Shop

  • Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.

    Andrei Zbîrnea

     

    Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților

    și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.

    Sergiu „6” Mitrofan – byron

    Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.

    Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.

    Bogdan Crețu

  • Dan Matei, un debut absolut surprinzător, o carte care acoperă primii ani de dupa Revoluție, cu atmosfera aceea postapocaliptică și total nebună. Un roman care merită o soartă mai bună (ma refer la receptare). Bogdan Alexandru-Stănescu, Suplimentul de cultură nr. 424, ianuarie 2014 La aproape 35 de ani de la Revoluție, apar în literatura română tot mai multe cărți cu subiecte ancorate în tulburii ani ’90, ai tranziţiei postcomuniste. Motivul e legat de maturitatea, de experiența și distanța necesare generației care s-a dezvoltat în acei ani pentru a explora narativ, cu toate instrumentele stilistice, estetice, ideologice, mentalitare, istorice, sociologice ș.a.m.d., spațiul și contextul social care i-a format. Dan Matei este unul dintre acești exploratori, care, în cartea de față, ce analizează distopic și postapocaliptic primii ani de după Revoluție, creează o frescă socială de o acuitate înspământătoare, chiar dacă este trecută uneori prin filtru oniric sau suprarealist. Literatura noastră are nevoie de un roman social de bună calitate, care să sondeze în adâncime straturile corupției, ale oportunismului și ale confuziei generale care ne-au marcat istoria recentă, iar Dan Matei este în momentul de față unul dintre cei mai expresivi reprezentanți ai acestei direcții. Cosmin Perța
  • În Bucureștiul interbelic, Lorendi, o tânără născută în mahalaua Flămânda, lasă în urmă o existență searbădă și marcată de lipsuri pentru a se căsători cu Leontin, o figură controversată în cercurile influente ale epocii. Lorendi se adaptează însă cu greu la noua ei viață de soție și mamă, simțindu-se tot mai vulnerabilă în fața exigențelor ce îi sunt impuse de familie și societate. Dar o întâlnire neașteptată îi oferă șansa evadării dintr-o existență în care totul pare stabilit dinainte pentru ea, iar la vârsta de 28 de ani Lorendi dispare fără urmă. Un secol mai târziu, strănepoata ei, Alice, descoperă în mansarda casei în care aceasta a locuit o fotografie și un caiet cu pagini nescrise. Pornind de la cele două obiecte vechi, tânăra începe să studieze cu mai multă atenție istoria familiei sale. Ce ascundea Lorendi în momentul dispariției? Ce secrete au păstrat în toți acești ani ceilalți membri ai familiei? În cine mai poate avea încredere? Care este misterul caietului nescris? Pentru a găsi răspunsuri, Alice va trebui să vadă dincolo de jocul aparențelor și să asculte vocea unui martor invizibil: Timpul. Păstrător al tuturor poveștilor de viață, acesta deapănă istoria întrețesută a oamenilor și locurilor, dezvăluindu-și totodată adevărata natură, ce pare a avea o componentă profund umană. Timpul este mai mult decât o calitate a universului, iar prezența sa nu este dictată numai de legile fizicii. Timpul este un povestitor curios și îngăduitor, este firul care leagă destinele personajelor, punctând momentele de cotitură și reflectând asupra alegerilor făcute. Romanul propune descoperirea treptată a unei crime din trecut, pornind de la o fotografie. Cu o intrigă bună, scrisă într-un stil curat, cartea este și o întoarcere credibilă și documentată la perioada interbelică – până în anii ’50 și apoi până în prezentul naratoarei. Miruna Vasiliță, aflată la a doua carte, este o prozatoare atentă la configurarea poveștii, preocupată de suspans și de final, mergând pe tiparul prozei tradiționale, cu personaje bine alcătuite și discurs epic curgător. Doina Ruști
  • Un roman despre viață ca joc al hazardului, narațiunea debutează precum suflul exploziei unei bombe cu ceas, cel mai probabil elvețian. Apoi plonjăm subtil în poveste și ne întâlnim față în față cu personajele, fără filtre care să acopere eventualele defecte. E revigorantă lipsa oricărei tendințe de-a moraliza ori de-a eticheta, autoarea lăsându-și personajele strict față în față cu propria conștiință, în vreme ce cititorului nu i se oferă o lecție cu subînțelesuri ascunse, ci doar o poveste ficțională care ar putea fi foarte bine reală.

    Clara Marinescu nu e vreo surpriză pentru mine, știam că o să-mi placă ce și cum scrie încă de când i-am citit primele texte. Scrierile Clarei sunt fluente, elegante, magnetizante, cu irizații melancolice și profunde, cu siguranță îi voi urmări ascensiunea cu mult interes.

                                                  Monica Ramirez

    Romanul Clarei Marinescu este o apariție neobișnuită pentru moda literară românească din 2024. Poate fi citit cum se deschide, ca o aventură nesfârșită a unei metempshihoze sui generis, care duce mai departe mizele din Adam și Eva, de Liviu Rebreanu, și Țărmul interzis, de Horia Aramă.

    Cu alte cuvinte, romanul este un hibrid între mainstream și genurile marginale care permit romanul, la care se adaugă și o tușă foarte puternică de poezie, totul unificat de tema descoperită și redescoperită a dragostei. De asemenea, romanul Clarei Marinescu poate fi privit ca un produs foarte actual al tehnicilor prozei foarte scurte, vedere susținută de autonomia narativă a fiecărui capitol în parte – și sunt câteva zeci! –, de multe ori reprezentând vieți întregi sau măcar finalul unor vieți derulate cu viteză maximă.

