-
Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)
-
Dacă această carte ar vorbi despre cel care i-a dat naștere și, implicit, despre ea, ar putea-o face împrumutând vocea unuia dintre personaje și ar spune cam așa: La urma urmei, tu trăieşti foarte intens povestea scrisă, nu? Cuvintele sunt carne, sunt sânge, frazele tale sunt corpuri. Acum ai o clonă din cuvinte după chipul şi asemănarea mea, un amalgam de fraze lungi din care se întrupează, ai acolo sângele meu, carnea mea, surâsul, sprâncenele, gesturile, ezitările, jocul, vocea mea.
Aș mai adăuga că Ovidiu Baron propune un roman dens, în care fantasticul și realul caută se vorbească și laolaltă, și canon, și împrumutându-și cuvinte ori stări, despre dragoste, reacția la ea și lumi diferite, ce se contopesc una în alta și se reinventează una din alta.
Robert Șerban
Un flux narativ scurtcircuitat de reflexe crepuscular-fantasmatice străbate problematica unui eros cu două chipuri, precum ale mitologicului Ianus, unul întors spre un trecut halucinant, straniu, celălalt îndreptat spre un prezent tulburător, pulsatil. Ovidiu Baron ne oferă o narațiune densă, magmatică, un periplu nevralgic și sincopat între atunci și acum, pe firul subțire, tot mai subțire al întâmplărilor, al devenirilor și al distanțărilor care, nod după alt nod, leagă trecutul de prezent. O scriitură fermecătoare, alertă, care se află, în permanență, sub sevraj poetic. Însă, înainte de toate, seva melancolică a evocării, clocotitoare, vascularizează destinul personajului, pentru care memoria devine o cutie de rezonanță a imaginației și a sensibilității.
Savu Popa
-
De la o poveste aștepți să te uimească și să te transporte pe tărâmuri miraculoase, în care totul pare recognoscibil, dar nimic nu e la fel.
O poveste bună folosește imaginația ca pe o baghetă magică și țese cu ea lumi și povești cu tâlc și profunzime, surprinzând natura umană, dar ducând-o mereu dincolo de limitele realului, comunului, ordinarului.
Toate acestea și ceva în plus le face Dan Matei în basmul său, Zmeul Zmeilor. Fantast și ludic, autorul reinventează personaje din basmul popular și din mitologie într-un melanj narativ plin de savoare, umor și acțiune, în care binele e mai surprinzător decât răul, iar bunătatea și prietenia sunt nodurile care leagă totul și pot salva lumea. Și, până la urmă, după cum știm, călătoria e adevărata bucurie, nu destinația.
Cosmin Perța
Un manuscris provocator, incitant, cu substanță, care m-a atras încă dinainte de a ști ce soartă i-a hărăzit autorul său.
Un basm cult despre eroii pe care obișnuim să îi aflăm încă din copilărie, însă cu alte conotații și cu un alt destin literar.
O călătorie inițiatică, împletită în cuvinte alese, ca un filigran, la capătul căreia aflăm valoarea prieteniei, omnipotența unui copil, valorile-repere care ne animă în drumul personal spre nesfârșire.
Violeta Borzea
