Pe urma lucrurilor imposibile 

Am descoperit „Urma” la peste un deceniu de la publicare, printr-o întâmplare editorială de bun augur: reeditarea de la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Violet, dedicată literaturii contemporane, ca spațiu de întâlnire empatică între autor și cititor. 

 

Consacrat ca poet, lirismul lui Adrian Alui Gheorghe respiră pe parcursul acestui microroman, care se coagulează în jurul universului concentraționar al închisorilor comuniste de politici. Ca reper spațio-temporal concret, închisoarea de la Aiud, în anul 1960, devine cadrul unde realul se fracturează: urmele contrazic logica, iar ceea ce pare o simplă anchetă devine un pretext pentru a interoga absurdul istoriei și al condiției umane. 

 

Urmele pe zăpadă: între mister și absurd

Marcat de concretețea unui spațiu care îngrădește și dezumanizează, dar și infuziei de stranietate, universul romanesc construit de Adrian Alui Gheorghe se deschide în forță cu imaginea-cheie a urmelor – un simulacru al unei prezențe umane în carne și oase, asupra căreia personalul închisorii obsedează in absentia: 

„Urme pe zăpadă se mai găseau, evident, dar ciudățenia mare era că aceste urme veneau dinspre gard fără să existe și varianta deplasării persoanei dinspre pavilioane spre gard. […] Urmele arătau de parcă cineva ar fi trecut peste gard din afară spre înăuntru și apoi ar fi intrat în pavilionul înțesat cu deținuți”. (pag. 7) 

 

Suntem deja pe terenul fertil al ambiguității și al ambivalenței, firul narativ despicându-se în două direcții în egală măsură incompatibile și complementare: condiția deținutului politic, captiv într-o existență hipercontrolată, dar și dimensiunea absurdului și a neliniștii metafizice, care se insinuează printre zidurile închisorii și tulbură ordinea prestabilită. Faptul că urmele par să vină din exterior, sfidând orice graniță fizică (gardul din sârmă ghimpată) subminează logica închisorii ca spațiu al claustrării și sugerează că limitele sunt permeabile în fața imposibilului.

 

Inițial, urmele trezesc suspiciunea și anxietatea unei posibile testări a vigilenței personalului închisorii din partea celor de la Centru. Supozițiile se succed fulgurant, imprimând întregii proze un ritm alert, tensionat:

„ […] Vreo evadare? Vreo tentativă de evadare? Vreun control de la Centru? Vreun control de la organizațiile din străinătate, cele care se ocupă cu drepturile omului? Orice părea să fie adevăratul motiv al adunării acesteia matinale”. (pag.13) 

 

Chiar dacă urmele sunt percepute de personalul închisorii ca o „declarație de război”, asupra identității inamicului planează misterul, iar rezultatele anchetei înclină spre sfera imponderabilului: urmele sunt atribuite când Maicii Domnului, când unui călugăr decedat, care își însoțește foștii camarazi pe ultimul drum, când unei soții pasionale care sfidează prin dragostea ei granițele închisorii. Indiferent de ipoteză, grila rigidă a raționalului și a concretului, prin care personalul închisorii vrea și este obligat de sistem să analizeze urmele reprezintă un obstacol în plus.

 

Un semn premonitoriu

18 noiembrie 1960, data care marchează apariția urmelor, poate fi interpretată ca un indiciu premonitoriu. Numărul 18 este dublul cifrei 9, care, conform „Dicționarului de simboluri” realizat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, reprezintă cifra tranziției și a încheierii, ultima înainte de întoarcerea la unitate (10 = 1 + 0). Dublarea acestui număr trimite la ideea de ciclicitate: odată ce un prim ciclu se încheie prin instaurarea aparentă a ordinii și prin nebunia reală sau disimulată a comandantului Geangu, în mod simetric urmele reapar pe zăpădă, repunând misterul în scenă și pentru colonelul Șoavă, cel care preia în final conducerea închisorii. 

 

Portrete psihologice memorabile 

Pe lângă conturarea unor tușe pronunțate de fantastic, care vrăjesc cititorul, Adrian Alui Gheorghe se concentrează și pe o apologie a răului, reușind să creeze magistral o colecție de profiluri psihologice nuanțate, de la gardieni la santinele, până la figurile de autoritate precum comandantul Geangu sau colonelul Șoavă. Nuanțele de factură psihologică fluidizează granițele dintre deținuți și călăi, identificarea unui vinovat devenind insurmontabilă.