    Iată deci unde am putea sesiza originalitatea volumului Întunericul din mine. Îndrăznesc însă o propunere: nu citiți cartea pentru împăcarea dumneavoastră ca cititor de divertisment sau „de profesie”. Lăsați-vă purtați de îndemnul nerostit al autoarei de-a-i vedea confesiunea, prezentată nu formal, ci ascunsă în alegerile făcute și apoi povestite. Nu este povestea unor îndrăgostiți care se întâlnesc peste evuri, ca la Rebreanu, nici povestea unor fugi care se continuă una pe alta de dragul unei supraviețuiri in extremis, ca la Aramă. Nu avem nicio miză morală aparentă, căci morala se pierde între alegeri care, mai ales la trecerea, din nou originală, a sufletului călător în trup de animal, fuge de instanțe și de semnificația oricărui act. Aș putea spune că avem o confesiune a salturilor între vieți, o confesiune a intervalelor, dacă vreți. Nu ajungem la o lipsă a sensului, totuși. Căci intervalele păstrează o nevoie, mărturisită natural, în mai multe feluri și în mai multe (fragmente de) vieți, de a găsi un scop al intervalelor puse unul după altul.

    Evident, veți bănui că aprinderea sentimentul de iubire luminează spațiul creat astfel. Ar fi dovezi pentru aceasta în (fragmentele din) viața aleasă ca reper central, pierdut ca un pieton într-o intersecție aglomerată, la oră de vârf, cu toate semafoarele defecte.

    Și totuși, există un sens al tragismului care se construiește de-a lungul capitolelor-salturi, este un tragism de atmosferă, căci – în lipsa sugerată a instanței morale, în arbitrariul asumat al alegerilor – nu avem nici hybris, nici păcat. Vă doresc să vă găsiți o explicație personală pentru această senzație, de care nu mă îndoiesc că veți avea parte. Pentru mine, poate prea simplu, explicația se află în titlu.

    Întunericul din mine este o carte despre regretul pierderii înțelesului morții, iubirii, comunicării, este o aprindere a căutării sensurilor, foarte ușor de pierdut în nemurire, în repetițiile iubirii și ale cuvintelor, într-un timp aparent nelimitat. Ceea ce știm că niciunul dintre noi nu are.

                                                  Cătălin Badea-Gheracostea

  • Antologeek

    49.00lei
    Nu știu cum va arăta poezia viitorului, cu atât mai puțin geekșii de peste o jumătate de secol sau de peste un secol. Care vor fi deliciile de nișă? Poate Insula iubirii va deveni un soi de Squid games sau poate chiar „iubirea” va avea alte înțelesuri, cum am văzut că tinde să aibă de la secol la secol și de la zonă culturală la zonă culturală. Poate că jocurile video vor deveni de-a dreptul realități virtuale și poate că unii vor alege să trăiască exclusiv acolo. Poate că cinemaul va fi făcut de AI și fiecare om își va putea face filmele lui pentru el și prietenii lui. Poate că manga și anime vor rămâne niște relicve culturale ca stampele japoneze, iar universurile derivate din ele vor avea o cu totul altă formă și viață. Un lucru știu însă sigur: va exista poezie. Poate nu în această formă, însă poezia bună, chiar dacă își schimbă forma, tinde să își păstreze sensul și esența un timp destul de îndelungat. Așa că, da, sunt convins că și peste o sută de ani textele din această antologie vor putea fi gustate de publicul viitorului, pentru că sunt aici 32 dintre cele mai expresive și mai intense voci poetice ale momentului. Și ele vor sta mărturie poetică și antropologică pentru acest moment din „trecut”. Cosmin Perța   „NU dezbatem marile tematici ale universului”, zice Andrei Zbîrnea în cuvântul lui înainte, majusculându-și negația. Poate că nu (deși adevărul e că eu cred contrariul); dar cert e că ce se dezbat aici sunt marile teme ale umanului. Antologia asta fermecătoare, lipsită de temă, de concept, de ambiții ideologice de orice fel, e de fapt diversă ca poezia însăși. De la Insula Iubirii la Rilke, de la espresso la Chat GPT, de la finala cu Liverpool la stimulare magnetică transcranială, nimic din ce au atins vreodată creierul & inima umane nu lipsește din paginile ei. E așa de reconfortant că astfel de antologii sunt încă posibilă. Ele (rare) demonstrează ceva esențial: că poezia însăși e încă posibilă. Radu Vancu   Deși către tine, cel de peste 2 000 de ani, poate părea un subtitlu/mesaj utopic, Antologeek vorbește despre serile noastre din 2024, în singurătate sau în familie, cu bolul de popcorn, pe Netflix sau cu un podcast în căști despre ultimele evoluții ale conflictelor la nivel global. Cum zicea comediantul Teo într-un număr de stand-up, trebuie să ne gândim la arheologii viitorului în momentul final al existenței noastre. Când lăsăm ceva în urmă, de exemplu această antologie, mimica noastră nu-atât-de-serioasă sau un text cu fruntea descrețită în care NU dezbatem marile tematici ale universului ar putea să-i amuze pe arheologii de peste 2 000 de ani. Asta dacă va mai exista această meserie în nomenclatorul profesiilor de atunci. Sigur că aceștia vor avea teorii controversate care să izoleze definiția Inteligenței Artificiale din 2024 și că ne vor spune deschis cine cred că sunt Bianca, Alin, Marius și Ioana (voi aflați înaintea lor din cartea asta). Totuși, numele Antologeek va plăcea tuturor, la unison. E singura mea certitudine pentru peste 2 000 de ani referitor la această plachetă. Revenind în laboratorul Antologeek, țin să menționez că a fost o experiență pe repede înainte, cu sufletul la gură, o iubire de-o vară, care a debutat în mai de la propunerea Cristinei Munteanu, susținătoarea #1 a proiectului. Am trecut de la brainstorming la ideea de tematică venită de la Bogdan-Alexandru Petcu (subculturi și culturi pop în poezia contemporană românească), iar apoi am primit și numele Antologeek de la Alexandru-Codruț Ivașcu. A urmat heirupul de câteva zile de a contacta cei treizeci și doi de autori, urmat de religiozitatea unora de a respecta termenul-limită și de prelungiri de deadline motivate de vacanțe de vară și concedii. Nume noi au fost adăugate pentru a completa puzzle-ul lipsă la început de august. Toate aceste ramuri ale Antologeek, nu neapărat într-o succesiune cronologică, sunt de vină pentru produsul finit, care se vrea doar primul din universul poetic Arcane, care se naște cu ocazia asta. Sunt recunoscător tuturor celor care au făcut Antologeek posibil. Îi doresc să-și găsească mulți cititori curioși, inteligenți și cu simțul umorului dezvoltat! Andrei Zbîrnea
  • Colaboratoare cu vechime și ștaif a Literomaniei – unde au apărut online prima dată o bună parte din prozele de față –, Ohara Donovetsky este o magiciană a limbii române și o prozatoare de un farmec aparte, în care se îmbină sensibilitatea estetă și feminină cu ecouri din proza noastră interbelică, modernistă. Personajele prozelor sale scurte alcătuiesc o galerie de femei intrigante și pitorești, cărora talentul de mare povestitoare al scriitoarei le conferă o aură de neuitat. Adina Dinițoiu   Proza Oharei Donovetsky este o explorare curioasă și duioasă a unui univers intim, în care centrul de iradiere este femininul. Trebuie spus că în povestirile din acest volum se întâmplă foarte multe. Gesturile simple devin adevărate simboluri, chei de interpretare ale unor existențe în aparență banale, dar care ascund în spatele cortinelor o adevărată recuzită a ineditului. Fărâme de existență, surprinse în canavaua de poveste, capătă sensuri surprinzătoare, în tonalități când mângâietoare, când aspre, asemenea luminii descompuse printr-o prismă optică. Ohara Donovetsky este o povestitoare atât de iscusită, încât ne-ar putea ține treji, asemenea Șeherezadei, o mie și una de nopți, și încă una în plus. Raul Popescu
  • Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)
  • Autorul schițează o panoramă drastic analizată a vieții de zi cu zi a locuitorilor unui bloc înainte și după 1989. Despre depășirea sărăciei, combaterea conflictelor interpersonale, despre acțiuni de substituție a singurătății, despre discutarea unor subiecte precum Libertate și Adevăr. Tipic acestei lumi narative caracterizate printr-o descriere realistă a vieții de zi cu zi este intruziunea regulată a fantasticului. (...) Legile naturii sînt depășite, figurile sînt intenționat exagerate în existența lor fizică bîntuită adesea de fantome. Cauza amenințărilor și a pericolelor rămîne de obicei ambiguă, astfel încît toate aceste motive reprezintă metafore pentru o lume aparent impenetrabilă, plină de confuzie, neliniște și frică.

