-
Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)
-
Cunoscut ca eseist de formație filosofică, în noua lui carte, Cosmin Neidoni se impune ca filosof de formație artistică. Inversează optica, coboară în minele de aur ale capodoperelor din literatură, sculptură, pictură, muzică, unde, sedusă și învrăjită, gândirea lui filosofică capătă o extraordinară grație și suplețe artistică. Mari creații ale umanității își (re)descoperă dintr-odată vigoarea și prospețimea. Intră în conexiuni noi, transmit ozonate fante de lumină, creează un spectacol mișcător de forme, voci și culori. Cu această carte, Cosmin Neidoni se arată drept un gânditor transfigurat de frumusețe și capabil – prin certă vocație literară și o deosebită capacitate speculativă – să transfigureze și percepția consumatorului, tot mai deconectat astăzi de tradiția artelor și a culturii.Nina Corcinschi
Ce poate fi mai frumos decât o călătorie spre sine, prin câteva spirite ale artei și filosofiei care poartă marca genialității? Cosmin Neidoni mărturisește, în această carte a întâlnirilor admirabile, nu prin exegeză academică uzuală, ci printr-o experiență hermeneutică inovatoare și erudită, trăirea estetică a omului, în care spiritul ține locul inimii, cum spune părintele Scrima, redescoperind „bucuria căutării, frumusețea întrebărilor și farmecul discret al iscodirii și al râvnei faustice de cuprindere a lumii”.
Ionel Bușe
Din ritmul unei gândiri caligrafice și al unei sensibilități liminale survine această colecție de portrete meditate, filtrate prin aproape mistica experiență livrescă a lui Cosmin Neidoni, portrete dansante într-o succesiune contiguă cu logica construcției interioare, și nu cu cea a cronologiei aplatizante. Refuzul cronologiei sare în ochi ca refuz al timpului nostru: e nerealist să sugerezi, în vreun fel, că uriașii pe care ne clădim înțelegerea și spiritul conduc, în mod liniar, către noi înșine. Din întâlnirile cu Van Gogh, Don Quijote, Shakespeare, Eminescu, Seneca, Beethoven, Moise, Isus, inteligența artificială și spital (da, ciudată înșiruire), dobândim ce au acestea de oferit cu adevărat: spiritul, cuprinderea ideilor. Cartea lui Cosmin Neidoni este, astfel, o aporetică împreunare de mâini, o plecăciune sensibilă și receptivă în fața ideilor.
Claudiu Mesaroș -
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Andrei Zbîrnea
Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților
și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.
Sergiu „6” Mitrofan – byron
Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.
Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.
Bogdan Crețu
-
În scriitura lui Narcis Amariei intri ca într-o cameră a secretelor și ai nevoie de niște chei (pe care numai lecturile anterioare ți le pot oferi) pentru a putea deschide toate sertarele – văzute și tăinuite – ale poveștilor. Organizată în șapte structuri treimice, colecția de istorii pare a circumscrie spațiul realității, dar glisează firesc și neașteptat înspre teritoriile visului, ale fantasticului sau ale supranaturalului, ca și cum punțile dintre lumi ar rămâne mereu fluide. Ușurința cu care schimbă universurile schițate și, deodată cu ele, scenografiile, decorurile și întreaga recuzită a poveștilor trădează un scriitor obișnuit să străbată teritorii mai familiare (Trei povești din Transilvania, Trei povești cu gust de bragă, Trei povești din cartier) sau mai exotice (Trei povești din alte mări și țări) cu același pas sigur. Până la urmă, toate narațiunile stau sub semnul lui de nicăieri și de oriunde și, dincolo de fizionomiile lor diverse, au câteva oaze de întâlnire: privirea limpede sau blurată asupra timpului și a nodurilor dintre secvențele lui trecute, prezente și distopic-viitoare, mâna sigură cu care este introdus straniul în curgerea textului și rafinamentul cu care sunt conturate personajele, cu toate ciudățeniile, dorințele și obsesiile lor. Cu aceeași ușurință scriitorul alege să coboare înspre structurile arhetipale ale basmului (Buruiana), ale realităților sociale cu iz medieval (Moartea lui Anton Braun, Mistuire), ale istoriilor evanghelice (Talip) sau să urce înspre coloniile distopice ale unui viitor întunecat (Viespea de smochin). Pe urmele maeștrilor realismului magic – Gabriel García Márquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares sau Alejo Carpentier – se încumetă să sară șotronul între diversele căsuțe ale percepției subiective nocturne (visul) și diurne (halucinația, revelația, transa), propunând o suită de decupaje în irealitatea imediată sau îndepărtată. Narcis Amariei este un povestaș pe deplin conștient că lumea se ține prin cuvinte și că inserțiile magicului în cotidian constituie mortarul capabil să lege cărămizile edificiului narativ. Cristina Bogdan
Straniul univers din Marelo stă sub semnul pierderii contactului cu realitatea și al fugii conștiente, inconștiente ori subconștiente de cotidian prin fantastic, somn, vis, coșmar, migrene și insomnii, prin licori, poțiuni, elixire ori narcotice, prin iluzii, halucinații, viziuni, predicții, rememorări, senzații de déjà-vu, maladii psihice, psihiatrice, boli neurodegenerative, prin amintire, pierderea cunoștinței, comunicare mentală și joaca cu mintea celorlalți, prin farmece și vrăji, beție și droguri, oboseală, surmenaj, leșin și moarte clinică. Pare să existe o cauză ascunsă, o vină, un păcat, o culpă, dar și contraponderea: o dorință de salvare, de purificare, de renaștere. Stând sub semnul numerologiei sacre, cele șapte cicluri a câte trei povești au un maestru de ceremonii, un narator abil care jonglează cu multiple realități misterioase ale căror ape se tulbură, fuzionează, se substituie una alteia, dar și cu tehnici cinematografice și, cireașa de pe tort!, finaluri surprinzătoare care răstoarnă întreaga perspectivă. Poveștile acestea cetiți-le noaptea... și ziua! Prin acest volum de proză scurtă, Narcis Amariei devine un prozator cu o voce personală inconfundabilă în literatura română și, sperăm, nu numai.
