. Ele reprezintă nu doar ideea de apartenență, ci și puritatea lumii. Tărâmul inocenței este, la capătul distilării dilemelor morale și dincolo de teribila inadecvare a alegerilor versus posibilele consecințe ale acestora, un roman al purității redescoperite, al integrității și al drumurilor noi.
(Violeta Borzea, editor)
Am lecturat cu sufletul la gură această carte apparent polițistă, dar care tratează efectele unui lanț de trauma transgeneraționale. Diferența este modul în care personajele aleg să le vindece, prin dreptate și adevăr sau prin minciună și secrete. Povestirea care deschide volumul este una dintre cheile care anunță transgresarea planurilor narrative de la introspecție și evocare la dinamica unui policier incitant: răpirea unei fetițe. Prin„tărâmul inocenței” am trecut fiecare pe drumul de la copilărie la stadiul de adult, purtând în AND „păcatele părinților”, dar și dorința de a le șterge, păstrând acel tărâm undeva, într-un colț, pentru a reveni atunci când ne pierdem.
(Corina Ozon, scriitoare)
-
Gioni Badea, un scriitor în firea căruia bunul simț, credința, pasiunea frumosului și respectul pentru adevăr s-au regăsit creator și mântuitor, ne încântă de această dată cu un roman alert, ingenios construit, având farmecul discret și inconfundabil al scrierilor de demult. În ciuda unei obiectivități de tipul celei întâlnite, de pildă, la Rebreanu, care potențează profilul personajelor și destinul lor în poveste, de dincolo de rânduri răzbate nu doar o inexorabilă nostalgie a trecutului, ci și rezultatul sublimării trăirilor autorului, care este, spiritual cel puțin, personajul dintâi al cărții sale. (Violeta Borzea, editor) "O veche vorbă românească spune: Cine nu are bătrâni... să-i cumpere. Experiența de viață a domnului Gioni Badea, bogată și pilduitoare, ne poate oferi tuturor prilej de meditație, exemple demne de urmat, întrebări, controverse, nedumeriri, soluții... Citiți și vă veți convinge!" (Ștefan Cazimir, critic literar și scriitor) "Autor al unor apreciate volume cu caracter memorialistic, între care se remarcă îndeosebi trilogia Năzdrăvanul, Gioni Badea abordează acum un nou tip de roman. Varietatea de trăiri prin care trece eroina cărții, diversitatea personajelor secundare și construcția alertă, toate laolaltă păstrează neslăbit interesul lecturii și sugerează o posibilă ecranizare, căreia viitorul i-ar putea acorda o șansă." (Ștefan Cazimir, critic literar și scriitor)
Artistul copertei
SOFIA MATEI -
Poemele în proză rebele pe care Andras Chiriliuc cutează să le scoată din sertarul adolescenței sale târzii pentru a ni le oferi, într-un gest suprem de generozitate artistică, se citesc dintr-o răsuflare. Imaginea poetului în extaz se suprapune peste titlul acestei plachete într-o redundanță semnificativă, ce introduce motive și teme poetice etern umane. E greu de ajuns la prospețimea expresiei trăirilor acestui „enfant prodige“, care ne restituie o parte din raportul intim dintre SINE și LUME.