     Kindlers Literatur Lexikon (Verlag Metzler, Stuttgart, 2009)

      Radu Țuculescu adună în cartea sa o serie de întîmplări petrecute mai ales după schimbarea din 1989. Întîmplări care, adesea, îți produc frisoane și te pun pe gînduri. Ca și cum Stephen King s-ar fi mutat într-un bloc postsocialist.(...) Un roman grotesc, din care tragem concluzia că și libertatea poate duce la teamă.

    Frankfurter Allgemeine Zeitung

      În paginile cărții este vorba despre o realitate în care viața oamenilor adunați într-un bloc mamut ia turnuri neobișnuite, tulburătoare. Sînt întrupări ale unei existențe adînci melancolice. (...) Autorul are un limbaj colorat, expresiv, cu care ne povestește despre un sistem care se rupe sub greutatea propriei sale arhitecturi ideologice.

    Neuer Zürcher Zeitung

      Revista literară ORTE din Berna a plasat volumul apărut la Viena (Der Mikrowellenherd, Edition Milo, traducere de Zorin Diaconescu) printre cele mai bune șapte cărți de literatură străină apărute în spațiul german în 2008.
  • Redus!

    Precomandă Casting pentru ursitoare

    Prețul inițial a fost: 52.00lei.Prețul curent este: 48.90lei.

    Scriitura Oharei Donovetsky din Casting pentru ursitoare funcționează ca un zoetrop, creând senzația de mișcare prin succesiunea rapidă a trei chipuri feminine (Lenca, Haia și Mira), care își proiectează pe peretele scriiturii câte un fragment din siluetă și câte o fâșie de poveste, într-o horă a istoriilor pe care le poartă tatuate în pieile lor identitare și pe care le împărtășesc în conversațiile ce le ritmează existențele.

    Comparația cu dispozitivul optic inventat în veacul al XIX-lea, considerat a fi unul dintre precursorii cinematografului, poate atinge inclusiv dimensiunea lingvistică, căci înțelesul etimologic al zoetropului este acela de roată a vieții. În fond, asistăm în acest roman la rotirea destinelor celor trei prietene, atât de diferite și perfect complementare, încât par a fi consubstanțiale, precum Moirele, Parcele, ursitoarele sau ielele. La limită, ar putea fi chiar cele trei fețe – privind înspre direcții diferite – ale aceluiași personaj, o trimitere subtilă la Hecate Triformis. Numele acestei divinități este pus, de regulă, în legătură cu vocabula grecească hekás, având sensul de „departe”, pentru a sublinia ideea că această ființă supranaturală acționează sau veghează de la distanță, așa cum fac și întruchipările feminine invocate anterior.

    Cristina BOGDAN

    N-ai cum să nu remarci măiestria cu care autoarea pune în act capacitățile combinatorii ale cuvintelor și ale poveștilor, calculul milimetric pentru plasarea „coincidenței”, ironia, jubilația potrivirii, suspansul din jurul acestor asamblaje. N-ai cum să nu sesizezi propensiunea pentru bivalență a scriitoarei, abilitatea ei de a ține simultan în frâu fantasticul și realul, jongleria în echilibru cu care conjugă abstracțiunea visului premonitoriu, viziunea și exercițiul intelectual cu „poezia” materialității.