Alina Hucai
-
Redus!Scrisă pentru copiii neurotipici şi neurodivergenţi deopotrivă, povestea lui Andi este o poveste‑oglindă, ce reflectă un adevăr despre copii: acela că pot fi buni, curajoşi, jucăuşi, dar şi curioşi, chiar şi atunci când se tem. În fond, la ce e bun jocul alături de figurile de ataşament şi de jucăriile de pluş, dacă nu la a face frica tot mai mică? Cartea este un instrument valoros pentru părinţi şi specialişti, deoarece aduce în lumină, prin intermediul recomandărilor şi strategiilor de la final, ceea ce experienţa tunsului este pentru copii – un proces pe care merită să îl susţinem cu răbdare şi blândeţe. Încurajez părinţii să rămână deschişi faţă de acest proces, pentru că fiecare copil este unic şi ne vorbeşte diferit despre modul în care poate fi ajutat.
Sunt gata să mă tund prezintă povestea lui Andi, un copil curajos căruia îi e frică (cine a spus că cei curajoși nu se tem?) de fiecare dată când se tunde. Dar ce bine că Andi nu e nevoit să fie singur cu frica lui. Îi are aproape pe mama și pe ariciul Nono și împreună descoperă ce este frizeria, ce instrumente folosește frizerul și cât de important este să ai pe cineva lângă tine de fiecare dată când îți este teamă.
„Mult m-aș fi bucurat, atunci cînd copila mea era mică, să fi știut cum să-i risipesc teama de tuns. N-a funcționat nici măcar împrietenirea cu Ovidiu, tînărul blînd și bun care venea la noi și îi făcea tunsori atît de frumoase. Mi- ar fi plăcut să fi existat această carte atunci, dar mă bucur că părinții care au acum copii mici o pot avea și citi, se pot folosi de ideile minunate din ea și se pot bucura de o experiență foarte plăcută atunci cînd își însoțesc micuții la tuns. Mulțumesc, Miha Tătucu, pentru această carte frumoasă și mult folositoare. “
Ana Barton, scriitoare
„Tunsul părului este, adesea, o problemă pentru cei mici. De fapt, copilul este cel care trece prin experiența desprinderii de ceva care îi aparține și îi dă identitate. Pornind de la provocarea tunsului, Miha Tătucu creează o poveste delicată pentru a-i ajuta pe cei mici, iar pentru părinți vine cu răspunsuri deschise și jocuri care să întărească relația copil-părinte.“
Nicoleta Radu, psihoterapeut psihanalitic
-
Savu Popa explorează cu rafinament și inventivitate un filon literar uitat și ocolit, deși nici pe departe secat: fantasticul de factură clasică. Lumea rurală și mitologiile locale din care se desprind poveștile acestui volum au un potențial de stranietate, magie și „înfiorare” pe care autorul știe să îl folosească la maximum. Stilistic, volumul e impecabil, ca structură, fără de greș, dar adevărata plăcere a lecturii vine din savoarea poveștilor, din puterea lor de seducție, din exploatarea curiozității cititorului, prinderea lui în mreje pentru a-l proiecta în necunoscut și imprevizibil. Și să nu uităm de umor. Unul fin, hâtru, care se insinuează, la fel ca fantasticul, din orice crăpătură a fibrei realului și transformă lumea cu totul.
(Cosmin Perța)
Reinterpretarea legendelor locale fără alterarea limbajului regional și a spiritului mitologic original este, la Savu Popa, o dovadă de virtuozitate remarcabilă. Filonul fantastic este un admirabil pretext pentru brodajul poveștilor, care te invită într-o lume a misticului complet nepervertită de modernitate. Omul profan nu poate trece „dincolo" dintr-o decizie proprie, ci trebuie să aştepte ca sacrul să îl „ispitească" prin „horă". Accesul în lumea legendelor este, deci, destinat celor aleși. Strigoiţa este portalul spre lumea irealului inefabil, în care Savu Popa ne invită cu grație și o facondă fără egal.(Violeta Borzea, editor)
-
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Adrian Voicu este un autor prolific care a experimentat, de-a lungul timpului, cu o ușurință imposibil de neremarcat și cu egal talent toate genurile literare, fiind acum - nu pentru prima dată - în ipostaza de autor de literatură pentru copii. O misiune mai dificilă decât toate, aș zice, câtă vreme copiii sunt cei mai aprigi și pretențioși critici. Ceea ce oferă cu generozitate această carte, ușor ca într-o joacă, trecând dincolo de sporadicele nuanțări poetice și umorul irezistibil, ar fi nu doar poveștile moderne, însă adânc cumpănite, și registrul atrăgător pentru copii (dar și pentru adulții rămași în zona ludicului), ci și învățămintele transmise fără pretenții de omnisciență, personajele haioase, dar tot atât de memorabile, și nu în ultimul rând bucuria ce se transmite în fiecare rând. Ceea ce spune multe nu doar despre carte, ci și despre autorul ei. Omagierea vieții e un deziderat de care deseori uităm, iar copilăria este o stare de grație pe care o rememorăm adesea conferindu-i, doar în cele din urmă, ceea ce merită să aibă: recunoștință supremă, ca pentru orice e plenar și irepetabil în viețile noastre. Volumul se bucură de contribuția esențială a unei artiste extrem de talentate, Cerasela Dragos (AvanuC Art), care a potențat prin ilustrații splendide textele incluse în carte. Vă invit, așadar, într-o călătorie spumoasă, la capătul căreia nu veți regreta decât că s-a terminat mult prea repede! Violeta Borzea, editor Adrian Voicu este un scriitor care folosește bucuria de a trăi drept material pentru a creiona portrete pline de o umanitate clovnească și plină de duioșie. Îi simțim cu plăcere prezența în spatele fiecărei pagini pe care o întoarcem, reclamând de fiecare dată câteva picături în plus din acest elixir literar care face atât de mult bine în vremurile cenușii pe care le trăim în zilele noastre. Dan Burcea, critic literar O prejudecată curentă ne spune că proza, pentru a fi bună, de succes, destinată clasicizării, trebuie să fie lungă. Opera multor autori infirmă categoric un asemenea culoar de vedere îngust. Adrian Voicu se alătură acestor scriitori, între care, desigur, strălucesc I. L. Caragiale, cu „momentele” lui, Tudor Mușatescu și atâția alții, autohtoni sau străini. O condiție ca asemenea fotograme epice (dar și dramatice) să se înfigă în mintea, inima și literatura cititorului este ca ele să aibă umor. Iar Adrian Voicu excelează la acest capitol, ca și la cel al conducerii dialogului. Doar nu degeaba e și dramaturg. Citiți cu încredere micropoveștile lui Adrian Voicu și distrați-vă în voie! Horia Gârbea, critic și jurnalist
-
Scriitura din acest volum tinde spre perfecțiune formală, iar eleganța caligrafică a relatării este frapantă. Cartea poate fi asemănată cu un vas superb, realizat de un artist orfevrier, cu migală și atenție pentru amănunte.