-
Cu un pas mai aproape de maturitatea artistică, noul volum al lui Andras Chiriliuc ne prezintă un sine ipostaziat într-o multitudine de trăiri intense și inefabile, precum și în timpul unor experiențe pe care poetul le consemnează cu o sinceritate nealienată și o luciditate înduioșătoare. Forța și sensibilitatea se întrepătrund sub semnul poeziei, iar muzica pare să însoțească parcursul liric al poetului în cea mai ademenitoare expresie artistică, validând puterea vindecătoare a artei.“
(Violeta Borzea)
"Andras Chiriliuc are nevoie de poezie pentru, paradoxal, a-şi ordona existența. Versul alb e deja o experiență trăită. Poemele lui Andras Chiriliuc iradiază tenacitatea explorării, obsesia luptei împotriva mediocrității. Un preaplin de trăiri se transformă în expresie poetică."(Sanda-Maria ARDELEANU)
"Poeziile lui Andras Chiriliuc se constituie la modul extatic, ca revelaţii ale bucuriei de a trăi (aspiraţie dar şi universal panaceu). Este o trăire plenară a unui întreg univers planând în jurul unui unic şi irevocabil axis mundi care este Erosul. Este o noţiune diversificată, cu particulare conotaţii fremătând de dor – de dragoste şi de o nestrămutată dorinţă de a trăi."(Gheorghe Macarie)
-
Cartea lui Alex Andronic este o carte‑manifest. O carte carte care subliniază cu roşu nevoia sa de a demon‑ stra cât este de capabil, de diferit, de puternic sau de ieşit din comun. O carte care are la bază neîncrederea în pro‑ pria persoană, dar care palpează profesionist echilibrul ce vine odată cu acceptarea de sine şi ieşirea din zona de demonstrativitate. Atunci când nu putem obţine acest echilibru, încercăm să performăm, să ne impunem sau să ne angajăm în comportamente cu risc. Concluzia însă e că aceste practici ascund răni profunde, pe care nu oricine doreşte sau este capabil să le confrunte. Alex Andronic a luptat cu demoni reali, găsind calea cea mai potrivită, prin scrierea acestei dense epistole către sine, spre deta‑ şarea de strâmtoarea sufletească în care ajunsese, spre distingerea nevoilor sale autentice, spre alegeri lipsite de orice constrângere. În consecinţă, nimic din tumultul trăirilor lui Alex Andronic, expuse frust şi fără vreo pavăză, nu constituie doar o expunere nejustificată.(Eugenia Crainic , scriitoare)Aceasta nu este o carte. E un cîntec. Notele lui sînt cuvintele, iar intervalele sînt întrecuvintele. Alex Andronic se-aruncă din galopul inimii în leagănul rămas singur în grădină, în plină furtună, se izbește cu el de ploaie și de grindină, stă-n biciul vîntoasei și-n șuierul ei cel mare, primește noaptea, cheamă dimineața, rîde apoi tot soarele și sărută lemnul zvîntat. Și funia. O caută pe toată, pe toată o găsește. De ea s-anină viața, ca să țină bine. Și-n toată clipa asta mare, Alex cîntă din sufletul străvechi al lumii, cel pentru care n-avem izvoare, ne-avem pe noi, numai pe noi, în ieriul și-n aziul nostru, rugînd mîinele să fie bun. Să ne fie nouă mîine, iară noi mîinelui să-i fim.(Ana Barton, scriitoare)Cartea Întoarce-mă la mine poate fi privită ca un bildungsroman. Trăirile autorului sînt redate sub forma unor confesiuni cu valoare de introspecție, care sondează cele mai tenebroase unghere ale sufletului. În funcție de fluxul memoriei afective și de incursiunile în trecut, cititorul e prins într-un carusel al emoțiilor pozitive și negative ale personajului principal. Drumul (re)găsirii este de fapt o auto combustie, o ardere totală, din care eroul iese renăscut și reîntregit. În compoziția romanului, vivisecția experiențelor traumatice și asumarea vulnerabilității sunt completate de pasaje lirice, dar și de savuroase scene de umor de situație. Romanul pune în lumină importanța relațiilor de atașament, nevoia de iubire, înțelegere și empatie - condiții esențiale ale umanismului.(Candice Dragotă, psiholog)
-