    Iuliana MIU

  • Pentru cei îndrăgostiţi de limba română, de gramatica ei, de vorbirea corectă şi nuanţată, fiecare greşeală gramaticală, lexicală sau de altă natură, dar din aceeaşi categorie, lasă o rană profundă, care cu greu poate fi oblojită, mai ales atunci când se tot repetă, zi de zi, în toate mediile, ba chiar se amplifică. Și de aceea, datorită paginilor scrise de doamna Mariana Badea, mă simt răzbunată. Ba chiar vindecată, într‑o oarecare măsură. Pentru că toate aceste derapaje sunt scoase la iveală, demascate – şi apoi corectate, pe larg, cu nenumărate exemple, comparaţii şi explicaţii. Însă cartea Bumerangul cuvintelor nu este nicidecum una exclusiv „didactică”. O, nu, dimpotrivă! Cu umor şăgalnic, cu ironie (chiar muşcătoare, câteodată), dar şi cu tristeţe de multe ori, autoarea ne pune, de fapt, în faţa ochilor un roman poliţist, unde întrebarea ce răsare nerăbdătoare în mintea cititorului, la orice sfârşit de capitol, este: „Care va fi următorul criminal?” De fiecare dată avem de‑a face cu o înlănţuire de cuvinte şi de expresii „blajine”, atacate şi, în final, omorâte de „stricătorii de limbă”, printr‑o „falsificare intelectuală”, prin „surogate lingvistice”, în timpul unor „concursuri de agramaţi”, pe parcursul cărora toţi se luptă pentru a ocupa locul I pe acest podium dizgraţios. Pe lângă conaţionalii retraşi, care fac greşeli, în funcţie de vârstă, la ei acasă sau la şcoală, există cei care propagă, diversifică şi îmbogăţesc cu un mare zel toate aceste cusururi lingvistice, adică jurnaliştii, indiferent de locul în care aceştia se manifestă: TV, presă scrisă, presă online sau, pur şi simplu, „social media”. Atunci când a apărut, în anii ‘90, sloganul „Cu televizorul aţi minţit poporul!”, acesta se referea doar la mesaje în sine, la fondul acestora. Acum, nu e vorba numai despre televizor şi nu mai există doar problema minciunii ştirilor: nu, în prezent ne mint (şi) cu privire la faptul că ei cunosc limba română (de literatură, nici nu mai vorbim) şi declanşează un rău cumplit, ucigând‑o cu sânge rece. Și lăsându‑ne, după cum bine scrie autoarea, fără „oxigen gramatical”. Se pare că nu li s‑a adus niciodată la cunoştinţă îndemnul lui Caragiale, adresat jurnaliştilor: „Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune”. În cazul în care bănuiţi că sunt luaţi în vizor doar „muritorii” care comit greşeli, vă înşelaţi. Sub aceeaşi lupă bine calibrată intră şi noul DOOM, care, deşi ar trebui să fie un exemplu de perfecţiune în acest domeniu, dovedeşte slăbiciuni chiar de la primele pagini, respectiv de la Cuprins. Și nu se rezumă doar la ele. Acestea fiind spuse, vă invit pe toţi – elevi, părinţi, profesori, jurnalişti, specialişti (indiferent de domeniu), traducători, medici, redactori, oameni de ştiinţă, muncitori şi, în general, cei care (afirmă că) vorbesc limba română – să părăsiţi comoditatea unei utilizări a 100 de cuvinte, inclusiv acelea greşite, şi să intrăm împreună în „frumoasa şi cumintea limbă română”, aşa cum o numea acelaşi Nenea Iancu. Primul pas (şi cel mai potrivit) este chiar această carte. Bumerangul este acel obiect (armă, jucărie) care revine, cu viteză, la locul de aruncare. Prin urmare, „bumerangul cuvintelor” se va întoarce la noi – dar tot de noi depinde şi dacă ne va distruge sau nu!

    Odilia Roşianu (redactor‑şef Literatura de azi)

  • Victor  „Vic”  Șendroiu e un bărbat ajuns la vârsta de mijloc. Are o viață așezată, corect construită în timp, o soție gospodină și un fiu cuminte, chiar dacă atent mai mult la device-uri. Numai că Vic, cititor avid și iubitor de poezie, vrea mai mult, vrea împlinire neuronală și sexuală, iar misiunea lui devine aceea de a se simți cu adevărat viu. Atunci când o întâlnește pe Dariana, crede că a găsit calea. Dar, de aici, începe aventura... În Eu, două femei și nici un câine, Nic Popescu descrie cu naturalețea unui scriitor înnăscut aventura deopotrivă amoroasă și de viață a doi adulți care renasc unul prin celălalt. Un roman captivant, grav și comic în egală măsură, acesta îi va câștiga cu siguranță de partea lecturii chiar și pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori.

                                                                                                                              Mircea Pricăjan, scriitor

    ------------------------------- Fericirea e doar un cuvânt. Noi îi dăm viață, îl rotunjim și ni-l însușim. Victor Șendroiu – personajul creat de Nic Popescu – nu face excepție. Pentru el, fericirea înseamnă libertate, împlinire intelectuală și sexuală, iubire. Nimic din ceea ce soția lui, Otilia, nu-i mai poate oferi. Am intrat treptat în lumea lui Victor, în gândurile lui, iar curiozitatea mea a crescut cu fiecare capitol parcurs. Va avea curajul să caute ceea ce își dorește atât de mult? Va acționa? Își va găsi puterea să se aleagă pe el? Eu, două femei și niciun câine e o poveste a vremurilor pe care le trăim, care te ține în priză, cu un umor fin, bine dozat, cu răsturnări neașteptate de situație, iar la final rămâi cu întrebarea firească: Ce-ar fi fost dacă...?

