ANA BLANDIANA
-
Prietenia, care este mai pură decât dragostea, pentru că nu are legătură cu trupul, este un sentiment căruia poeții lumii, începând cu Homer, i-au dedicat nenumărate, tulburătoare imnuri, printre care se aş ază firesc, vibrând de durere, acest Ultim Blues scris de Moshe Itzhaki, tradus de Paul Farkas și închinat lui Radu Țuculescu, prietenul lor plecat dintre noi. Extraordinarul portret pe care sensibilitatea acută a poetului israelian i-l face scriitorului român devine un imn al prieteniei de dincolo de frontiere, religii, istorii, al prieteniei adânci a cărei răscolitoare definiţie poate fi doar poezia.Există două tipuri de prieteni apropiaţi inimii noastre. Mai întâi, sunt cei din copilărie, care ne însoţesc chiar din zorii vieţii, vreme de zeci de ani, până când unul ne părăseşte prematur, întotdeauna. Pe de altă parte, sunt prietenii adevăraţi pe care‑i întâlnim mai târziu, oameni care devin parte integrantă din biografia noastră. O astfel de prietenie, asemenea unei minuni, s‑a creat între scriitorul şi dramaturgul Radu Ţuculescu şi poetul Moshe B. Itzhaki. Legătura s‑a creat prin intermediul literaturii, dar şi prin pasiunea lor comună pentru teatru: Ţuculescu în rol de dramaturg şi regizor, iar Itzhaki ca un talentat actor. Pe parcursul anilor, relaţia lor a fost o simbioză între doi creatori de literatură, ambii fiind mari iubitori de viaţă, debordând de vitalitate, receptivitate şi curiozitate. Aceste legături s‑au consolidat odată cu vizitele lui Ţuculescu în Israel, unde s‑a întâlnit cu publicul cititor familiarizat cu opera sa prin traducerile în ebraică semnate de Moshe B. Itzhaki şi Paul Farkas, acesta din urmă fiind deja prietenul lui Radu încă din anii 1960. Pe de altă parte, vizitele lui Itzhaki şi Farkas în România şi Elveţia erau destinate adâncirii legăturilor literare, incluzând şi participări la festivaluri, lansări de cărţi şi nenumărate călătorii. Baselul, în special, funcţiona ca un magnet al inspiraţiei literare şi culturale fără sfârşit. Excursiile lor prin Cluj, Maramureş şi Basel au fost adevărate căutări de personaje şi povestiri, fără a renunţa la momentele relaxante din cafenele şi puburile elveţiene. O viaţă spirituală şi literară alături de una reală! Iată sincerele regrete şi durerea pe care le‑a simţit Itzhaki odată cu trecerea în nefiinţă a bunului său prieten. Ani de prietenie ce se sfârşesc cu o mare durere, care lasă în urmă un abis de dor pentru momentele şi pentru timpul petrecut împreună, al creaţiei, prieteniei şi dragostei umane. Proiecte comune întrerupte brusc, opere care mai puteau fi scrise şi traduse. Itzhaki a decis să‑şi elogieze prietenul printr‑o serie de poezii deosebit de emoţionante, care exprimă, în esenţă, regretul şi dorul lui. Elegiile de faţă se înscriu în tradiţia psalmilor de laudă şi de elogiere, iar blues‑ul aparţine tradiţiei lamentării din secolul XX. (...) Prin prezentul volum, deşi plin de durere, poetul reuşeşte să reînvie momente rare dintre parteneri în sfera literaturii şi în afara ei. Este o carte rară, plină de dragoste pură, una care reuşeşte să învingă moartea prin intermediul cuvintelor.RAFI WEICHERT
-
Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (...)Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, esteun roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.(Selecțiuni din prefața semnată de Florina Pîrjol)„Dincolo de o intrigă aproape poliţistă, plină de enigme şi de întunecimi ale caracterului uman, reţetă deja omniprezentă în epica lui Radu Ţuculescu, romanul Umbra penei de gâscă are o dimensiune în plus, cea metaforică. Este vorba de metafora Cărţii şi de consecinţele ei asupra vieţilor şi locurilor evocate. Personajele romanului, funambuleşti, joviale, personalităţi neaoşe sau, pe alocuri, uşor fantaste prin aerul de colocvialitate onirică pe care îl afişează, par toate născute sub o zodie livrescă. Într‑o formă sau alta, cartea, biblioteca, scrisul literar sau practica lecturii le‑au determinat parcursul vieţii şi al firii. (...) Izolat, în mod prielnic, în turnul de fildeş al Poveştii, Radu Ţuculescu a fost mereu un meteorolog al imaginaţiei, capabil să surprindă, să simtă orice schimbare, oricât de imperceptibilă, a climatului propriilor personaje, a aventurilor acestora, dar şi al unui imaginar care continuă să fascineze şi să îmbogăţească vieţile cititorilor săi.“(Selecțiuni din postfața semnată de Savu Popa)