VOICU BUGARIU
Fibra autentică a Rodicăi Bretin este cea poetică, dar arta abstractizării, a formelor literare elaborate nu e dusă niciodată la extrem, lăsând libertate de mişcare inovaţiei creatoare şi reacţiilor spontane. Dincolo de o lectură care va stărui în mintea cititorului măcar o vreme, Rodica Bretin mai-mai că ne determină să iubim din nou, cu dulce-amară naivitate, literatura.MIRCEA DOREANU
Am întâlnit-o pentru prima oară pe autoare la un colocviu despre realismul magic. Când proza Rodicăi Bretin are în centru un personaj feminin, ea nu descrie vreun soi de societate matriarhală, ci analizează dorințele, căutările protagonistei, uneori din perspective duble: una lăuntrică, una în contact direct cu cei ale căror vieți le influențează.TEODORA MATEI
Rodica Bretin este, în momentul de față, o scriitoare consacrată, prolifică pe plan beletristic și apreciată de critică, de editori și de public. Cărțile ei sunt un amalgam de istorie, aventură, fantastic, ceva filosofie şi intrigă poliţistă, toate amestecate într-o acţiune spectaculoasă, care pune problemele societăţii actuale într-un mod original.OLIVIU CRÂZNIC
-
Complexul este un loc unde se tratează emoţiile: cine nu mai suportă ce simte vine la Complex, urmează regulile şi bea lior, un lichid care există doar aici. Clienţii sunt de toate felurile, unii creduli, alţii foarte sceptici, iar printre ei sunt unii care ies în evidenţă prin trecutul, emoţiile şi comportamentele lor. Personajele sunt: un tânăr care nu-şi găseşte de lucru şi nu ştie cum s-o facă sau dacă asta e adevărata lui problemă sau frica de ce gândeşte mama sa, un afemeiat atipic, care vrea să simtă că e vinovat, un misogin care luptă împotriva corectitudinii politice, dar vrea să se îndrepe ca să nu fie părăsit de iubită. Femeile romanului sunt aici fie din frica de abandon, fie din dorinţa de a nu îi urî pe cei din lumea în care se învârt, fie din teama de a nu reuşi să ducă nimic la bun sfârşit. Toţi interacţionează, se cunosc, dar ştiu că sunt singuri, ca orice client al Complexului. Lucrurile par că merg normal spre bine, până când încep să circule zvonurile că liorul se termină, şi atunci totul ia o altă întorsătură şi fiecare are o reacţie proprie naturii sale. Romanul cu titlu curgător, decupat parcă dintr-o limbă dispărută – Lior –, prezintă o suită de întâmplări din irealitatea imediată, în care fiecare dintre personaje vrea să se dezbrace de emoțiile ce-l fac indezirabil, configurându-i, totuși, modul intim de a fi. Dorința evadării din sine, a lepădării de una dintre pieile identitare, devenită prea greu de purtat, s-ar putea împlini – se crede – cu ajutorul lichidului miraculos ce dă și numele volumului, ale cărui izvoare sunt administrate de angajații unui fel de hotel-spa-centru (Complexul), dintr-o lume distopică. Istoriile de viață ale actanților de gen feminin și masculin sunt surprinse individual, dar și colectiv, finalul propunându-ne o fotografie de grup, menită să reunească fricile, obsesiile și proiecțiile protagoniștilor. Firul narativ este contrapunctat de metamorfozele spațiului de visare (Terasa cu invenții), imaginat de eroina principală, Nastasia Enescu, care reconstruiește, în absența adevăratelor călătorii, imaginea unor teritorii exotice (pampas, savană) sau a unor orașe strălucitoare și inaccesibile (Rio, Paris). Arhitectura volatilă a relațiilor de cuplu, psihozele de grup, temele culturale la modă (privitoare la codurile comportamentelor sociale, dictate de doctrina political correctness sau de mișcările feministe) ies la suprafață printre ochiurile scriiturii, marcată uneori de fluiditate poetică, alteori închisă în tablouri cu didascalii, amintind de liniile discursului dramatic. Un roman al prea omenescului din noi, mereu în căutarea unor căi de a-și sări peste propria umbră. (Cristina Bogdan) După trei volume de povestiri, Alexandra Niculescu face pasul decisiv spre roman. În Lior este instrumentată o scriitură intens imaginativă, parțial experimentală, frizând, adesea, un absurd eficient artistic, în care obiectele și locurile, și chiar animalele, uneori, tind să devină personaje, manipulând personajele propriu-zise, dezvoltând relații ciudate, în folosul unei desfășurări epice extrem de originale. (Radu Aldulescu)
-
Romanul Simonei Ferrante, o poveste nu doar complexă și palpitantă, ci și stranie, imprevizibilă și bulversantă, ar putea fi un thriller dacă nu ar fi, înainte de orice, un demers despre identitate, memorie, integritate și familie. Tărâmul inocenței nu este doar o lume ideală în care copiii nu pot suferi abuzuri și nedreptăți, ci și cel în care gâștele sălbatice au un loc propriu în marea familie a lumii, dincolo de potențiale orori, dincolo de false standardizări, dincolo de cătarea puștii.