Deși, personajele sunt puternic individualizate, se poate remarca și jocul dintre cele două tabere antagonice, transformate în entități colective ce respiră la unison: 

„Un oftat de satisfacție se ridică din piepturile deținuților. Un oftat de oroare și unul de dorință de răzbunare se ridică din piepturile gardienilor și ale santinelelor. Cele două oftaturi se înlănțuiră deasupra închisorii stârnind cîrdul de ciori care croncăni multă vreme, fără un motiv aparent”. (pag. 47) 

 

Gurii Lovin, iluzionistul care sfidează logica închisorii

Din rândul deținuților se individualizează Gurii Lovin, menționat în mod bizar într-un raport al gardianului Iurie Moscaliuc, decedat cu două luni înainte de prima apariție a urmelor. De profesie iluzionist, biografia lui Gurii este un periplu fermecător în interbelic, când făcea parte din trupa lui Constantin Tănase. Posibilitatea ca urmele să fie efectul unui număr de iluzionism este cea mai convenabilă dintre toate. Ancheta se derulează în jurul acestei piste, iar gardienii intrigați de identitatea pe care Gurii o avea înainte de existența carcerală, îl îndeamnă la diverse demonstrații. Din momentul preschimbării apei în vodcă, inserțiile cinematice de tipul „stop cadru” capătă o vibrație carnavalescă, prin care absurdul și umorul grotesc se contopesc. Atmosfera amintește de filmele lui Emir Kusturica prin energia balcanică debordantă, prin amestecul de farsă și tragedie, prin juxtapunerea dintre haosul grotesc și poezia scandată care va dinamita rezultatul anchetei.

 

Confruntarea cu gândurile și somnul subversiv

O scenă cu gravitate este izolarea lui Gurii la Zarcă, unde întunericul și liniștea sunt compacte, iar „Pedeapsa cea mai mare, intuiseră undeva cei care decideau în numele celor mulți, era să îl lași pe om numai cu propriile gânduri. Se sperie de ele, ele îl hăituiesc, ele îl sfâșie. Și ce colți ascuți au gândurile, dacă nu știi să le domolești îți fac ferfeniță carnea inimii, îți deșiră venele!” (p.123) 

Pentru a fi cât mai prezent și vulnerabil în față gândurilor, pedeapsa implică și privarea de somn, ca fenomen psihic ce favorizează evaziunea într-un spațiu compensativ, în care deținutul redevine figură centrală al unui scenariu simbolic. În acest context absurd, somnul devine un act subversiv: el suspendă temporar identitatea de „bandit” și deschide posibilitatea reconectării la sinele autentic.

Hulubița și șobolanul: simboluri ale libertății și supraviețuirii

Dar Gurii are de partea sa arme imbatabile: imaginația, care îi îngăduie să clădească în paralel o viață alături de dragostea sa din tinerețe, și meșteșugul de iluzionist, prin care, dintr-o simplă batistă, își plăsmuiește companie: o hulubiță și un șobolan. Cele două simboluri concentrează tensiunea dintre înălțare și decădere, dintre aspirația spre libertate și condamnarea la captivitate. Hulubița, proiecție a purității și a speranței, poate fi percepută ca substitutul iubitei și un reper al încrederii în transcendență, în posibilitatea de a evada prin imaginație din universul claustrant al Zărcii. În opoziție, șobolanul se impune ca simbol htonian, al supraviețuirii prin adaptare la un spațiu nocturn și clandestin. Imaginea animalului trimite la lumea de jos, la instinct, la realitatea nudă care se întrevede când orice formă de idealizare se destramă. Delicatețea și sensibilitatea care presară dialogul cu aceste două ipostaze (hulubița și șobolanul) amintesc de una dintre cele mai emoționante povești ale literaturii universale: „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupéry. 

Râsul kunderian și rezistența prin umor 

Paradoxal, microromanul lui Adrian Alui Gheorghe nu este lipsit de umor, comedie și ironie. Râsul se decantează la intersecția dintre grotesc și absurd, funcționând ca un mecanism de rezistență în fața opresiunii și a nonsensului istoric. La fel ca în universul kunderian, unde râsul devine un instrument critic și eliberator, capabil să demonteze solemnitatea ideologiilor și să expună fragilitatea puterii, și în „Urma” se întrevede un râs amar, cu o putere nestăvilită de regenerare. 

Nu mai spun decât că „Urma” este un microroman „scris dintr-o respirație”, care se citește în același ritm. 

Descoperă universul creat de Adrian Alui Gheorghe și ascultă îndemnul hulubiței de a lăsa „lucrurilor imposibile șansa de a fi posibile”!