"Câteva dintre calitățile pe care eu le apreciez cel mai mult la o carte sunt simplitatea scriiturii, lipsa de pretenții intelectuale prin intermediul cărora autorul vrea să arate cât e el de deștept și naturalețea textului, adică autenticitatea acestuia. Confuz are toate aceste calități. În plus, această carte mai beneficiază de câteva atuuri foarte importante: povestea este una universală, plină de întâmplări credibile care se pot întâmpla oricărui om și care poate avea loc oriunde în lume, iar scriitura are o oralitate ușor de identificat încă de la primele pagini."(Adrian Teleșpan)"Știți melodiile acelea pe care le auzi o singură dată și te trezești fredonându-le o oră mai târziu? E semn că au intrat în tine. Cam așa e și cu cartea asta. Nu e Beethoven. E un cântec care pare născut la o chitară, pe plajă, lângă un foc de tabără, sub luna plină. Îl asculți zâmbind și îți dă o stare de plin. Îți rămâne pe piele ca niște fire de nisip. Gândul nu îți fuge în altă parte. Ești acolo, asculți și admiri sinceritatea omului care improvizează la chitară fără să încerce să îți demonstreze nimic. Cântă liber despre ceva-ul lui, timpul trece pe nesimțite, sădind în tine o senzație de bine. Să mai cânți, Alex! Să mai cânți!"(Natalie Ester)
-
Dacă dialectica este arta de a ajunge la adevăr prin dialog, atunci Marietta Dobrin ne propune o dialectică a dorului. Dorul nu este doar o condiție a omului – conform extrapolării tiparului descartian, “îmi e dor, deci exist" –, ci și o stare de grație invocată și refuzată în egală măsură, căci pe de o parte e un sentiment elegiac și duios, pe de alta presupune o suferință nestrămutată ce vine din îndepărtarea față de cei dragi și față de casa natală, care devine, mai ales sub auspiciile înstrăinării, un ADN imposibil de ignorat. Fata cu cimbru în buzunar e, așadar, un omagiu adus amintirilor neprețuite ale copilăriei și tinereții – și, implicit, ale celor apropiați, așa cum au fost –, dar și o confesiune vindecătoare, menită să conserve o lume amenințată potențial de uitare.
(Violeta Borzea, editor)
Cartea Mariettei Dobrin este o colecție de amintiri distilate de depărtarea, în spațiu și timp, de locul de origine, către care autoarea se întoarce cu o intenție nostalgic-recuperatoare. Fata cu cimbru în buzunar de odinioară privește înapoi cu iubire și alege să compună această carte-album din imagini ale celor mai dragi locuri și oameni, decantate, dar și validate de distanța în timp și spațiu care le separă. Structurată în capitole scurte și limpezi – unele spuse în șoaptă de basm la gura sobei, altele ghidușe, cu tâlcul unor povești de șezătoare –, cartea se citește cu respirația la gură, cu nerăbdarea, dar și cu bucuria întoarcerii la matca identitară. Confesiunea concentrată și bine calibrată are ritm cumpănit și ton înțelepțit de experiența dorului-durere, înainte de toate, și poate tocmai de aceea are efectul unei ploi răcoroase de vară sau a unei îmbrățișări vindecătoare. Uneori obiectele evocă o lume din dorința de a o scoate din uitare, așa cum sunt tuciul sau șorțul, alteori obiceiurile campestre sunt repovestite ca și când ar putea ține timpul în loc, și așa sunt cele despre culesul viilor, fiertul magiunului, al săpunului, târguri sau drumuri la Magazinul Universal. Peste toate se înalță cele care imortalizează chipuri sau tipologii, de la cele ale părinților la cele ale bunicilor, ale surorilor sau ale vecinelor – dintre care face parte indimenticabila Marița –, neuitând din galerie pe cele ale prietenelor de-o viață – minunata Sânziana, bunăoară – sau pe cele de doar o zi, cum pare să fie străina profesoară de life-style ad-hoc din tren sau cea cu care vizitează într-o zi o galerie de artă. Două geografii spirituale aflate la confluență, cea de acasă și cea de adopție, compun relieful afectiv al autoarei, care se identifică nu numai cu tânăra care poartă perpetuu în buzunar, pe post de madlenă, cimbrul cu aroma copilăriei, dar și cu cea care confirmă, nel mezzo del cammin, lecția simplității, a modestiei și a iubirii.