Într-un amețitor carusel de răsturnări de situație, nu putem să nu remarcăm romantismul duios ce se trage din spiritul gregar al gâștelor sălbatice. Ele reprezintă nu doar ideea de apartenență, ci și puritatea lumii. Tărâmul inocenței este, la capătul distilării dilemelor morale și dincolo de teribila inadecvare a alegerilor versus posibilele consecințe ale acestora, un roman al purității redescoperite, al integrității și al drumurilor noi.
(Violeta Borzea, editor)
Am lecturat cu sufletul la gură această carte apparent polițistă, dar care tratează efectele unui lanț de trauma transgeneraționale. Diferența este modul în care personajele aleg să le vindece, prin dreptate și adevăr sau prin minciună și secrete. Povestirea care deschide volumul este una dintre cheile care anunță transgresarea planurilor narrative de la introspecție și evocare la dinamica unui policier incitant: răpirea unei fetițe. Prin„tărâmul inocenței” am trecut fiecare pe drumul de la copilărie la stadiul de adult, purtând în AND „păcatele părinților”, dar și dorința de a le șterge, păstrând acel tărâm undeva, într-un colț, pentru a reveni atunci când ne pierdem.
(Corina Ozon, scriitoare)
-
Între ascensiunile în podul casei și cele spre cer se înfiripă o narațiune a copilăriei, în care întrebările și mirările sunt nenumărate prilejuri de explorare, de întoarcere către clipe de echilibru, când toți ai casei se află împreună, iar această bucurie este leacul cel mai potrivit pentru orice neliniște. Este o narațiune a memoriei afective, curgând ba limpede și calm, ba tulbure și jucăuș. O naivitate căutată, o vârstă a inocenței, a fericirii necondiționate, de unde dispar, rând pe rând, ba o bunică, ba tata, ba o carte îndrăgită. E un joc al vârstelor, cu scene în care domină entuziasmul și energia inepuizabilă, dar și cu pauze de respirație lentă, de meditație poetică.
Ovidiu Baron
„Un copil naiv până târziu” povestește despre începuturi și sfârșituri – ale fiecăruia și ale tuturor –, astfel încât cititorul se descoperă transportat într-o lume de vis, chiar dacă totul se întâmplă pe când „trăiam vremuri grele pentru mulți”.
În Cerul de deasupra vremii, Andra Samson îmbină proza nostalgică și poezia dulce-amăruie, pentru a crea un micro-roman care, deși aparține, fără îndoială, fragmentarismului, reușește să păstreze compactă acea linie diafană și, uneori, dureroasă a amintirilor, scriitoarea dovedindu-se o dată în plus o arhitectă devotată a cuvintelor bine alese.
Odilia Roșianu
-
(…) această „corabie din cer“ le este mai prielnică navigatorilor experimentaţi, căci doar ei pot recunoaşte semnele ascunse ale drumului. Pentru curajoşii care se îmbarcă pentru prima oară, singura salvare e căpitanul: are chip de zână orientală şi ochi luminoşi, plini de înţelepciunea marilor poveşti, pe care le împleteşte, cum vă spuneam, din raze de lună şi fire de timp sau netimp, după legi străvechi ale corăbierilor deprinşi să lege valurile şi să dezlege inimile „oamenilor mici tăinuiţi în oameni mari“. Prin urmare, nu e chiar uşor dacă nu ai mai navigat înainte, dar dacă te încumeţi, du-te la cârmă, ascultă ce-ţi spune căpitanul şi o să fie bine. Încă un sfat, înainte de plecare: nu vă lăsaţi amăgiţi de finalurile cu minciuni şi gogoşi ale unora dintre poveştile Andrei. Toate sunt adevărate.