-
„Poetă de primă mână, prozatoare și autoare de literatură pentru copii, Cleopatra Lorințiu scrie pentru cei mici o carte superbă. Un semn de prețuire și de speranță, din partea ei, pentru literatura dedicată unei vârste. Un exercițiu stilistic de excepție, dus de ea pe culme.“
Smaranda Jelescu, 1992
„Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite. Printre acestea se cuvine a fi menţionată, în primul rând, intensificarea pur poetică, cel mai convingător exprimată… Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii şi apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.“
Voicu Bugariu, Luceafărul, 1982
„Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia, cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite, pline de concreteţe a vieţii din copilărie, şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă, un sentiment aparte pentru aceasta, ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei. O carte de nerăbdare, frumoasă şi înaripată, în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine.“
Olimpiu Nuşfelean, Tribuna, 1987
„Cred că o carte cu poveşti atât de frumoase și captivante, incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII, aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu, nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură, dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa acelor mici cititori castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima al copilăriei.“
Tudor Opriş,1998
„De dragul tău, aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită, întâmplată la o margine de mare pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care‑şi găsesc culcuş într‑o cală ruginită. De dragul tău, aş însufleţi caii din păretar, i‑aş lăsa să alerge prin deşert sub clarul de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori, înarmaţi până‑n dinţi. De dragul tău, aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria‑o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici, iar seara i‑aş pune să danseze pe masa mea acoperită cu satin roz. Aş lăsa notele să fugă din portativ, aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşu, care, de fapt, nici nu ne e unchi de‑adevăratelea, dar e dintr‑un sat cu bunicul nostru şi l‑a cunoscut pe bunicul nostru şi‑atunci nu merită să‑i zicem unchi? De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă, deşi ştii prea bine că n‑o să‑l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău, aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine‑o cu putere să mai stea, să mai stea. De dragul tău, aş lăsa cântecele să zboare libere ca păsările, aş găsi câte‑un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi. Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într‑o amestecătură albastră care te‑ar face să râzi. De dragul tău, m‑aş ascunde într‑o carte din bibliotecă şi‑aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi, într‑o bună zi, mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…“
-
Curajul de a renunța la o relație distructivă este, pentru Ema, începutul unor căutări ale sensului propriei vieți. Rememorează vechi iubiri și copilăria modelată de absența tatălui, greșește, se învinovățește, regretă, se răzvrătește, totul în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu ea.
Frânturi din Ema se găsesc în fiecare dintre noi. O vulnerabilitate pe care nu o putem depăși, lașitatea de a ne lăsa copleșiți de ceea ce doresc ceilalți de la noi, vreo tristețe căreia îi refuzăm dreptul de a exista – sunt sinuozități ale vieții interioare pe care cu toții le recunoaștem. Ema nu are soluții pentru noi. Are însă curajul de a ne arăta lupta ei, drumul anevoios către sine însăși.
Toate acestea sunt prinse de Valentina Georgescu în rama unei lumi de o eleganță discretă, cu lumini blânde și detalii pline de sensibilitate. O carte care lasă în urmă o mireasmă dulce-amăruie de petunii și gutui.