(Ohara Donovetsky, scriitoare)
Când o citești pe Marietta, este imposibil să nu te regăsești într-o frântură de poveste. Are darul să scoată la lumină amintirile adormite și, pentru câteva momente, să le facă să strălucească. Precum obiectele de preț ținute în cufăr de străbunicii noștri, în basme sau aievea, pentru că farmecul este tocmai călătoria pe această linie imaginară pe care ne întoarcem în copilărie sau în diverse ipostaze ale vieții. Scrierile Mariettei fac parte din memoria colectivă, dar sunt acele colțuri în care n-am mai umblat de mult și unde, uneori, ne temem că doare dacă umblăm. Or Marietta reușește să ne ducă de mână, cu blândețe, în aceste felii din viață, care recompun o lume poate uitată, dar nu abandonată.
(Corina Ozon, scriitoare)
Fragment din carte:
Iarna, mama și bunicile mele fierbeau într-un tuci mare șunca, piftia, cârnații de băgat la oala cu untură, măruntaiele pentru umplut caltaboșul, apoi, când terminau cu toate, după Sfântul Ion, adunau jumările și untura veche, folosită la gătit, și le fierbeau într-un tuci special cu sodă ca să facă săpun. Dacă nu ieșea bine, îl tăiau în bucăți mici și-l mai fierbeau încă o dată. Bunica mea era o specialistă foarte pretențioasă, iar dacă săpunul nu ieșea cum dorea ea, era în stare să-l fiarbă la infinit. Noroc că experiența și priceperea ei nu dădeau niciodată greș. Îmi plăcea să stau cu ea lângă tuci și să amestec lichidul mai întâi subțire, apoi din ce în ce mai gros și mai leșios. Lemnele trosneau, focul ne privea cu mii de ochi scânteietori, făcându-ne să nu mai simțim frigul, și ascultam poveștile și vorba caldă a bunicii. A doua zi, când se răcea bine roata de săpun, o tăia în triunghiuri precise și le urca în pod, la uscat. Primăvara, în tuciul pentru păsări, mama fierbea mălai, urzici și pălămidă, hrană pentru bobocii de rață și de gâscă, iar de Paște, în tuciul de gătit, fierbea măruntaiele pentru drob și ciorba de burtă. Vara era anotimpul păsatului de mălai dulce, care se împărțea în ziua Moșilor de vară împreună cu merele dulci-acrișoare; apoi le venea rândul dulcețurilor de vișine, de căpșuni şi de cireșe, iar după mijlocul verii, roșiilor pentru conservă. Seara adunam roșiile din grădină în găleți, le spălam, le lăsam să se zvânte pe masa acoperită cu ștergare mari, iar a doua zi, dimineața devreme, le tăiam în bucăți, le dădeam prin mașina de tocat și le puneam la fiert în tuci. Un tuci mare, de câteva vedre. Împărțeam sarcinile cu surorile mele și nimeni nu protesta. Una se ocupa să țină focul viu, până când începea să bolborosească bulionul, apoi trebuia să-l țină molcom, iar asta era cel mai greu. Coceni, lemne, vlăstari uscați de viță-de-vie, toate erau bune de pus pe foc. Alta se ocupa cu învârtitul linguroiului în tuci. Încet, cu atenție, cu mișcări rotunde, de sus în jos sau circulare pe pereții tuciului. În timp ce fierbeau roșiile, spălam sticlele, le limpezeam bine și le așezam roată pe lângă foc, să se usuce și să se încălzească, pentru a putea primi în burta lor bulionul fierbinte și gros. După câteva ore de fiert, dintr-un tuci plin ochi abia mai rămânea jumătate. Apoi venea rândul toamnei, cu magiunul de prune și nelipsita zacuscă, hrană prețioasă pentru iarnă. Indiferent ce se afla pe foc, eu abia așteptam momentul final, când se umpleau toate sticlele și borcanele, iar noi, copiii, ne înarmam cu linguri și râcâiam pereții tuciului. Coaja aceea, de fructe sau de legume uscate la dogoarea focului, era cea mai delicioasă tratație. Tuciul cunoaște bine inima oamenilor. Roșie, vie, petrecăreață la nunți și la botezuri, neagră-vineţie, tristă și neîmpăcată la pomenirea celor adormiți.