                                                                                                       Mona Șimon, scriitoare

    ------------------------------- O situație clasică, unde un bărbat  „cam” însurat trebuie să aleagă între soție și iubită, se transformă într-una explozivă, când trecutul, ura și răzbunarea își dau mâna, iar protagoniștii trebuie să-și clarifice viața și trăirile proprii, dar să și lupte pentru a-și salva viețile. O pată neagră, ca umbra unui prădător periculos, plutește pe deasupra, de la început și până la sfârșit. Aidoma scriitorilor buni de romane polițiste, autorul ne arată doar ceea ce vrea să vedem din această poveste încordată. Ne croim drum urmându-l pe narator, pe o potecă numai de el știută, pe care-o luminează cu o lanternă mică. Nu putem evada nicăieri, suntem prizonierii lui, el e ghidul. Ne e frică, dar ne și place. Prin Un bărbat, două femei și niciun câine, Nic Popescu anunță limpede că e un prozator cu vlagă, care se poate mișca în aproape orice direcție.

                                                                                           Cornel George Popa, scriitor

    ------------------------------- Deși e un autor deja experimentat de proză scurtă, premiat pentru diverse texte, cu un condei cu nerv, bine strunit, și un stil carismatic și alert, dublat de dozele exacte de profunzime sau umor, după caz, Nic Popescu este la primul său roman. Iar asta nu s-a întâmplat peste noapte, mai ales că - dincolo de dozele firești de nesiguranță și emoție specifice debutului - un autor poate fi tentat să perfecționeze la nesfârșit ceea ce urmează să le ofere cititorilor. În orice caz, ceea ce a rezultat este un roman alert, provocator, cu o poveste desprinsă din viață, pe cât de sinceră, pe atât de ironică, și cu un final gen "ai grijă ce îți dorești".

                                                                                                                          Violeta Borzea, editor

  • Redus!

    Culoare dincolo de gri

    Prețul inițial a fost: 56.00lei.Prețul curent este: 48.00lei.
    "Pornind de la ideea că vulnerabilitatea reprezintă calea către sinceritate şi un senin apolinic, un fel de izbăvire post factum, coordonatorul proiectului, Alex Andronic, şi cu mine i‑am provocat pe autorii prezentei antologii să ne ofere propria versiune despre acest subiect, invitându‑i să se simtă liberi în ceea ce priveşte registrul, genul literar şi lungimea textului, spre a conserva viziunea şi nevoia de explicitate a fiecăruia (nuvela lui Adrian Teleşpan având, de pildă, o lungime ce se remarcă în raport cu celelalte texte). Astfel, confesive, lirice şi autoreferenţiale, pe alocuri motivaţionale, sau ficţionale şi deci bogat imaginative, textele incluse în volum, în proză sau în versuri (cum e cazul lui Savu Popa), reprezintă un repertoar generos şi fertil de poveşti, din care nu doar că reiese percepţia personală a autorilor, adică raportarea proprie la vulnerabilitate şi/sau efectele acesteia, ci şi care constituie, deopotrivă, un reper sau un memento pentru nenumărate alte poveşti trăite sau auzite de fiecare dintre noi. Vulnerabilitatea nu este despre a spune povestea vieţii tale oricui, oricând, ci despre a avea curajul de a pune sub lupă, cu riscul de a fi judecat, aspecte nevralgice ce ar putea să se însoţească de emoţii dificile – cum ar fi ruşinea, suferinţa şi frica –, precum şi despre a fi pregătit să le oferi celor din jur şansa de a‑ţi fi alături şi a te sprijini. Căci, dezveliţi de tot ce ne acoperă spre a ne prezenta lumii în cea mai strălucitoare lumină, suntem noi, cei adevăraţi. VIOLETA BORZEA, editor
  • Cu Vinerea stacojie, Adrian Alui Gheorghe revine la proza scurtă, gen dificultuos, care presupune un acut spirit de observație și maximă concentrare. Dacă în roman îți permiți momente de ezitare sau de lâncezeală, aici totul trebuie dozat cu o precizie farmaceutică. Este ceea ce autorul reușește din plin, construindu-și textele inteligent, la intersecția lucidității cu ironia, croșetând subiecte preluate din realitatea imediată, cărora le sesizează potențialul ideatic sau pe care le încarcă simbolic, într-un limbaj bine temperat. Inspirate, aparent, din fapte mărunte, povestirile și schițele incluse în acest volum au nerv, dezvăluind că, dincolo de pojghița banalității, stă întotdeauna ceva vrednic de interes. Cum face asta? Recurgând la o atmosferă marquesian-eliadescă, prin insinuarea unor sensuri nebănuite. Fiecare pagină a cărții poartă o ambiguitate care ne avertizează asupra unor înțelesuri ce se cer atent explorate.

    Benign, umorul său dinamizează textul, salvându-l de pericolul unei retorici de amvon și transformându-l într-o radiografie convingătoare și sprințară a vremurilor pe care le trăim.

    Adrian Jicu

     

    Adrian Alui Gheorghe este un povestaș autentic, un autor care surprinde epoca pe care o trăiește transformând realul în literatură cu mize surprinzătoare. În prozele sale, o sosie poate lua locul unui președinte, iar propunerea acordării Premiului Nobel lui Dumnezeu răstoarnă logica unei lumi ce se cre de perfect rațională. Lumea vizibilă este guvernată de forțe invizibile, iar călătoriile dincolo de limitele realului devin posibile.

    Macondo, universul imaginar creat de Gabriel García Márquez, se transformă într-o destinație turistică, într-o povestire greu de egalat prin forța imaginarului. În altă proză, un singur cuvânt dintr-o carte devine mortal, iar crima perfectă, visată de literatura polițistă, capătă astfel o formă tulburătoare. Chiar și un magazin de curcubee ajunge să existe, odată ce este imaginat.

    Vinerea stacojie este o carte provocatoare, originală și memorabilă, care confirmă forța prozei scurte românești contemporane și plăcerea pură a poveștii bine spuse.