Simona Antonescu
„Viața se întâmplă în mintea noastră. Noi o facem mai bună sau mai rea”. Așa spune Ema, personajul din romanul de debut al Valentinei Georgescu. Un personaj pe care autoarea îl explorează cu minuție în culisele ființei lui, care se înfiripă din relația cu mama și cu un trecut dificil, marcat de secrete și de o fractură comunicațională, din povești amoroase care o închid într-un stereotip din care evadează continuu, din relația fluctuantă cu sinele, cu singurătatea, cu propria vulnerabilitate. Valentina Georgescu scrie o poveste despre cum ajungem să ne asumăm propria identitate dincolo de condiționări sociale și de contexte repetitive. O scrie cu atenție pentru gest, pentru revoltă, pentru toate tipurile de renegociere ale locului pe care Ema îl ocupă în lume. În lumea ei.
Romanul Valentinei Georgescu e o succesiune de tablouri ale unei vieți interioare. Dinamic, conversațional, alert, traversat de ancore în cotidian, de filme, muzică, prietenii, confesiuni, crize emoționale, cafele, dependențe, profunzimi și nevralgii ale familiilor prinse în scenariul înstrăinării sau ale cuplurilor care nu se cunosc pe deplin niciodată. Povestea Emei e una a eliberării și a vindecării conștiente, pe care autoarea o construiește pas cu pas, credibil, coerent și ușor de parcurs. Sciitura e atașantă și vie, își ține cititorul aproape și nu complică inutil firul narativ. Din contră, proza e una a esențializării, așa cum ajunge să fie și parcursul Emei, surprinsă în plină și exuberantă reinventare.
Ioana Bâldea Constantinescu
-
Prima mea întîlnire cu scrisul lui George Schimmerling s-a dovedit foarte periculoasă: am devenit dependentă pe loc și definitiv. Luați asta ca pe un avertisment, pentru că odată ce veți „gusta” din stilul său iute-fructat – cu surîs inclus, asta cel puțin, căci hohotul de rîs pîndește mocnit – veți căuta cu febrilitate tot ce scrie. George are în piept un transformator nemaipomenit, unul care face totul poveste. Fie că povestea are culegători de vînt care dau la pedală, fie tufe zemoase de zmeură, fie doruri înstelate, fie drumuri neumblate, pălării cu secrete o viață purtate, melancolii cu depărtări înghețate, filme meșter dezghiocate și-apoi nou înfiletate, rochii aprig înflorate, iubiri nedezamorsate. Așadar, ce-avem noi aici? Iată ce: o carte din care nu mai vrei să pleci.
Ana Barton
Povestirile lui George Schimmerling par frânturi dintr-o memorie colectivă; printre ele se află amintiri personale, ca o trimitere la faptul că prezentul poartă cu sine, la orice vârstă, urmele trecutului din unde venim. Aluzia intertextuală, prin care fiecare povestire este asociată cu un titlu de film (inclusiv titlul cărții, o parafrază paronimică a filmului Unora le place jazul), este când ludică, când parodică, alteori tristă. Întreaga construcție narativă dovedește însă că, de cele mai multe ori, viața bate filmul sau că viața nu e ca în filme, însă rămâne povestea spusă cu cel mai mare talent.Corina Ozon
Unora le place iazul, volumul semnat de George Schimmerling, este o invitație nostalgică și plină de farmec în universul unui pasionat de cinema, unde cotidianul se împletește subtil cu magia ecranului. Structurată original în 25 de povestiri, cartea transformă titluri celebre de filme în porți către amintiri personale și reflecții pline de spirit. Totul pornește de la etajul trei al unui cineclub timișorean, un spațiu al libertății absolute, unde fumul de țigară și pasiunea pentru Tarkovsky, Buñuel sau De Sica modela destine. De la Omul invizibil și Hoții de biciclete, până la Diminețile unui băiat cuminte, autorul ne poartă Pe aripile vântului cu o ironie fină și o sensibilitate aparte prin episoade savuroase, de la absurdul epocii comuniste, până la aventuri asiatice cu identități confundate și căutări interioare la vârsta maturității. Fiecare pagină este o lecție despre cum ne poate salva arta de banalitate, transformând oamenii de rând în protagoniști de neuitat. Stilul lui George Schimmerling este cald, autentic și plin de un umor revigorant, făcând din această lectură un deliciu pentru cei care iubesc poveștile bine scrise și parfumul filmelor de altădată. De cauți o carte care să te facă să zâmbești, să râzi sau să reflectezi despre viața prin obiectivul unei camere de filmat, aceasta este alegerea perfectă.Jan Cornelius