Ioana-Ruxandra Fruntelată
Ceea ce face autoarea acestor povești din acest prețios volum este să contureze mai apăsat o serie de imagini și întâmplări care vin în întâmpinarea a ceea ce deja se află în noi în chip arhetipal. Poate că în chiar această misterioasă lucrare stă măiestria unui scriitor de povești. E ca și cum cea care le scrie ar avea un auz atât de fin, încât ne-ar auzi dorințele secrete de a ne lăsa o dată pentru totdeauna vrăjiți. Sau e ca și cum ar fi în posesia unui simț aparte care i-ar conferi o cunoaștere de peste limita cunoașterii propriu-zise.Mario Barangea
-
"De la Kyparissia la Oranjeria e cale lungă, mai ales atunci când toate drumurile duc la Alexandra Niculescu, asta dacă ar fi să luăm în considerare că această carte pentru copii este un ghid serios de implicare a empatiei în schimbul de replici, în acțiuni. Nu știm dacă „moșul-nor” merită ajutor din partea grupului de copii, dar ce știm este că toți copiii din grupul cu pricina se ridică pe vârfuri să-l ajute, și nu e singura întâmplare fascinantă, de aceea este necesar să le dăruiți cartea copiilor voștri, dar mai ales copilului interior. Oranjeria este cartea care vindecă și repară, pansează și îmblânzește, un fel de mântuitor all-in." Gabriela Feceoru "Scriitura Alexandrei Niculescu are farmec și delicatețe, iar în literatura pentru copii această delicatețe devine covârșitoare. Pe urma unor clasici ai genului ca Lewis Carrol, C.S. Lewis sau J.K. Rowling, care au impus tema portalului ca loc de evadare în fața unei realități traumatizante, Alexandra Niculescu ne oferă Oranjeria, un spațiu mistic în care dorințele se pot împlini, dar câteodată e bine să avem grijă ce ne dorim. O lectură seducătoare." Cosmin Perța "Alexandra Niculescu explorează, cu fiecare nouă carte, un teritoriu pe care dovedește, din nou și din nou, că îl stăpânește pe deplin. Se lasă cucerită de lume și farmecă, la rândul ei, prin ceea ce scrie, prin mediile pe care le explorează și din care știe să extragă, de fiecare dată, esența. Proza care îi poartă semnătura e recognoscibilă prin plăcerea pură de a scrie, prin curajul de a trece dincolo de realitatea imediată. Scrie pentru un cititor al lumii, scrie cu gândul la un prezent fără granițe, iar cărțile sale îi vor purta, din ce în ce mai înspre larg, dorința." Mihaela Pascu-Oglindă
-
„Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei...?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste. — Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi. Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama...?..., cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”
-
Frumosul din lumea lui Van Gogh confirma în Cosmin Neidoni un eseist fascinat deopotrivă de artele literare și vizuale și deosebit de atent la gesturi mici, care conservă cantități uriașe de umanitate. De aceea, O istorie a sărutului e un proiect surprinzător, dar nu imprevizibil. Numit cu modestie „jurnal al mirărilor”, acest volum are de fapt greutatea și anvergura unui tratat eseistic despre multiple imagini și sensuri ale sărutului, despre „treptele” de intimitate și modulațiile în timp și spațiu ale acestui gest afectiv fondator. Variind de la registrele sterile ale convenționalului la acordurile cele mai profunde și subtile ale cordialității, O istorie a sărutului este, de fapt, o istorie a mentalităților culturale, a inteligențelor emoționale și a modului în care omenirea alege să-și gestioneze „capitalul” tandreței. Scris cu pătrundere, eleganță și grație eseistică, volumul lui Cosmin Neidoni devine îl însuși un „agent” persuasiv al afectivității.
Nina Corcinschi
Ce este un sărut: un reflex biologic sau un act cultural încărcat de sens? În această pasionantă lucrare interdisciplinară, Cosmin Neidoni propune o istorie simbolică a sărutului, urmărind metamorfozele acestui gest de la civilizațiile antice până în epoca postmodernă. Cartea își asumă perspectiva unui istoric al mentalităților și investighează sărutul ca fenomen cultural total, situat la confluența dintre biologie, antropologie, literatură, arte vizuale și filosofie.
Demersul nu se limitează la descrierea unui obicei intim, ci arată cum sărutul a funcționat, în diferite epoci, ca limbaj al dorinței, ca ritual al comuniunii, ca expresie a devoțiunii sau ca semn al intimității moderne. Prin analiza surselor istorice, a reprezentărilor literare și artistice și prin dialogul cu reflecția filosofică, volumul evidențiază modul în care un gest aparent minor concentrează tensiuni majore ale culturii: raportul dintre trup și sens, dintre individ și comunitate, dintre apropiere și interdicție.
Originalitatea acestei lucrări constă în tratarea sărutului ca indicator al sensibilității umane și ca barometru al schimbărilor culturale. De la ritualul sacru la simulacrul mediatic, de la gest public la experiență intimă, sărutul devine aici o cheie de lectură a istoriei relațiilor umane.
Scrisă într-un stil elegant și alert, care îmbină rigoarea analitică cu reflecția personală, această carte se adresează atât cititorului interesat de istoria culturii, cât și celui care dorește să înțeleagă cum un gest cotidian poate dezvălui arhitectura profundă a umanului.
Florina Pîrjol
-
Nicoleta Beraru pune în centrul atenției exponenți ai generației ”singur acasă”. Interesul pentru această generație a fost mai întâi statistic, apoi din cifrele alarmante s-au născut rapid titluri tari de presă și câteva campanii sociale, însă în universul intim al acestor copii, aflați într-o situație de vulnerabilitate emoțională distinctă, nu s-au încumetat mulți autori să pătrundă. Subiectul e profund românesc și are ramificații în toate straturile societății noastre, de aceea e și incomod pe alocuri să privim în oglinda pe care ne-o așază în față autoarea. Călătorind alături de Luluța și Petrișor prin România, fie ea rurală sau cu pretenții de oraș universitar, simțind nesiguranța pașilor lor și dificultatea de a-și găsi locul, deslușim de unde ni se trag multe ca popor. Suntem fragili, dar îmbrăcăm fragilitatea în forme dintre cele mai dure fără să ne îngăduim să fim sensibili la suferința celuilalt, alternăm deznădejdi cu exaltări idealiste și ne dor fără încetare rănile de abandon. Pe imaturitatea noastră emoțională și-a clădit prosperitatea această clasă politică iresponsabilă care ne asmute cu orice prilej. Sanda Nicola