  • „Am citit întotdeauna cu încântare paginile de blog ale Eugeniei Crainic, în care comenta, cu aplicație și originalitate, în special cărți de proză din literatura noastră ori din cea universală. Nu m-aș fi așteptat însă să debuteze cu un roman polițist, gen periculos de dificil și pentru cei mai versați literați. Am pornit lectura, mărturisesc, cu suspiciune și un vag zâmbet de neîncredere. Dar, pe nesimțite, suspiciunea și neîncrederea mi-au fost spulberate, împrăștiate în cele patru vânturi. Romanul m-a cucerit treptat, incitându-mi mereu curiozitatea cu subtilă dibăcie artistică.

    Eugenia Crainic se dovedește a fi o bună cunoscătoare a sufletului omenesc. Are portrete excelent creionate, discrete analize psihologice și situații pline de suspans, așa cum cere acest gen literar. Dialogurile sunt dinamice, iar numeroasele întâmplări creează un puzzle exploziv, multicolor, dar și atins de mister, în același timp, dându-i mereu  cititorului iluzoria impresie că l-a dibuit pe adevăratul criminal. E o tehnică necesară pentru un bun roman polițist, tehnică pe care autoarea o stăpânește fără ezitări. Ea știe, de asemenea, să alterneze tonalitățile, când sentimentale, duioase, când dure, fără menajamente, introducând, din când în când, noi elemente surprinzătoare, capabile să răstoarne situații și să provoace altele, neașteptate. Este, de asemenea, atentă la detalii, peste care nu trece cu nepăsare, iar ritmul rămâne constant antrenant, nelăsând loc de lungi respirații.

    Un roman care are toate ingredientele necesare unui bun roman polițist. Iar unul dintre ingredientele-cheie, după părerea mea, este umorul discret pe care-l descoperim în paginile acestei cărți, umor fără de care orice literatură devine mai săracă.

    Debutul Eugeniei Crainic este unul pe cât de surprinzător, pe atât de matur, astfel încât ne obligă să îi așteptăm următoarele cărți cu încredere și încântare.”

    Radu Țuculescu

     

    „Acțiune captivantă, personaje și situații credibile, rigoare, documentare impecabilă, atenție la detalii, suspans – iată elementele din care e făurită cheia unui roman polițist de succes. O cheie pe care Eugenia Crainic pare să o fi găsit de la această primă carte. Scrie cu talent și curaj, cu siguranța celei care știe despre ce este vorba – ca reporter, i s-a ântâmplat nu o dată să ajungă la «locul crimei». Cititorii vor constata, sunt sigură, că acest debut este mai mult decât promițător.”

    Lucia Verona

  • Elegantă şi subtilă într-un mod rafinat, elegiacă sau moralizator-caustică, Monica Nistorescu ne oferă o serie de pastile de observaţie cotidiană din care reies nu doar siguranţa consemnării şi simţul visceral al lucidităţii, ci şi faconda condeiului jurnalistic, totul sub semnul unui estetic lipsit de ostentaţie, ce constituie elementul aglutinant al volumului.

    Fie că e vorba despre observaţia umanului, a socialului, fie că e vorba despre aducerea în atenţia şi în retina cititorului a unor toposuri cărora le conferă, prin ochiul propriu, semnificaţii noi, textele sunt fruste, sincere, limpezi, lipsite de clişee, iar acuitatea consemnării este, aici, apanajul unui scriitor cu un stil îndelung exersat, dublat de o veritabilă vocaţie stilistică.

    VIOLETA BORZEA, editor

  • Imberia

    46.90lei
    Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.
    Bianca Burța-Cernat Bianca Burţa‑CernatBianca Burţa‑Cernat
    Meritul Imberiei lui Ovidiu  Pecican stă în configurarea autentică a structurii sufleteşti complexe a intelectualului (idealist) şi a raportării lui conflictuale la lumea din jur.
    Gabriela Gherghişor
     
    Întrebuinţând figura lui Don Juan, un personaj de anvergură al prozei universale, plasat într-o lume promiscuă şi lipsită de orizont, violentă adesea („ca un abator”), un Don Juan îndrăgostit, îndoliat şi speriat de ratare, cu mai multe „plăci de personalitate” care nu se suprapun, împletind, de asemenea, o proză a cotidianului (din care nu lipseşte povestea) cu cea a analizei psihologice (ce mai păstrează, din primul roman, fine irizări expresioniste), Ovidiu Pecican dă în Imberia un roman frumos, care se citeşte cu plăcere.
    Sanda Cordoş
     
    Romancierul reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante. [...] Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.
    Ion Mureşan
     
    Ovidiu Pecican reabilitează mitul lecturii plăcute şi al prozei captivante.
    Ion Mureşan
     
    Cred că romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei, a cărei frumuseţe se destramă în timpi exasperant de descompuşi, ce se lasă reconstituiţi cu greu şi numai câteodată. Cred, de asemenea, că romanul îţi taie respiraţia, te întoarce pe dos şi te face să visezi la el multă vreme.
    Ovidiu Pecican
  • Curajul de a renunța la o relație distructivă este, pentru Ema, începutul unor căutări ale sensului propriei vieți. Rememorează vechi iubiri și copilăria modelată de absența tatălui, greșește, se învinovățește, regretă, se răzvrătește, totul în încercarea de a înțelege ce se întâmplă cu ea.

    Frânturi din Ema se găsesc în fiecare dintre noi. O vulnerabilitate pe care nu o putem depăși, lașitatea de a ne lăsa copleșiți de ceea ce doresc ceilalți de la noi, vreo tristețe căreia îi refuzăm dreptul de a exista – sunt sinuozități ale vieții interioare pe care cu toții le recunoaștem. Ema nu are soluții pentru noi. Are însă curajul de a ne arăta lupta ei, drumul anevoios către sine însăși.

    Toate acestea sunt prinse de Valentina Georgescu în rama unei lumi de o eleganță discretă, cu lumini blânde și detalii pline de sensibilitate. O carte care lasă în urmă o mireasmă dulce-amăruie de petunii și gutui.

