Cezar Amariei
-
E fascinant modul cum reușește Laura Stanciu, din câteva cuvinte, să creeze atmosferă, să ia delicat cititorul de mână, să-l conducă în universul proaspăt modelat, construit pe teme inconfortabile, pe care autoarea le îmblânzește cu naturalețe. Sunt teme de care mulți se sperie ori pe care le ocolesc. Moartea sub orice formă, fizică, relațională, emoțională, a devenit nomina odiosa în goana noastră după cât mai multă poleială dată fiecărei secunde. Laura Stanciu nu se ferește de acest teritoriu și gestionează, pe spații extrem de mici, un echilibru perfect între fragilitate și forță, în care dramele ori speranțele personajelor sunt consumate pe tonalități diferite, într-o tensiune atent controlată. „Zi-mi numele și voi trăi”, stă scris în Cartea egipteană a morților. Laura Stanciu le-a spus pe nume și le-a oferit ceea ce puțini autori reușesc: o viață demnă de literatură.Moartea sperie întrucât este singura dintre realități pe care nu o putem experimenta repetat. Cel puțin nu în nume propriu. Spre teritoriile ei privim doar prin sfârșiturile celorlalți. Și prin felul în care literatura ni le așază sub ochi. Decupajele propuse de Laura Stanciu în acest volum de proze scurte înfățișează cu tandrețe, ironie, umor negru și un strop de cruzime chipurile trecerii, condiția noastră de ființe liminare, situate pe granița imperceptibilă dintre un aici și un dincolo. Dar miza nu e niciodată doar deznodământul în sine, mai mult sau mai puțin neașteptat, ci și lumina unei întregi vieți filtrată printr-un ochi de fereastră. Cu precizia unui portretist deprins să așeze pe pânză esențialul, scriitoarea creionează figuri și gesturi, situații-limită, și, din câteva tușe, curgerea lină sau învolburată a unor destine în filigran. Privită dinspre moarte, existența își dezvăluie altfel sensurile. Iar una dintre calitățile acestor proze rezidă tocmai în firescul cu care moartea este lăsată să se plimbe nestingherită prin blocuri, apartamente, spitale și morgi, devenind un soi de dublu al celui pe care urmează să-l îmbrățișeze într-un ultim tangou. Episoadele din cele două părți ale volumului ar putea fi citite ca scenele înlănțuite ale unui medieval dans macabru, căruia nimeni nu i se poate sustrage. Însă ceea ce rămâne, în cele din urmă, în ochiul cititorului este, paradoxal, viața.Cristina BogdanEfemeritatea, fragilitatea umană în traiectoria destinului, esența vieții surprinsă în gesturi mărunte, în mundan, în rama domestică a fiecărei zile, traversează prozele semnate de Laura Stanciu în acest volum de debut. Ceea ce cred că îmbracă cel mai bine tema morții, greu de mânuit, dar iscusit pusă în pagină de autoare, este stilul de cele mai multe ori tranșant, direct, despuiat de ornamente inutile. Totodată, în acest stil își găsesc loc umorul și ironia, care au efectul de a domoli iminența sau apăsarea finalului, de orice natură ar fi el – al unei etape, al unei povești de iubire sau al unei iluzii.Andra Samson
-
Proza ultrascurtă e precum cursa de 100 de metri plat. Clipești și ai pierdut startul, clipești din nou și e gata. Dar e proba regină a atletismului, cea care naște cel mai mare interes, cea pentru care pregătirea e draconică, cea la care departajarea e la milimetru.
Nic și Laura fac un adevărat maraton compus din curse de 100 de metri. Imaginează în doi, își predau ștafeta unul altuia (fără orgoliul semnăturii distincte), înlănțuie hohote de râs și emoții, dar și, uneori, gânduri ce se cer mai îndelung mestecate. Citiți și apoi jucați și voi jocul lor de-a proza ultrascurtă. Pe Ficțiuni Reale & LiterNet.
Răzvan Penescu – Fondator LiterNet/Admin Ficțiuni reale
Spune-se că în octombrie 1975, Ilie Năstase a înfruntat-o pe marea campioană Evonne Goolagong într-un meci demonstrativ de un singur set, în Mission Viejo, California. Deși a intrat pe teren îmbrăcat într-o superbă rochiță, Ilie al nostru a luat bătaie cu șapte la cinci, spre deliciul publicului american.
În cartea pe care o țineți acum în mână, Nic Popescu participă alături de Laura Stanciu într-un adevărat turnir de flash fiction – gen încă prea puțin dezvoltat la noi, dar care vine tare din urmă, iar perspectivele îi sunt trandafirii: se citește ușor și se râde. Asta-i partea luminoasă din flash fiction. Partea lui mai puțin simpatică este că se scrie foarte greu, și din acest motiv am numit „turnir” cartea celor doi; gândiți-vă la un meci amical, în care se joacă numai la fileu! Da, Scurt pe doi este o carte-spectacol, pentru deliciul cititorilor.
Mihai Buzea – scriitor