-
"Prin matematică, raționamentul meu a devenit mai logic, iar gândirea mai complexă și mult mai organizată. Da, acum nu mi-aș putea imagina viața fără matematică, dar nici fără artă și mai ales fără pictură. Exact, nu am renunțat niciodată la pasiunea copilăriei mele. Pornind de la ceea ce am spus, mi-am propus să construiesc împreună cu eleva mea, o minunată artistă plastică, și cu specialiști în domeniul artei și al arhitecturii, un material care să-i ajute pe elevii care trec prin dificultăți în apropierea de matematică, pe artiștii care cred că pictura și matematica sunt incompatibile şi pe tinerii care nu avut șansa să găsească persoana care să le prezinte matematica sub o formă agreabilă și prietenoasă. În această primă încercare, vom pleca pe superbul drum al geometriei plane învăluind-o în artă, analizând interacțiunea dintre cele două domenii, care de fapt se întrepătrund într-un mod incredibil, de poveste. Da, nu toată lumea poate să iubească matematica, dar, dacă vom încerca să o aplicăm creativ, cu certitudine vom ajunge să o simțim mai accesibilă. Înainte de a ne începe drumul, voi povesti concret cum m-a ajutat pregătirea mea artistică și tehnică în studiul matematicii. Știam să desenez, să realizez o compoziție spațială. Dar nu înțelesesem că, de fapt, fără să știu, aplicasem atâtea teoreme și reguli de geometrie. Folosisem simetria, perspectiva, punctele de fugă, repetiția, proporția, motivele decorative. De fapt, toate erau reprezentări grafice din matematică. Deci sunt sigură că vom putea descoperi geometria realizând combinații de forme geometrice. Vom crea modele utilizând elementele matematice. Vom aprofunda definițiile și teoremele prin desen. Matematica nu este o îngrădire a artei, este doar un suport extraordinar al acesteia. De fapt, geometria studiază lumea vizuală cu scop științific și pentru aplicații practice. Pictura este o latură importantă a comunicării vizuale, transpunând lumea vizuală prin stiluri artistice, prin diverse tehnici, adăugându-i simplei forme emoții şi perspectiva artistului. În jurul anului 1960 a apărut curentul OP ART (optical art). Artiștii foloseau formele geometrice simple pentru a crea efecte deosebite, iluzii optice neașteptate. Efectele pot să fie atât de puternice încât să determine o dezorientare vizuală sau pot transmite mesaje neașteptate."(Cristina Marin)
-
Între ascensiunile în podul casei și cele spre cer se înfiripă o narațiune a copilăriei, în care întrebările și mirările sunt nenumărate prilejuri de explorare, de întoarcere către clipe de echilibru, când toți ai casei se află împreună, iar această bucurie este leacul cel mai potrivit pentru orice neliniște. Este o narațiune a memoriei afective, curgând ba limpede și calm, ba tulbure și jucăuș. O naivitate căutată, o vârstă a inocenței, a fericirii necondiționate, de unde dispar, rând pe rând, ba o bunică, ba tata, ba o carte îndrăgită. E un joc al vârstelor, cu scene în care domină entuziasmul și energia inepuizabilă, dar și cu pauze de respirație lentă, de meditație poetică.
Ovidiu Baron
„Un copil naiv până târziu” povestește despre începuturi și sfârșituri – ale fiecăruia și ale tuturor –, astfel încât cititorul se descoperă transportat într-o lume de vis, chiar dacă totul se întâmplă pe când „trăiam vremuri grele pentru mulți”.
În Cerul de deasupra vremii, Andra Samson îmbină proza nostalgică și poezia dulce-amăruie, pentru a crea un micro-roman care, deși aparține, fără îndoială, fragmentarismului, reușește să păstreze compactă acea linie diafană și, uneori, dureroasă a amintirilor, scriitoarea dovedindu-se o dată în plus o arhitectă devotată a cuvintelor bine alese.