    Simona Antonescu

    „Viața se întâmplă în mintea noastră. Noi o facem mai bună sau mai rea”. Așa spune Ema, personajul din romanul de debut al Valentinei Georgescu. Un personaj pe care autoarea îl explorează cu minuție în culisele ființei lui, care se înfiripă din relația cu mama și cu un trecut dificil, marcat de secrete și de o fractură comunicațională, din povești amoroase care o închid într-un  stereotip din care evadează continuu, din relația fluctuantă cu sinele, cu singurătatea, cu propria vulnerabilitate. Valentina Georgescu scrie o poveste despre cum ajungem să ne asumăm propria identitate dincolo de condiționări sociale și de contexte repetitive. O scrie cu atenție pentru gest, pentru revoltă, pentru toate tipurile de renegociere ale locului pe care Ema îl ocupă în lume. În lumea ei.

    Romanul Valentinei Georgescu e o succesiune de tablouri ale unei vieți interioare. Dinamic, conversațional, alert, traversat de ancore în cotidian, de filme, muzică, prietenii, confesiuni, crize emoționale, cafele, dependențe, profunzimi și nevralgii ale familiilor prinse în scenariul înstrăinării sau ale cuplurilor care nu se cunosc pe deplin niciodată. Povestea Emei e una a eliberării și a vindecării conștiente, pe care autoarea o construiește pas cu pas, credibil, coerent și ușor de parcurs. Sciitura e atașantă și vie, își ține cititorul aproape și nu complică inutil firul narativ. Din contră, proza e una a esențializării, așa cum ajunge să fie și parcursul Emei, surprinsă în plină și exuberantă reinventare.

    Ioana Bâldea Constantinescu

  • Am avut sentimentul unei comunicări adevărate cu textele (...), care ating – prin interogație, elipsă ori printr-o discontinuitate esențială – chiar poezia.

    Gabriela NEGREANU

    Opera de până acum a lui George Nina Elian are organicitate, consistență, dar și o fluiditate care o predispune la permanenta devenire prin autoîmprospătare. Căutătorul tangențial și poetul (și ce poet!) identifică febril, aproape nonstop, resursele unei regenerări poetice alerte, viabile, susținute. Nimic gratuit, nimic la întâmplare în versurile autorului oltean. O poezie de o coerență vecină cu scânteile sacre din miezul revelațiilor. O poezie nu doar de citit, ci și de simțit, recitit, regândit. O scriitură mereu pe limită, care se refuză stărilor facile sau poziționărilor terne, comode. Și, repetând a nu știu câta oară, un căutător care, tangențial, este (și) poet.

    Cosmin DRAGOSTE

    Devenirile lui George Nina Elian dau mărturia unei matrice existențiale ce aduce la un loc filosofia și teologia, împăcând contrariile, „liniștind” un posibil destin potrivnic. Chiar și acolo unde invectiva se strecoară, unde tonul ridicat pare să câștige primul plan, ele sunt îngăduite doar pentru a contrasta cu sensul general al unui parcurs de la care conștiința poetică nu poate abdica. Evident, vorbim de un univers aparte, unde înaltul și teluricul se îngăduie reciproc, între care prind formă „mirările poetice”.

    Marius MANTA

  • Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.

    Radu Vancu

    După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective. Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică. Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister... Violeta  Borzea
  • Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

                Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                             Ana-Maria Negrilă, scriitoare

  • Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

                Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.

                                             Ana-Maria Negrilă, scriitoare

  • Cum ar fi să te trezești prizonier în propria minte, așa cum ai fi închis într-o cameră de unde nu poți evada, pentru că nu există ușă, pentru că toate posibilitățile de comunicare cu lumea exterioară sunt suspendate? Cum ar fi să nu poți trece peste o traumă multiplă, care însumează o concediere, pierderea celei mai importante ființe din viața ta, dar și a altor oameni apropiați? Cum ar fi să te trezești că ai 50 de ani, că ești aproape singur, că nu mai ai serviciu și ești obligat să te adaptezi într-o lume pe care nu o mai înțelegi și care se schimbă cu o viteză înspăimântătoare?   Romanul Noi, care am trecut râul Lethe încearcă să răspundă la toate aceste întrebări fără să dea neapărat o soluție și fără să intre în capcana reflecțiilor axiologice. Cititorul este invitat să se așeze confortabil pe un scaun și să privească printr-un ecran la ceea ce se întâmplă în camera bleu. Acolo se află protagonistul nostru, bărbatul de 50 de ani captiv în propriile angoase și măcinat de întrebări fără răspuns. Cititorul poate să-l vadă în permanență, să-i monitorizeze orice mișcare, să-i studieze reacțiile. Ecranul este identic celor din camerele unde sunt introduși câțiva inși, pentru ca martorul protejat să identifice infractorul. Cei dinăuntru nu pot vedea în afară. Nici protagonistul nostru nu poate ști ce se află după ecranul care ajunge să-l obsedeze. Poate doar presupune. De aici până la nebunie mai e doar un pas.   Noi, care am trecut râul Lethe este un roman despre singurătate, teamă și inadaptare, dar și despre vis și uitare. Este drama bărbatului ajuns la criza celor 50 de ani, atunci când lumea din jur îi devine străină. Este o carte despre nevoia de libertate și de eliberare, despre atmosfera toxică a orașului și a lumii cinice care nu e preocupată decât de propriile interese. Este o privire melancolică în trecut, dar și o proiecție a unui posibil viitor apocaliptic. Un banal briceag primit în copilărie poate (sau nu) să salveze lumea. Un caiet oarecare se transformă în judecătorul propriului scris, al adevărului și al vieții. O brichetă Zippo transformă totul într-o aventură tragică.   Noi care am trecut râul Lethe descrie o lume scoasă din țâțâni, insuportabilă și tristă. Dacă evadarea este posibilă, dacă trezirea (din coșmar) este posibilă, dacă viața (mai) este posibilă într-o astfel de lume, rămâne de văzut. Singura certitudine este că această lume cu repere greșite trebuie corectată. Iar dacă pentru asta protagonistul e nevoit să treacă printr-o apocalipsă (personală), atunci înseamnă că este singura posibilitate de a se salva. Nimeni nu-i dă alte soluții, nici măcar un Dumnezeu absent, indiferent și cinic. El trebuie să găsească soluția evadării, pentru că, în definitiv, este vorba despre viața lui și despre lumea în care vrea să trăiască.   Noi, care am trecut râul Lethe este o carte despre prietenie, iubire, speranță, dar și despre părăsire, moarte și disperare. Este, de asemenea, o critică adusă lumii de azi. xxx Literatura lui Gelu Diaconu, fie că vorbim despre poezie sau proză, prezintă o forță casantă, de sticlă care taie doar spărgându-se. Protagoniștii săi nu sunt străini de durere, pierderi, singurătate. Autentici, fără măști idealizante, vădesc o fragilitate fățișă, pe care nu se feresc s-o arate lumii. Între muzici și tăceri, se străduiesc să se împace cu omul din oglindă. Noi, care am trecut râul Lethe este o carte a căutărilor, a amintirilor volatile și a contururilor difuze, a oniricului și a realității fluide, a interstițiilor și a ciclicității, a glisărilor în timp, căci timpul este cel care face irecognoscibile locuri și ființe. E un roman pe alocuri kafkian, pe alocuri scris într-o cheie fantastică adusă la zi, de parcă ar fi opera unui Eliade sau a unui Irving douămiist.                                                                   George Cornilă
  • Serenity Road este povestea unei femei de 40 de ani, mamă a trei copii, care pornește într-o călătorie de aproape 850 de kilometri pe Camino de Santiago, cu rucsacul în spate, căutând răspunsul la cea mai grea întrebare – să rămână sau să plece. Este povestea Irinei, care în drumul ei de 32 de zile – din San Jean Pied du Port până în Santiago de Compostela - întâlnește contexte și personaje care-i provoacă momente de reflecție, de alunecare în trecut sau de proiecție de viitor. La fel ca în Poveste de Crăciun de Charles Dickens, pelerinii pe care-i întâlnește devin oglinzi ale trecutului, prezentului și viitorului – primul îi arată ce lecții are de învățat din ce a trăit, altul o ancorează în prezent, indicându-i pilonii pe care se sprijină, iar ultimul îi arată o mostră din ce ar putea fi. Serenity Road este o carte despre curaj și asumare, despre regăsire și reconstruire de sine, la capătul unui drum inițiatic de 850 de kilometri, cu rucsacul în spate.
  • Lior