-
Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu. Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila
-
O călătorie în dragoste, în cultură, în timp – Vara nebunului este toate acestea la un loc, iar Cristina Frumos știe să mâne herghelia temelor acestora într-un mod care să nu deranjeze, dar să intrige totuși. Există o căutare foarte modernă aici, o căutare neobosită, ferventă, câteodată chiar anxioasă. Cine suntem? De ce am devenit așa? Unde e fericirea? Din fericire, răspunsul nu este liniar, pentru că e vorba de o întreagă poveste. Povestea pe care, iată, o țineți în mână. Și nu o să regretați dacă o citiți până la capăt. Péter Demény Cu o scriitură dibace, tăioasă, Cristina Frumos te instalează în rândul întâi, locul din mijloc, al unui amfiteatru antic. Urmărești cu sufletul la gură, încordat, incomod, o tragedie greacă. Obișnuit cu genul acesta de spectacol, observi surprins că actorii sunt femei și că sub măști sudoarea e reală, la fel de real e și sângele cu care e îmbibat peplumul din denim. Blestemul atrizilor e viu și, pentru că o îndrăgești pe Clitemnestra, pe măsură ce te apropii de final, nu te poți împiedica să nu privești în sus, în căutarea vreunei zeițe prinse cu funii de o macara rudimentară. Bogdan Perțache
-
„Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei...?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste. — Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi. Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama...?..., cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”
-
Poemele au consecințe… vindecarea nu lasă urme, pentru că totul este o sutură pe aer. Elefanții uimirii sunt neobosiți. De aceea, există poezia. Ea vindecă rănirea albului, care ar fi trebuit să ne fie existența. Sau ne-a fost, cândva... sau nu va fi, căci viața nu trage niciodată slotul câștigător. „Efemeridele zboară continuu cu burta la gură, totul e poezie”, iar „apusul răsare de după o perdea de bătrâni”. Această năucitoare și rapidă horă de imagini este poezia Luminiței Giurgiu. Se simte o voluptate nemăsurată de a se arunca în imaginar, dar sincronă cu o spaimă de ce se poate descoperi în scufundare. „Metalurgia cărnii” inspiră un fel de topire în furnalul de mult rece, dar prin care urci oximoronic la cer. Precizia poetică a acestor metafore este remarcabilă și are o coerență pe care nu o contrazice abundența lor parcă decurgând firesc din procesul rostirii. Aș cita în întregime Poetul, din care rețin doar: „el nu va îndoi apa/ el nu va îndoi vinul/ mai degrabă pe sine/ se rupe/ din chinul său”, tocmai pentru scandarea oraculară care i se potrivește atât de bine poeziei. Această modulare a stărilor sufletești – acest vibratto al textului – îi conferă rezonanța, amplificarea. Nu rămâne din dragoste decât un sărut pe un șervețel umed și niciun Gange nu spală moartea din noi. Pentru că avem în volum o poezie de o melancolie atroce, nestrigată, ci numai sugerată prin mulțimile vagi ale cascadei de imagini, „cântec de dragoste și moarte”, în care glasul „cântărețului” maschează durerea. Și mai este o voință de puritate prin care parcă se țâșnește din fiecare poezie spre altceva. Mai rar în această poezie prin excelență dinamică avem stop-cadre: „dincoace?/ copilul ceartă o minge/ dincolo?/ altul își coase gura”. Luminița Giurgiu scrie o poezie pură, în sensul autenticității, cu o percepție dilatată a realității și o prelungire a ei, ca o lovitură în sensibilitatea cititorului (câtă mai e). În vremea noastră, când „Totul se șterge cum un zeu de grăsime la gură”, e o formă de supraviețuire.
(Christian Crăciun)
Întâlnirea cu volumul Vibratto al Luminița Giurgiu produce, încă de la primele pagini, o ușoară deplasare de perspectivă. Realitatea nu mai apare ca un dat stabil, ci ca un câmp supus unei tensiuni continue, unei presiuni care o face să cedeze, să se fractureze, să se reorganizeze sub privirea cititorului.