-
Unul dintre bogații planetei, care din întâmplare este român, investește toată averea sa în cea mai nebunească idee: să producă timp. Iar bombardarea cu timp a materiei stă la baza teleportării, așa cum susțin oamenii de știință (și visătorii!), de la Democrit până la fizicienii din zilele noastre, unii răsplătiți chiar cu Premiul Nobel. Pusă în practică, de imaginația unui scriitor, ideea dă roade dintre cele mai surprinzătoare, călătoria instantanee în spațiu și timp devine posibilă. Iar de aici până la dobândirea tinereții fără bătrânețe nu mai este decât un pas. Totul se întâmplă într-un păienjeniș de povești prin care omul zilelor noastre încearcă să se salveze din calea agresiunii fără precedent a obiectelor, din războiul nenumit cu virtualizarea vieții de zi cu zi. Micul Prinț rezistă, astfel, mai greu în deșertul urban, decât în deșertul Sahara. Singurul lucru care poate opri, totuși, deșertificarea lumii și a vieții este dragostea, o spune hotărât autorul. Povestea elefantului care trăia într-o nucă este o demonstrație cu totul originală că, atâta vreme cât mai avem povești, mai avem suflet. „Fiecare călătorie e, în ultimă instanţă, o opţiune”, scrie naratorul acestui rebus existenţialist , un roman care te duce cu gândul la cât de strâmţi ne sunt uneori pereţii vieţii şi la cât de imprevizibile virajele ei. Când te sui într-un tren care urmează să te poarte spre persoana iubită, o faci sub imperiul tandreţei şi cu un scenariu al fericirii dospindu-ţi în minte. Când însă îţi dai seama că nu te-ai urcat în trenul potrivit, te încearcă furia. Şi poate un început de panică. Pe de o parte, eşti pe cale să ratezi sublimul. Pe de altă parte, eşti pe punctul să fii luat părtaş la un experiment în mijlocul căruia ai nimerit fără voie. Fiindcă trenul în care ai suit circulă pe şine care se generează din mers, fiindcă nu se ştie nici traseul, nici durata călătoriei, fiindcă restul pasagerilor par în neregulă. Experimentul e o iscodire curioasă a viitorului, în care un milionar din topul Forbes bombardează materia cu timp greu, un urmaş al lui Dedal închipuie un nou labirint al destinului, iar un copac produce oameni în loc de fructe. Contururile şi esenţele lumii se schimbă de la o zi la alta, pe când protagonistul lasă în urmă prozaicul şi se pregăteşte de o explorare neanunţată de nimic. Elefantul se face mic cât o gămălie. Sau poate nuca se dilată cosmic. Povestea pe care o scrie Adrian Alui Gheorghe, cu ricanările ei contramitologice, poate fi, în fond, tragicomedia oricărei trestii gânditoare care îşi pune în permanenţă întrebări. Radu Paraschivescu
-
De ce o scriitoare din România n-ar putea scrie povestea unui sat belgian aflat sub ocupație nazistă?
Poveștile, la fel ca oamenii, fie au, fie nu au noroc de omul care le scoate în lume. Povestea Louisei a avut. Nicoleta Beraru a scris-o într-o română atât de frumoasă și mustoasă, încât am reluat pagini întregi strict pentru plăcerea estetică. Dar am apreciat și finețea descrierilor mișcărilor sufletești ale personajelor în fața loviturilor destinului. Știu din propria experiență că nu e ușor de atins performanța. Și tot mai rar – mă întreb de ce – întâlnim scriitori care, pe lângă poveste, mai posedă și măiestria de a povesti.
Lilia Calancea, scriitoare, câștigătoarea Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, Filit 2023
Am descoperit talentul înnăscut de povestitoare al Nicoletei Beraru odată cu romanul Cuiburi de berze, talent confirmat ṣi de romanul Regăsirea. Stilul său mă face să mă gândesc la cel al lui Ion Druţă în Povara bunătăţii noastre. Limba bogată pe care o folosește această autoare, care trăieṣte de mai bine de douăzeci de ani în Belgia, reînvie o epocă uitată. Descrierile metaforice, profunzimea personajelor și umanitatea care se degajă din scrierile sale o plasează pe scena autorilor români care contează în peisajul literaturii contemporane.
Cu acest nou text, Nu toate tăcerile, autoarea încearcă să treacă frontiera în Belgia de adopţie, unde plasează intriga inspirată de un fapt divers din timpul ocupaţiei naziste. Tema destinului abordată aici e un rapel al faptului că în literatură nu există frontiere.
Liliana Lazăr, scriitoare de limbă franceză, laureată a Premiului celor cinci continente ale Francofoniei
-
Cartea Simonei Ferrante spune poveștile tulburătoare ale celor nevoiți să-și părăsească patria din motive care țin de fragilitatea lumii și de complexitatea naturii umane – frică, speranță, supraviețuire, dar vorbește totodată și despre frumusețea legăturilor care se nasc în mijlocul suferinței. Este o carte despre curaj și reziliență, despre dor și alegeri imposibile, despre rușine și demnitate, despre prietenii neașteptate și iubiri salvatoare. Din bucătăriile încărcate de mirosuri și amintiri, până la lagărele de refugiați și coridoarele spitalelor, cartea ne plimbă prin realități dureroase, dar profund umane. Opt sute de metri. O mie șase sute de pași până la tine este un roman necesar, scris cu luciditate și compasiune. Un roman dens, scris cu sensibilitate și forță, o meditație profundă despre rădăcini, speranță și umanitatea care se naște în locurile cele mai întunecate. Este, totodată, și un roman al simțurilor, în care fiecare gest, fiecare cuvânt, privire, respirație, miros, tăcere – capătă consistență. Dar mai presus de toate, în acest roman se simte o parte din sufletul autoarei, iar asta este dincolo de cuvinte. Camelia Cavadia, scriitoare Simona Ferrante propune un roman tulburător și actual, construit pe fundalul războiului din fosta Iugoslavie și al migrației forțate. Urmărește destinele refugiaților – sârbi, croați, bosniaci, români — marcați de sărăcie și violență, dar și drama fugarilor din România comunistă și cruzimile îndurate. O poveste despre supraviețuire, adaptare și umanitate, cu ecouri puternice în prezent. Corina Ozon, scriitoare