    45.00lei
    Complexul este un loc unde se tratează emoţiile: cine nu mai suportă ce simte vine la Complex, urmează regulile şi bea lior, un lichid care există doar aici. Clienţii sunt de toate felurile, unii creduli, alţii foarte sceptici, iar printre ei sunt unii care ies în evidenţă prin trecutul, emoţiile şi comportamentele lor. Personajele sunt: un tânăr care nu-şi găseşte de lucru şi nu ştie cum s-o facă sau dacă asta e adevărata lui problemă sau frica de ce gândeşte mama sa, un afemeiat atipic, care vrea să simtă că e vinovat, un misogin care luptă împotriva corectitudinii politice, dar vrea să se îndrepe ca să nu fie părăsit de iubită. Femeile romanului sunt aici fie din frica de abandon, fie din dorinţa de a nu îi urî pe cei din lumea în care se învârt, fie din teama de a nu reuşi să ducă nimic la bun sfârşit. Toţi interacţionează, se cunosc, dar ştiu că sunt singuri, ca orice client al Complexului. Lucrurile par că merg normal spre bine, până când încep să circule zvonurile că liorul se termină, şi atunci totul ia o altă întorsătură şi fiecare are o reacţie proprie naturii sale. Romanul cu titlu curgător, decupat parcă dintr-o limbă dispărută – Lior –, prezintă o suită de întâmplări din irealitatea imediată, în care fiecare dintre personaje vrea să se dezbrace de emoțiile ce-l fac indezirabil, configurându-i, totuși, modul intim de a fi. Dorința evadării din sine, a lepădării de una dintre pieile identitare, devenită prea greu de purtat, s-ar putea împlini – se crede – cu ajutorul lichidului miraculos ce dă și numele volumului, ale cărui izvoare sunt administrate de angajații unui fel de hotel-spa-centru (Complexul), dintr-o lume distopică. Istoriile de viață ale actanților de gen feminin și masculin sunt surprinse individual, dar și colectiv, finalul propunându-ne o fotografie de grup, menită să reunească fricile, obsesiile și proiecțiile protagoniștilor. Firul narativ este contrapunctat de metamorfozele spațiului de visare (Terasa cu invenții), imaginat de eroina principală, Nastasia Enescu, care reconstruiește, în absența adevăratelor călătorii, imaginea unor teritorii exotice (pampas, savană) sau a unor orașe strălucitoare și inaccesibile (Rio, Paris). Arhitectura volatilă a relațiilor de cuplu, psihozele de grup, temele culturale la modă (privitoare la codurile comportamentelor sociale, dictate de doctrina political correctness sau de mișcările feministe) ies la suprafață printre ochiurile scriiturii, marcată uneori de fluiditate poetică, alteori închisă în tablouri cu didascalii, amintind de liniile discursului dramatic. Un roman al prea omenescului din noi, mereu în căutarea unor căi de a-și sări peste propria umbră. (Cristina Bogdan) După trei volume de povestiri, Alexandra Niculescu face pasul decisiv spre roman. În Lior este instrumentată o scriitură intens imaginativă, parțial experimentală, frizând, adesea, un absurd eficient artistic, în care obiectele și locurile, și chiar animalele, uneori, tind să devină personaje, manipulând personajele propriu-zise, dezvoltând relații ciudate, în folosul unei desfășurări epice extrem de originale. (Radu Aldulescu)
Go to Top