Cleopatra Lorinţiu

„Poetă de primă mână, prozatoare și autoare de literatură pentru copii, Cleopatra Lorințiu scrie pentru cei mici o carte superbă. Un semn de prețuire și de speranță, din partea ei, pentru literatura dedicată unei vârste. Un exercițiu stilistic de excepție, dus de ea pe culme.“

                                  Smaranda Jelescu, 1992

„Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite. Printre acestea se cuvine a fi menţionată, în primul rând, intensificarea pur poetică, cel mai convingător exprimată… Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii şi apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.“

                               Voicu Bugariu, Luceafărul, 1982

„Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia, cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite, pline de concreteţe a vieţii din copilărie, şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă, un sentiment aparte pentru aceasta, ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei. O carte de nerăbdare, frumoasă şi înaripată, în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine.“

                          Olimpiu Nuşfelean, Tribuna, 1987

„Cred că o carte cu poveşti atât de frumoase și captivante, incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII, aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu, nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură, dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa acelor mici cititori castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima al copilăriei.“

                                                                                   Tudor Opriş,1998

„De dragul tău, aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită, întâmplată la o margine de mare pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care‑şi găsesc culcuş într‑o cală ruginită. De dragul tău, aş însufleţi caii din păretar, i‑aş lăsa să alerge prin deşert sub clarul de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori, înarmaţi până‑n dinţi. De dragul tău, aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria‑o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici, iar seara i‑aş pune să danseze pe masa mea acoperită cu satin roz. Aş lăsa notele să fugă din portativ, aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşu, care, de fapt, nici nu ne e unchi de‑adevăratelea, dar e dintr‑un sat cu bunicul nostru şi l‑a cunoscut pe bunicul nostru şi‑atunci nu merită să‑i zicem unchi? De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă, deşi ştii prea bine că n‑o să‑l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău, aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine‑o cu putere să mai stea, să mai stea. De dragul tău, aş lăsa cântecele să zboare libere ca păsările, aş găsi câte‑un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi. Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într‑o amestecătură albastră care te‑ar face să râzi. De dragul tău, m‑aş ascunde într‑o carte din bibliotecă şi‑aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi, într‑o bună zi, mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…“