Pentru cititorul care a parcurs și volumul Inimioni, această tensiune nu este cu totul nouă. Acolo, poezia se organiza în jurul unei interiorități fragmentate, ca o rețea de pulsații afective, un spațiu în care fragilitatea devenea principiu de construcție. Vibratto păstrează această sensibilitate, dar îi schimbă direcția: dacă în Inimioni asistam la o explorare a interiorului, aici realul însuși este supus unei presiuni constante. Nu mai este vorba doar despre trăire, ci despre un proces de destabilizare care implică deopotrivă lumea, limbajul și subiectul. Această deplasare nu anulează dimensiunea afectivă, ci o radicalizează: vulnerabilitatea nu mai este doar trăită, ci expusă într-un câmp de tensiuni care o amplifică. (...)
Una dintre dimensiunile cele mai interesante este relația dintre poezie și identitate. Subiectul liric nu apare ca o entitate stabilă, coerentă, ci ca un punct de intensitate, un nod într-o rețea de relații. Identitatea nu este afirmată, ci pusă în mișcare, destabilizată, reconfigurată.
În acest context, întrebarea nu mai este „ce spune poemul?”, ci „ce face poemul?”. Răspunsul este multiplu: produce imagini, generează tensiuni, modifică percepția, implică cititorul. Poezia devine astfel un fenomen – nu un obiect fix, ci un proces în desfășurare.
Aceasta ar putea fi, în cele din urmă, cheia de lectură: nu căutați un sens stabil, ci urmăriți mișcarea. Lăsați poemele să acționeze – uneori discret, alteori violent – și acceptați că ceea ce produc nu este doar înțelegere, ci și transformare. Pentru că aici adevărul nu este ceva ce poate fi extras, ci ceva ce se produce – temporar, fragil, dar real – în spațiul întâlnirii dintre text și cititor.
(Dorina Brândușa Landén)
-
Cu Vinerea stacojie, Adrian Alui Gheorghe revine la proza scurtă, gen dificultuos, care presupune un acut spirit de observație și maximă concentrare. Dacă în roman îți permiți momente de ezitare sau de lâncezeală, aici totul trebuie dozat cu o precizie farmaceutică. Este ceea ce autorul reușește din plin, construindu-și textele inteligent, la intersecția lucidității cu ironia, croșetând subiecte preluate din realitatea imediată, cărora le sesizează potențialul ideatic sau pe care le încarcă simbolic, într-un limbaj bine temperat. Inspirate, aparent, din fapte mărunte, povestirile și schițele incluse în acest volum au nerv, dezvăluind că, dincolo de pojghița banalității, stă întotdeauna ceva vrednic de interes. Cum face asta? Recurgând la o atmosferă marquesian-eliadescă, prin insinuarea unor sensuri nebănuite. Fiecare pagină a cărții poartă o ambiguitate care ne avertizează asupra unor înțelesuri ce se cer atent explorate.
Benign, umorul său dinamizează textul, salvându-l de pericolul unei retorici de amvon și transformându-l într-o radiografie convingătoare și sprințară a vremurilor pe care le trăim.
Adrian Jicu
Adrian Alui Gheorghe este un povestaș autentic, un autor care surprinde epoca pe care o trăiește transformând realul în literatură cu mize surprinzătoare. În prozele sale, o sosie poate lua locul unui președinte, iar propunerea acordării Premiului Nobel lui Dumnezeu răstoarnă logica unei lumi ce se cre de perfect rațională. Lumea vizibilă este guvernată de forțe invizibile, iar călătoriile dincolo de limitele realului devin posibile.
Macondo, universul imaginar creat de Gabriel García Márquez, se transformă într-o destinație turistică, într-o povestire greu de egalat prin forța imaginarului. În altă proză, un singur cuvânt dintr-o carte devine mortal, iar crima perfectă, visată de literatura polițistă, capătă astfel o formă tulburătoare. Chiar și un magazin de curcubee ajunge să existe, odată ce este imaginat.
Vinerea stacojie este o carte provocatoare, originală și memorabilă, care confirmă forța prozei scurte românești contemporane și plăcerea pură a poveștii bine spuse.
-
Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)
-
Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)