Odilia Roșianu
-
Poveștile scrise în palmă ale Corinei Ozon își găsesc locul în paginile acestei cărți precum constelațiile luminând pe un cer senin sub ochiul atent al unei naratoare care încearcă să sesizeze dincolo de cuvinte fulguranța unei nostalgii ce traversează sufletul însetat de iubire, amintind neîncetat urgența trăirii depline, a iubirii fără măsură și a suferinței care pândește la fiecare colț. „Să nu te amăgești vreodată crezând că nu-ți vei mai aminti cu adevărat de ceea ce nu ai avut curaj să faci”, ne spune ea ca un avertisment, dar și ca un îndemn al setei de viață care o animă. Inspirându-se din izvorul bogat al fantasticului, al spiritismului, al șamanismului și al altor practici mai noi, personajele Corinei Ozon trec cu ușurință granițele realului pentru a se cufunda într-o ficțiune colorată, uneori cu umor, fără să uite să se întoarcă la o gravitate apropiată de un fior tragic, dureros al eșecului. Iubirea visată, sperată, dar risipită într-un cotidian al rutinei și secătuită de infidelitate și de violență, este precum o flacără muribundă care nu încetează să repete, ca o incantație a neîmplinirii: „Și, Doamne, cât de mult ne iubeam…” Dincolo de acest regret al uzurii sentimentelor, proza scurtă din acest volum reușește să aducă în prim-plan figuri puternic conturate, care se imprimă în memoria cititorilor fie prin această forță a trăirii, fie prin umanitatea pe care se străduiesc să o apere dincolo de orice slăbiciune a firii. Exercițiul din acest volum de proză scurtă al Corinei Ozon constă tocmai în a sesiza această parte luminoasă a ființelor pe care le pune în scenă. Pentru aceasta, ea face apel la un aliat fidel, identificat în această sintagmă sugestivă, puternică despre capacitatea de reziliență a ființei care caută fericirea adevărată: „între gest și cuvânt este timpul care vindecă”.
Dan Burcea, critic literar
Observația atentă, grija pentru înduioșare, resursele secrete de nostalgie
(naïve utopie du passė), toate acestea plus o facilitate a comunicării, o vocație a exprimării cu naturalețe fac din noua carte de proze scurte a Corinei Ozon, în mod paradoxal, o încununare a unei cariere aflate la vârsta maturității artistice.
După ce s-a manifestat prolific în romane și fluvii narative, iar acestea și-au cucerit deja un public, prozatorea își dă voie să atace genul prozei scurte, adică al orfevrăriei.
Bijuteriile ei - de aur sau argint, de gheață și de sentimente - sunt menite să fie citite și prețuite de cei care o creditează grație succeselor ei anterioare, dar și de cei care nu o cunosc încă, cei care o descoperă acum, căci cheia de preț a acestei cărți este emoția artistică. Talentul pur și franchețea observației, lumea fascinantă a unei vârste și amintirea unei frăgezimi de suflet mă duc cu gândul la Valéry Larbaud și la a lui Fermina Márquez. Căci acolo am mai găsit o asemenea finețe în descrierea stărilor, a tulburărilor infinitesimale. Și mai rămâne planarea de zbor de libelulă asupra misterelor și imaginației, într-un cuvânt un regal pentru lectură, pentru cititorul răsplătit din plin cu ceva deosebit, rafinat și de neuitat.
Cleopatra Lorințiu, scriitoare
Suita de proze scurte a Corinei Ozon ne înfățișează un adevăr dezgolit, constituindu-se într-un memento de un realism visceral al faptului că viața nu e doar o înșiruire de întâmplări duioase și perpetuu înălțătoare, ci și, prea adeseori, o "chemare la arme" ce nu ne dă de ales, situându-ne în fața unor situații obiectiv brutale sau aspre, precum și ireconciliabil tragice. Pastilele-poezii ce contrapunctează textele au menirea de a atenua duritatea condiției umane, care, de dincolo de învelișul vanităților noastre, ne sorocește însingurării și suferinței. Atât concretețea, cât și lirismul mângâietor al textelor sunt asigurate de elemente de fantastic pe care Corina Ozon le mânuiește cu dexteritatea marilor scriitori, netulburată de forța potențial dezechilibrantă a firului narativ.
Violeta Borzea, editor