-
S-au scris nenumărate cărți despre iubire, din perspective într-atât de diferite, încât, luate laolaltă, creează o amețitoare panoramă asupra acestui sentiment ce „nu cunoaște nicio silnicie“, după cum zicea Camil Petrescu. Povești de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, iubiri imposibile, iubiri sofisticate, iubiri glamour, iubiri fragede, iubiri târzii, iubiri tragice, iubiri șovăitoare, iubiri frivole, consemnate când cu patimă, când cu obiectivitate, când cu împăcare, când cu exaltare, ne-au parvenit dinspre scriitorii din toate epocile și curentele literare, în proză, în versuri sau în artă dramatică, mai convingător sau mai desuet, fie cu acuratețe chirurgicală, susținând un mesaj ideologic, fie metaforic până la disoluția în poezie. Ceea ce convinge însă este, de fiecare dată, valoarea textelor, potențată de autenticitatea și vitalitatea fiecărei povești. Am pornit în această inimaginabilă călătorie sub auspiciile iubirii încercând să adun sub stelele aceluiași cer femei pe care le admir și în care cred, femei împărtășind un destin artistic mai mult sau mai puțin „la vedere“, femei care se bucură de a fi fost predestinate aceleiași vocații și cărora actul artistic le este nu doar religie și crez, ci și matcă identitară. În același timp, proiectul s-a conturat firesc în ideea continuării recentei colecții de literatură feminină contemporană, care are în vedere promovarea și susținerea operelor autoarelor cu origini românești, indiferent de rezidența lor actuală. Operele literare și arta, în general, au dovedit de-a lungul timpului că femeile au nu doar o acuitate exacerbată în analiza unor stări, trăiri, povești, al căror personaj sau martor sunt – ceea ce asigură în cazul oricărui act artistic o mise en scène de excepție –, ci și capacitatea de a consemna cu obiectivitate și detașare aspectele unei largi problematici. Astfel, pornind de la premisa că fiecare femeie are ceva de spus în privința iubirii – fie că e vorba de o perspectivă optimist-înălțătoare sau de o abordare pesimistă, prin prisma propriilor experiențe sau a unora străine –, le-am provocat pe autoarele prezentei antologii să relateze, în condițiile unei libertăți absolute, o versiune proprie a unei povești de iubire trăite sau imaginate, astfel încât volumul să se constituie într-un omagiu adus femeilor de ieri și de azi, precum și – sau mai ales – sentimentului suprem căruia îi suntem tributari cu toții. Inepuizabilă sursă de inspirație, iubirea este nu doar un pretext, ci și expresia unei libertăți artistice nezăgăzuite, ce are ca substrat impulsul interior de a o trăi, de a o păstra, de a o venera, de a o da mai departe. Sub semnul acestei estetici chintesențial feminine, textele incluse în volum alcătuiesc un sensibil glosar de istorii despre iubire, a căror diversitate și virtuozitate conferă întregului nu doar carismă, ci și verosimilitate și forță. Fie că vorbim despre un romantism elegiac și liric, fie că vorbim despre un realism frust pus în cuvinte care dor ca o palmă, poveștile lor aduc în prim-plan destine extraordinare, lumi insolite – sofisticate sau banale –, personaje credibile și lipsite de artificialitate, departe de orice prejudecăţi, îngrădiri superficiale sau clișeizare. Într-un timp al armoniei sau într-unul al distrugerii, iubirea rămâne catalizatorul fiecărei povești, mobilul și motivul întâmplărilor și al trăirilor de tot soiul. Fiecare poveste este o luare de poziţie bogat argumentată stilistic, narativ și praxiologic – cu o generoasă consistență –, contribuind în cadrul întregului la încercarea de evidențiere – chiar scoatere în lumina reflectoarelor – a literaturii feminine, fără însă a o exagera. Demersul constructiv și deosebit de asumat se dovedește, în realizarea fiecărui text, plin de resurse ingenioase, adăugându-i-se într-o congruență perfectă efervescența și bucuria actului creativ. Literatura feminină nu s-a bucurat de o soartă prea confortabilă de-a lungul deceniilor, femeile ajungând să fie considerate creatoare – după un șir nesfârșit de concesii de ordin etic și artistic – abia de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Scriitori și critici au considerat deopotrivă că rolul femeii în societate trebuie să rămână strict decorativ, şansele acesteia de a se remarca în artă şi în literatură fiind de la început sortite eșecului. George Călinescu, de pildă, scria: „Rostul femeii române în viaţă şi în artă e de a interesa pe bărbat, a-l ridica la o concepţie înaltă despre valoarea femeii...“ sau afirma despre Hortensia Papadat-Bengescu: „Examinând fără prejudecăți literatura scriitoarei și făcând uz de cea mai largă înțelegere estetică... opera Hortensiei Papadat-Bengescu e compusă din mari promisiuni și din înfrângeri și stabilirea valorii ei trebuie făcută ținând seama de însemnătatea estetică a acestei inegalități“. Cu toate acestea, la momentul exprimării acestor nedrepte opinii, în literatura din Europa și din România se evidențiaseră deja operele scriitoarelor femei, literatura devenind o impresionantă expresie a emancipării acestora. Autoare precum Cella Serghi, Anișoara Odeanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Otilia Cazimir, Henriette Yvonne Stahl, Profira Sadoveanu sau Lucia Demetrius, deși inițial contestate sau primite cu reticență de critica literară, minimalizate mai ales din cauza registrului sentimental sau ludic în care obișnuiau să scrie, au sfârșit, în cele din urmă, prin a fi incluse în istoria literaturii, abolind concepția conform căreia arta – și literatura – ar reprezenta apanajul bărbaților. 