Mihai Bălăceanu reușește în Asfalt Blues să dea contur unui univers narativ care, deși mozaicat, se dovedește a fi cât se poate de coerent și percutant. Cititorul poate observa cum fiecare proză își schimbă radical registrul, fără ca vocea auctorială din spate să aibă în vreun fel de suferit. Dimpotrivă, aceasta câștigă în amploare odată cu înaintarea în lectură. Scriitorul controlează excelent atât tehnicile de redare a realismului dur, cât și pe cele din spatele fanteziilor livrești, cum e cazul în A doua coborâre a lui Dante în infern. Personaje precum Vlad, Laurențiu, Tatiana sau Ileana, recurente în mai multe proze, sugerează un microunivers comun recognoscibil în straturile de adâncime ale mai multor texte din carte. Mottoul, un vers dintr-un cântec al lui Joe Bonamassa, funcționează ca o veritabilă cheie de lectură. Asfalt Blues este – dincolo de virtuozitățile stilistice și modalitățile ingenioase de construcție – o mărturisire pe mai multe voci a destrămării, uneori graduală, alteori bruscă, a unor iluzii de natură existențială.
Șerban AXINTE
Volumul Asfalt Blues nu are filtru de Instagram. Nici politețe falsă. Taie bucăți din realitate și le servește crude, cu câteva condimente bine alese.
Cu o abilitate surprinzătoare pentru un autor aflat abia la al doilea volum, Mihai Bălăceanu îți arată exact ceea ce uneori eviți să privești: degradare lentă, disperare ascunsă sub o glumă proastă, oameni care au fost dezvățați să mai fie oameni. Fără să negocieze, fără să aștepte aplauze.
Nu l-aș numi, din fericire, un volum „frumos”, dar e viu. Cu atât de multă falsitate în jur, asta înseamnă mult. O literatură onestă, fără compromisuri, necesară.
Mihail Victus