10 Hortensia Papadat-Bengescu, în schimb, afirma despre literatura scrisă de femei: „Nu privesc în niciun fel anume literatura făcută de femei. Cunosc numai opere şi scriitori, dintre care unele şi unii poartă iscălitura unui nume feminin“. Fără a încerca o abordare exhaustivă a parcursului literaturii feminine, trebuie spus că autoarele – departe de a beneficia de cele mai bune auspicii spre a se remarca într-o zonă predominant masculină – au contrabalansat admirabil prejudecățile și constrângerile sociale și artistice, lăsând moștenire generațiilor opere valoroase și durabile, demne de marea istorie a literaturii. „A ieşi în calea geniului e cel mai mare merit al femeii!“ spunea cu oarecare cinism George Călinescu, însă generațiile femeilor al căror apetit estetic a surmontat zona banală a existenței predestinate lor au reușit suprimarea acestui clişeu păgubos. Neostoita apetență pentru literatură și actul creator s-a constituit într-un demers imperativ și viabil, ale cărui importanță și greutate ar fi greu de contestat. Revenind la autoarele textelor prezentei antologii, trebuie spus că ele aparțin întru totul, prin formare și structură, spațiului cultural românesc, servind limba română prin intermediul unui iscusit condei chiar și de la mari distanțe, cum se întâmplă în cazul lui Em Sava, Nicoletei Beraru, Simonei Ferrante, Mariettei Dobrin și Mariei Bertoldo-Stocheci. Îmi place să cred că vocile acestor femei admirabile, scriitoare consacrate sau debutante curajoase, se vor auzi cu tărie în literatura noastră contemporană, mai ales că ele reprezintă expresia unei grații nu lipsite de putere, chiar dimpotrivă, în timp ce diversitatea magnetizantă a compozițiilor și stilurilor lor constituie o tușă definitorie, solidă, marcă a excelenței, și dovada unei infinite virtuozități. (Violeta Borzea, editor)
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Tot ce atingi devine quasar e mai mult decât o declarație de dragoste pentru poezie în forma ei autentică, dar atent șlefuită. Deși cartezian, demersul Ralucăi Urse apelează la mișcarea browniană în momentele în care textul riscă să se sufoce. Versurile de aici nu au nevoie de artificii, pentru că, în mod organic, „blândețea germinează” în paginile acestui volum de debut. Găsim la tot pasul imagini care ți se fixează pe retină și la care simți nevoia să revii plin de entuziasm. Îți las o singură mostră aici și, dacă îți place, promite-mi că vei deschide cartea: „Am ornat crestele munților cu praf de cacao”. Nu-i așa că te-am teleportat în copilărie, în fața celui mai bun desert?Andrei Zbîrnea
Volumul de debut al Ralucăi Urse este o călătorie imagistică prin toate foițele embrionare ale ființei feminine, prin toate coagulările și dizolvările ei ca existență materială, dar și ca semn, simbol, proiecție sau vis, în toate timpurile și în toți timpii. Filmul acestei călătorii se desfășoară înainte și înapoi pe traseul minte-inimă cu viteze adaptative pentru toate incongruențele vitalului. Cu un verb sincer, ascuțit și interogativ, conducându-și cititorii pe un drum al rănilor și episoadelor traumatice nu o dată anihilante, poeta reușește să aducă, nici mai mult, nici mai puțin, decât un omagiu ființei feminine atotconținătoare în asemenea grad încât își conține și propria renunțare, propria lepădare. Ce vom vedea și vom trăi în acest volum este tocmai spectacolul forței, anduranței și eliberării feminine îmbrăcat în gesturi și limbaj poetic de mare gală. În poetica feminină actuală, era nevoie de un astfel de volum omagial.Ștefania Mihalache
-
Colaboratoare cu vechime și ștaif a Literomaniei – unde au apărut online prima dată o bună parte din prozele de față –, Ohara Donovetsky este o magiciană a limbii române și o prozatoare de un farmec aparte, în care se îmbină sensibilitatea estetă și feminină cu ecouri din proza noastră interbelică, modernistă. Personajele prozelor sale scurte alcătuiesc o galerie de femei intrigante și pitorești, cărora talentul de mare povestitoare al scriitoarei le conferă o aură de neuitat. Adina Dinițoiu Proza Oharei Donovetsky este o explorare curioasă și duioasă a unui univers intim, în care centrul de iradiere este femininul. Trebuie spus că în povestirile din acest volum se întâmplă foarte multe. Gesturile simple devin adevărate simboluri, chei de interpretare ale unor existențe în aparență banale, dar care ascund în spatele cortinelor o adevărată recuzită a ineditului. Fărâme de existență, surprinse în canavaua de poveste, capătă sensuri surprinzătoare, în tonalități când mângâietoare, când aspre, asemenea luminii descompuse printr-o prismă optică. Ohara Donovetsky este o povestitoare atât de iscusită, încât ne-ar putea ține treji, asemenea Șeherezadei, o mie și una de nopți, și încă una în plus. Raul Popescu
-
O călătorie în dragoste, în cultură, în timp – Vara nebunului este toate acestea la un loc, iar Cristina Frumos știe să mâne herghelia temelor acestora într-un mod care să nu deranjeze, dar să intrige totuși. Există o căutare foarte modernă aici, o căutare neobosită, ferventă, câteodată chiar anxioasă. Cine suntem? De ce am devenit așa? Unde e fericirea? Din fericire, răspunsul nu este liniar, pentru că e vorba de o întreagă poveste. Povestea pe care, iată, o țineți în mână. Și nu o să regretați dacă o citiți până la capăt. Péter Demény Cu o scriitură dibace, tăioasă, Cristina Frumos te instalează în rândul întâi, locul din mijloc, al unui amfiteatru antic. Urmărești cu sufletul la gură, încordat, incomod, o tragedie greacă. Obișnuit cu genul acesta de spectacol, observi surprins că actorii sunt femei și că sub măști sudoarea e reală, la fel de real e și sângele cu care e îmbibat peplumul din denim. Blestemul atrizilor e viu și, pentru că o îndrăgești pe Clitemnestra, pe măsură ce te apropii de final, nu te poți împiedica să nu privești în sus, în căutarea vreunei zeițe prinse cu funii de o macara rudimentară. Bogdan Perțache
-
Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu. Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila
