Virginia Olaru
-
Festivalul de poezie „Gellu Naum”, aflat în anul 2025 la cea de-a XXIII-a ediție, este un concurs de creație literară care se desfășoară pe două secțiuni (gimnaziu și liceu) și care antrenează în fiecare an un număr tot mai mare de tineri, dornici să fie jurizați de scriitori reprezentativi ai momentului. Este un proiect de suflet, început în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany, pe atunci profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București. Concursul se regăsește în Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale de mai bine de 15 ani, semn că eforturile noastre de a organiza acest festival de poezie sunt apreciate și recunoscute. Creațiile elevilor distinși cu premii și mențiuni la cele două etape ale concursului (regională și națională) se regăsesc în antologii de poezie, apărute la un interval de trei ani, la editura „Casa de Pariuri Literare”, începând cu anul 2017: Cabaret Voltage – 2017, Atenție, nu se mai închid ușile! – 2020, În haine străine – 2022 (liceu), Jocul de-a luna – 2022 (gimnaziu). Cele două antologii care fac parte din colecția „Arcane”, coordonată de Andrei Zbîrnea, cuprind texte ale elevilor de liceu premiate în perioada 2023-2025 – Magnolia cu parfum de nu-mă-uita, respectiv de gimnaziu – No Reply. Fiți autentici, dragi copii, nu încetați să iubiți poezia! Lăsați pe hârtie urme ale trecerii voastre prin lume!
-
Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om“. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare“. O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător. Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni“, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne“ și scrie cu „litere tremurate, dar ferme“, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru“. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe. Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri“, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult. Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă“.
Simona Șerban
Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru“, „un automat de emoții“. Inimioni, cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte“ ce echivalează cu „nașterea unei perle“, gândită în „laboratoarele neuronilor inimii“. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată. Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe“, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia“.
Maria Nicolai
Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun. Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate.
Savu Popa
-
Am avut sentimentul unei comunicări adevărate cu textele (...), care ating – prin interogație, elipsă ori printr-o discontinuitate esențială – chiar poezia.
Gabriela NEGREANU
Opera de până acum a lui George Nina Elian are organicitate, consistență, dar și o fluiditate care o predispune la permanenta devenire prin autoîmprospătare. Căutătorul tangențial și poetul (și ce poet!) identifică febril, aproape nonstop, resursele unei regenerări poetice alerte, viabile, susținute. Nimic gratuit, nimic la întâmplare în versurile autorului oltean. O poezie de o coerență vecină cu scânteile sacre din miezul revelațiilor. O poezie nu doar de citit, ci și de simțit, recitit, regândit. O scriitură mereu pe limită, care se refuză stărilor facile sau poziționărilor terne, comode. Și, repetând a nu știu câta oară, un căutător care, tangențial, este (și) poet.
Cosmin DRAGOSTE
Devenirile lui George Nina Elian dau mărturia unei matrice existențiale ce aduce la un loc filosofia și teologia, împăcând contrariile, „liniștind” un posibil destin potrivnic. Chiar și acolo unde invectiva se strecoară, unde tonul ridicat pare să câștige primul plan, ele sunt îngăduite doar pentru a contrasta cu sensul general al unui parcurs de la care conștiința poetică nu poate abdica. Evident, vorbim de un univers aparte, unde înaltul și teluricul se îngăduie reciproc, între care prind formă „mirările poetice”.
Marius MANTA
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.
Andrei Zbîrnea
Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților
și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.
Sergiu „6” Mitrofan – byron
Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.
Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.
Bogdan Crețu
-
Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se ivesc în răstimpul unui veac deșirat de două războaie mondiale și de mai multe schimbări semnificative de regim politic. Simbolul acestei țesături de tip palimpsest, în care biografiile protagoniștilor se profilează pe contururile fluide ale vremurilor, este leagănul magic, în care se odihnesc pruncii fiecărei generații și de al cărui balans nefiresc se tem adulții.
Dimensiunea istorică a romanului, menită să lumineze creșterea și descreșterea unor moduri de existență și înlocuirea lor treptată cu altele noi, este dublată de cea psihologică, ce urmărește destinele eroilor și răspunsurile lor în fața dificultăților ce le jalonează parcursul.
Ritmul alert al scriiturii pare a ne atenționa că uitarea poate fi o formă gravă de vulnerabilitate și că povestea trebuie spusă, pentru a recupera astfel chipurile celor ce nu mai sunt prezenți. Arhitectura narațiunii trimite mereu în subtext la importanța memoriei, înțeleasă în termenii lui Henri Bergson, ca memorie-imagine, capabilă să proiecteze trecutul în prezent prin intermediul scenelor pe care ni le livrează. În felul acesta, timpul întâmplărilor și cel al rememorării se întrețes, într-un roman care te poartă rapid prin epoci și locuri diferite, creând impresia că totul se petrece sub ochii tăi de cititor.
Cristina Bogdan
Cartea ale carei prime pagini le parcurgeți acum nu este o excepție. Din nou, Corina Ozon se aventurează pe tărâmuri literare noi și construiește o combinație originală între o saga de familie și istoria unuia dintre colțurile îndepărtate ale României de-a lungul a aproape un secol, cel mai zbuciumat secol dintr-o istorie niciodată blajină. La intersecția imperiilor și în luptă cu natura și cu vremurile, personajele cărții vă vor cuceri de la primele pagini și vă vor antrena în universul lor. Națiuni și credințe, pasiuni și tradiții se întâlnesc într-o succesiune de capitole care desfășoară firul narațiunii din perspectivele personale ale eroilor cărții. Bagheta magică ia forma unui leagăn verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuie lăsat nicicând să se legene gol. Vă invit să dați pagina și să deschideți poarta acestei cărți.
Dan Romașcanu
Acțiunea romanului Când macii leagănă povești începe într-o perioada prosperă, sfârșitul secolului al XIX-lea, care pune afacerea cu grâne din Rânghileşti pe harta Europei. Această lume așezată devine amintire când tăvălugul celor două războaie mondiale ară întreaga Europă, distrugând țări și destine. Chiar și povestea de iubire dintre Anastasia și Mihai este greu încercată. Dacă autoarea Corina Ozon ar fi lăsat povestea lor și a supraviețuitorilor să se piardă, tu, cititorule, n-ai fi aflat niciodată cât au pătimit. Contează o poveste? Da, pentru că uneori o poveste salvată face cât o lume.
Emilia Chebac
-
Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.
Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.
Ana-Maria Negrilă, scriitoare
-
Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.
Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.
Ana-Maria Negrilă, scriitoare
-
Durerile nașterii și nespusele trăiri ale femeilor devenite mame au fost, într-un februarie friguros, tema dezbaterii la clubul de carte „Lecturile Insomniacelor“. Începând din primăvara anului 2023, acest club de carte, proiect al „Festivalului Internațional de Carte Transilvania“, promovează literatura feminină, în special autoarele din țara noastră. „Ce nu spun femeile“ a fost tema dezbaterii din februarie 2024, iar timpul a fost insuficient, în acea seară, pentru cât de multe au ele de spus atunci când pare că nu spun nimic. Pierderea unui copil, nopțile nedormite, menstruațiile abundente și dureroase, fardul din vitrină pentru care nu sunt suficienți bani, presiunea pe care o simți să arăți sau să te comporți cum se așteaptă ceilalți de la tine, cutumele care trebuie respectate și fusta prea scurtă care nu te face neapărat o femeie ușoară... Astfel s-a născut ideea unei antologii despre ce nu spun femeile. Cu proze inspirate de femei care au spus lucruri nerostite până atunci, nu ca să își plângă de milă, ci doar pentru a arăta cât de puternice au fost sau au devenit. Nu ne-am dorit texte melodramatice. Am vrut ca prozele din acest volum să fie despre femeile care inspiră, care te ajută să vezi viața altfel, indiferent dacă personajul principal este pozitiv sau negativ, dacă e vorba despre o personalitate care a schimbat istoria sau despre vânzătoarea de la magazinul din colț. Sunt povești triste sau joviale, dar care transmit ideea de putere feminină. Femeile și-au impus dintotdeauna o anumită autocenzură, păstrând pentru ele gânduri, sentimente, îndoieli, pentru a menține un echilibru în viața tuturor, mai puțin în a lor. Ce ar fi însă dacă într-o zi, cititorule, aceste gânduri nerostite ți-ar fi prezentate fără menajamente? Ai fi uimit sau surprins de aspecte la care nu te-ai gândit sau te-ai simți un pic mai bine aflând că și altele/alții simt ca tine? Nu știm ce va schimba în sufletul tău, cititorule, lectura textelor următoare, dar te invităm călduros să afli! (Coordonatoarele antologiei, Luminița Rusu și Bianca Tămaș)
-
Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu. Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila
-
Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.
Radu Vancu
După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective. Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică. Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister... Violeta Borzea -
„Prozele lui Savu Popa, schițe și povestiri, sunt spectaculoase evadări din realitate în vis, dintr-un prezent comun într-un timp indistinct, dar în care absolut orice este posibil. Poveștile lui nu sunt cu a fost odată, ci au acuitatea descoperitorului de grozăvii în chiar clipa pe care o trăim, nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplare, suntem unici prin poveștile unice pe care le generăm. În fond, toată cartea este o demonstrație de povestaș care știe că nu trăim ce trăim, ci trăim ceea ce ne putem imagina că trăim, așa cum numai poveștile îl modifică pe cel care le spune, dar și pe cel care le ascultă. De exemplu, nevinovatele molii dintr-o casă pot să devină dușmanul infernal din umbră, precum Păsările lui Alfred Hitchcock; în altă parte, copilul interior, care ne veghează, are ochi fosforescenți, ne fixează cu ei până la a ne regăsi precum fluturii într-un insectar; arborele îndoielii ne crește din inimă; un nor intră într-o casă și schimbă ordinea lucrurilor etc. Cartea aceasta nu se citește, ci se trăiește. După ce a fost purtat cu talent prin oniric, cititorul e lăsat singur în fața realității – poate cea mai grea încercare.“
Adrian Alui Gheorghe
„Savu Popa are în scrisul său, fie că e proză, fie că e poezie sau critică literară, o căldură aparte, pe care o simți încă de la intrarea în text și care te îmbie să citești mai departe. Și povestirile din Arborele îndoielii, fiecare cu identitatea ei, cu intriga și finalurile surprinzătoare, cu personaje schițate ori bine conturate, au această învăluitoare și cuceritoare căldură, care face să nu te îndoiești de talentul literar al autorului lor.“Robert Șerban
-
O călătorie în dragoste, în cultură, în timp – Vara nebunului este toate acestea la un loc, iar Cristina Frumos știe să mâne herghelia temelor acestora într-un mod care să nu deranjeze, dar să intrige totuși. Există o căutare foarte modernă aici, o căutare neobosită, ferventă, câteodată chiar anxioasă. Cine suntem? De ce am devenit așa? Unde e fericirea? Din fericire, răspunsul nu este liniar, pentru că e vorba de o întreagă poveste. Povestea pe care, iată, o țineți în mână. Și nu o să regretați dacă o citiți până la capăt. Péter Demény Cu o scriitură dibace, tăioasă, Cristina Frumos te instalează în rândul întâi, locul din mijloc, al unui amfiteatru antic. Urmărești cu sufletul la gură, încordat, incomod, o tragedie greacă. Obișnuit cu genul acesta de spectacol, observi surprins că actorii sunt femei și că sub măști sudoarea e reală, la fel de real e și sângele cu care e îmbibat peplumul din denim. Blestemul atrizilor e viu și, pentru că o îndrăgești pe Clitemnestra, pe măsură ce te apropii de final, nu te poți împiedica să nu privești în sus, în căutarea vreunei zeițe prinse cu funii de o macara rudimentară. Bogdan Perțache
-
Cum ar fi să te trezești prizonier în propria minte, așa cum ai fi închis într-o cameră de unde nu poți evada, pentru că nu există ușă, pentru că toate posibilitățile de comunicare cu lumea exterioară sunt suspendate? Cum ar fi să nu poți trece peste o traumă multiplă, care însumează o concediere, pierderea celei mai importante ființe din viața ta, dar și a altor oameni apropiați? Cum ar fi să te trezești că ai 50 de ani, că ești aproape singur, că nu mai ai serviciu și ești obligat să te adaptezi într-o lume pe care nu o mai înțelegi și care se schimbă cu o viteză înspăimântătoare? Romanul Noi, care am trecut râul Lethe încearcă să răspundă la toate aceste întrebări fără să dea neapărat o soluție și fără să intre în capcana reflecțiilor axiologice. Cititorul este invitat să se așeze confortabil pe un scaun și să privească printr-un ecran la ceea ce se întâmplă în camera bleu. Acolo se află protagonistul nostru, bărbatul de 50 de ani captiv în propriile angoase și măcinat de întrebări fără răspuns. Cititorul poate să-l vadă în permanență, să-i monitorizeze orice mișcare, să-i studieze reacțiile. Ecranul este identic celor din camerele unde sunt introduși câțiva inși, pentru ca martorul protejat să identifice infractorul. Cei dinăuntru nu pot vedea în afară. Nici protagonistul nostru nu poate ști ce se află după ecranul care ajunge să-l obsedeze. Poate doar presupune. De aici până la nebunie mai e doar un pas. Noi, care am trecut râul Lethe este un roman despre singurătate, teamă și inadaptare, dar și despre vis și uitare. Este drama bărbatului ajuns la criza celor 50 de ani, atunci când lumea din jur îi devine străină. Este o carte despre nevoia de libertate și de eliberare, despre atmosfera toxică a orașului și a lumii cinice care nu e preocupată decât de propriile interese. Este o privire melancolică în trecut, dar și o proiecție a unui posibil viitor apocaliptic. Un banal briceag primit în copilărie poate (sau nu) să salveze lumea. Un caiet oarecare se transformă în judecătorul propriului scris, al adevărului și al vieții. O brichetă Zippo transformă totul într-o aventură tragică. Noi care am trecut râul Lethe descrie o lume scoasă din țâțâni, insuportabilă și tristă. Dacă evadarea este posibilă, dacă trezirea (din coșmar) este posibilă, dacă viața (mai) este posibilă într-o astfel de lume, rămâne de văzut. Singura certitudine este că această lume cu repere greșite trebuie corectată. Iar dacă pentru asta protagonistul e nevoit să treacă printr-o apocalipsă (personală), atunci înseamnă că este singura posibilitate de a se salva. Nimeni nu-i dă alte soluții, nici măcar un Dumnezeu absent, indiferent și cinic. El trebuie să găsească soluția evadării, pentru că, în definitiv, este vorba despre viața lui și despre lumea în care vrea să trăiască. Noi, care am trecut râul Lethe este o carte despre prietenie, iubire, speranță, dar și despre părăsire, moarte și disperare. Este, de asemenea, o critică adusă lumii de azi. xxx Literatura lui Gelu Diaconu, fie că vorbim despre poezie sau proză, prezintă o forță casantă, de sticlă care taie doar spărgându-se. Protagoniștii săi nu sunt străini de durere, pierderi, singurătate. Autentici, fără măști idealizante, vădesc o fragilitate fățișă, pe care nu se feresc s-o arate lumii. Între muzici și tăceri, se străduiesc să se împace cu omul din oglindă. Noi, care am trecut râul Lethe este o carte a căutărilor, a amintirilor volatile și a contururilor difuze, a oniricului și a realității fluide, a interstițiilor și a ciclicității, a glisărilor în timp, căci timpul este cel care face irecognoscibile locuri și ființe. E un roman pe alocuri kafkian, pe alocuri scris într-o cheie fantastică adusă la zi, de parcă ar fi opera unui Eliade sau a unui Irving douămiist. George Cornilă
-
În scriitura lui Narcis Amariei intri ca într-o cameră a secretelor și ai nevoie de niște chei (pe care numai lecturile anterioare ți le pot oferi) pentru a putea deschide toate sertarele – văzute și tăinuite – ale poveștilor. Organizată în șapte structuri treimice, colecția de istorii pare a circumscrie spațiul realității, dar glisează firesc și neașteptat înspre teritoriile visului, ale fantasticului sau ale supranaturalului, ca și cum punțile dintre lumi ar rămâne mereu fluide. Ușurința cu care schimbă universurile schițate și, deodată cu ele, scenografiile, decorurile și întreaga recuzită a poveștilor trădează un scriitor obișnuit să străbată teritorii mai familiare (Trei povești din Transilvania, Trei povești cu gust de bragă, Trei povești din cartier) sau mai exotice (Trei povești din alte mări și țări) cu același pas sigur. Până la urmă, toate narațiunile stau sub semnul lui de nicăieri și de oriunde și, dincolo de fizionomiile lor diverse, au câteva oaze de întâlnire: privirea limpede sau blurată asupra timpului și a nodurilor dintre secvențele lui trecute, prezente și distopic-viitoare, mâna sigură cu care este introdus straniul în curgerea textului și rafinamentul cu care sunt conturate personajele, cu toate ciudățeniile, dorințele și obsesiile lor. Cu aceeași ușurință scriitorul alege să coboare înspre structurile arhetipale ale basmului (Buruiana), ale realităților sociale cu iz medieval (Moartea lui Anton Braun, Mistuire), ale istoriilor evanghelice (Talip) sau să urce înspre coloniile distopice ale unui viitor întunecat (Viespea de smochin). Pe urmele maeștrilor realismului magic – Gabriel García Márquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares sau Alejo Carpentier – se încumetă să sară șotronul între diversele căsuțe ale percepției subiective nocturne (visul) și diurne (halucinația, revelația, transa), propunând o suită de decupaje în irealitatea imediată sau îndepărtată. Narcis Amariei este un povestaș pe deplin conștient că lumea se ține prin cuvinte și că inserțiile magicului în cotidian constituie mortarul capabil să lege cărămizile edificiului narativ. Cristina Bogdan
Straniul univers din Marelo stă sub semnul pierderii contactului cu realitatea și al fugii conștiente, inconștiente ori subconștiente de cotidian prin fantastic, somn, vis, coșmar, migrene și insomnii, prin licori, poțiuni, elixire ori narcotice, prin iluzii, halucinații, viziuni, predicții, rememorări, senzații de déjà-vu, maladii psihice, psihiatrice, boli neurodegenerative, prin amintire, pierderea cunoștinței, comunicare mentală și joaca cu mintea celorlalți, prin farmece și vrăji, beție și droguri, oboseală, surmenaj, leșin și moarte clinică. Pare să existe o cauză ascunsă, o vină, un păcat, o culpă, dar și contraponderea: o dorință de salvare, de purificare, de renaștere. Stând sub semnul numerologiei sacre, cele șapte cicluri a câte trei povești au un maestru de ceremonii, un narator abil care jonglează cu multiple realități misterioase ale căror ape se tulbură, fuzionează, se substituie una alteia, dar și cu tehnici cinematografice și, cireașa de pe tort!, finaluri surprinzătoare care răstoarnă întreaga perspectivă. Poveștile acestea cetiți-le noaptea... și ziua! Prin acest volum de proză scurtă, Narcis Amariei devine un prozator cu o voce personală inconfundabilă în literatura română și, sperăm, nu numai.
Alina Hucai
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Andrei Zbîrnea Poezia din această antologie vine dintr-un spațiu al vulnerabilității conștiente și al insurgenței afective. Sinceritatea nu are nevoie de convenții, nu cere voie și nu face reverențe, nu se explică, nu vrea să convingă, ci expune, revendică, întreabă. Denunță verdictul invizibilizării, subminează așteptările normative cu o sinceritate deconcertantă și cu expectativa unei schimbări necesare. Într-o societate în care discursul public e încă traversat de frică și rușine, aceste poeme nu idealizează, nu cosmetizează – , dar tocmai prin această luciditate devin spații de reflecție, de solidaritate, de apartenență și de refugiu. Fiecare poem e un act de rezistență, o formă de a construi adăposturi într-o lume care încă pedepsește alteritatea, e o fisură prin care se vede realitatea în tot ce are ea mai nedrept, dar și mai intens. Citind, înțelegi că nu e vorba doar despre identități queer, ci și despre dreptul oricărui om de a fi întreg, de a fi văzut. Departe de clișeul generației deconectate, vocile de aici sunt profund ancorate în realitate – socială, afectivă, politică. Ele articulează o contranarațiune în care marginalitatea nu mai e periferie, ci devine spațiu atent luminat și aerisit. Antologia aceasta este o arhivă emoțional-politică a prezentului – un manifest al unei deveniri colective, o cartografiere poetică a acceptării de sine și a solidarității. Într-un climat care încearcă adesea să reducă alteritatea la tăcere, poezia queer devine un gest de memorie și de afirmare. Această antologie e, în același timp, o formă de documentare și o formă de revoltă. Aici, poezia nu cere voie, ci își face loc. Cu vulnerabilitate, cu zvâc, cu luciditate. Ligia Keșișian
Zi de zi ne supunem unor cutume normative care să simpatizeze și să (ne) re(a)ducă la un soi de default settings patriarhale. Riscăm să ne pierdem identitatea, să ne complacem în frica de expunere și în evitarea unui awkardness social. Din blândețe și bunătate, din frica de a nu-l deranja pe celălalt. Am admirat mereu poezia queer pentru că spune lucrurilor pe nume, că e fie blândă, fie tăioasă, fie aduce în față noi moduri de reprezentare, de limbaj care să încurajeze înțelegerea, empatia, nuațele care ne aduc mai aproape unii de ceilalți. Fiecare voce din acest volum are propria-i poveste. Avem deci o hartă, un puzzle la care fiecare contribuie cu resursele interioare – furie, indignare, gingășie; ca să aflăm, la finalul zilei, că suntem oameni. Aici, poezia cântă tehnic printre platani ne încurajează să fim noi înșine, să ne punem cu toții voalul performativ în felul nostru specific, să ne bucurăm de tandrețe și glitter. „Ce este x pentru mine / două brațe deschise care încă / mai caută blândețea.“ – aici e cheia volumului pe care urmează să-l deschidem împreună și să cuprindem fiecare poem ca-ntr-o îmbrățișare.
Alex Higyed
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Ecourile lichide de avocado au densități diferite în funcție de momentul zilei în care le chestionezi. Tăișul lor ascuțit are când forma unor animale cu ochi blânzi, când prospețimea unor lămâi coapte. Tabloul e atent construit din mai multe straturi, în care se succed lentilele de maci și unghiile roșii de la picioare. Chiar dacă Noemina Câmpean nu intenționează să spună o poveste în mod uniform, efectul e exact acesta: o coeziune la nivel de limbaj, de imagini și chiar de psihanaliză. Unitatea nu se traduce nicidecum sub forma unui discurs monoton despre cancer și apropierea sfârșitului. Din contră, fiecare nouă filă este un diapazon cu care personajele din Ecouri lichide de avocado se (re)racordează la semnele vitale ale prezentului. Fără să țină cont de faptul că lucrurile nu vor mai fi făcute ca la carte. Andrei Zbîrnea Volumul Noeminei Câmpean crește gradual în intensitate. Problematica lui nu se lasă descifrată de la început. Primele poeme sunt ușor descriptive, creionând un cadru fără a oferi indicii evidente în legătură cu ce va urma. De altfel, autoarea își numește scrierea mecanism regresiv al descrierilor contingente. Poezia poate fi asemenea unei regresii hipnotice capabile dacă nu să rezolve, măcar să identifice unele traume ascunse. Realizăm, așadar, că întoarcerea în trecut e absolut necesară înțelegerii prezentului. Totul începe cu vizualizarea unor imagini disparate ce reușesc încet să contureze o perspectivă. Ecouri lichide de avocado începe să fie o carte despre boală și moarte, despre încercarea de decelare a unor surse ale răului, ale acelui rău ce ucide inocența. Realitatea te obligă la o înțelegere mai rapidă, la o maturizare precoce, ca să-i poți supraviețui. Cartea Noeminei Câmpean e o adâncire în infernul memoriei, al acelei memorii ce prezervă adevărata identitate aidoma fluturelui conservat perfect într-un chihlimbar. Șerban Axinte
-
Cartea Simonei Ferrante spune poveștile tulburătoare ale celor nevoiți să-și părăsească patria din motive care țin de fragilitatea lumii și de complexitatea naturii umane – frică, speranță, supraviețuire, dar vorbește totodată și despre frumusețea legăturilor care se nasc în mijlocul suferinței. Este o carte despre curaj și reziliență, despre dor și alegeri imposibile, despre rușine și demnitate, despre prietenii neașteptate și iubiri salvatoare. Din bucătăriile încărcate de mirosuri și amintiri, până la lagărele de refugiați și coridoarele spitalelor, cartea ne plimbă prin realități dureroase, dar profund umane. Opt sute de metri. O mie șase sute de pași până la tine este un roman necesar, scris cu luciditate și compasiune. Un roman dens, scris cu sensibilitate și forță, o meditație profundă despre rădăcini, speranță și umanitatea care se naște în locurile cele mai întunecate. Este, totodată, și un roman al simțurilor, în care fiecare gest, fiecare cuvânt, privire, respirație, miros, tăcere – capătă consistență. Dar mai presus de toate, în acest roman se simte o parte din sufletul autoarei, iar asta este dincolo de cuvinte. Camelia Cavadia, scriitoare Simona Ferrante propune un roman tulburător și actual, construit pe fundalul războiului din fosta Iugoslavie și al migrației forțate. Urmărește destinele refugiaților – sârbi, croați, bosniaci, români — marcați de sărăcie și violență, dar și drama fugarilor din România comunistă și cruzimile îndurate. O poveste despre supraviețuire, adaptare și umanitate, cu ecouri puternice în prezent. Corina Ozon, scriitoare
-
Serenity Road este povestea unei femei de 40 de ani, mamă a trei copii, care pornește într-o călătorie de aproape 850 de kilometri pe Camino de Santiago, cu rucsacul în spate, căutând răspunsul la cea mai grea întrebare – să rămână sau să plece. Este povestea Irinei, care în drumul ei de 32 de zile – din San Jean Pied du Port până în Santiago de Compostela - întâlnește contexte și personaje care-i provoacă momente de reflecție, de alunecare în trecut sau de proiecție de viitor. La fel ca în Poveste de Crăciun de Charles Dickens, pelerinii pe care-i întâlnește devin oglinzi ale trecutului, prezentului și viitorului – primul îi arată ce lecții are de învățat din ce a trăit, altul o ancorează în prezent, indicându-i pilonii pe care se sprijină, iar ultimul îi arată o mostră din ce ar putea fi. Serenity Road este o carte despre curaj și asumare, despre regăsire și reconstruire de sine, la capătul unui drum inițiatic de 850 de kilometri, cu rucsacul în spate.
-
Ingrediente: o doctoriță mucalită – Otilia Țigănaș –, un sănătos simț al umorului și o imaginație debordantă.
Mod de preparare: se amestecă toate la foc mic, cu răbdare, apoi se lasă la dospit.
Rezultatul: o carte gustoasă, în care se împletesc zâmbetul și lacrima, seriozitatea cu emoția, profunzimea cu spiritul lejer și, nu în cele din urmă, inteligența cu ironia mușcătoare.
Numele alimentului: Femeia cu șapte pălării și alte povestiri.
Se poate consuma la orice masă și chiar între mese. Nu se recomandă înainte de culcare, deoarece somnul va întârzia iremediabil, posibil chiar întreaga noapte.
Poftă bună și lectură plăcută!
Odilia Roșianu, redactor-șef Literatura de azi
Grandoarea scriiturii Otiliei Țigănaș te conduce, ca un fur ce vrea să-ți intre-n casă – Mulțumesc, Radu Stanca! – spre cele mai abisale adâncimi ale umorului de certă postură. Povestirile sale, înțesate cu intrigi capabile să dospească într-atât încât să poată deveni oricând microromane de cea mai bună calitate, au drept numitor comun ironia fină, hazul neîndoielnic, bășcălia ușoară, de banchet, dar, mai presus de toate, din fiecare răzbate autoironia, Regina nostimadei universale, atât de străină, adesea, de făuritorii, chiar consacrați, de umor. Medicul de țară Otilia Țigănaș demonstrează o dată în plus, în Femeia cu șapte pălării..., că filonul literaturii comice zace, în amorțire, în tot ce ne înconjoară, doctorița-scriitoare deținând însă remediul perfect pentru a-l face să țâșnească. Fără niciun efort, reușește să vadă subtilități și sensuri în viețile membrilor unei comunități eclectice, pe care autoarea o disecă impecabil, folosindu-se de harul literar nativ, stârnit și completat de un incredibil spirit de observație. Otilia Țigănaș, ca nimeni alta, seduce atât cititorul profesionist, dar și pe cel ocazional, cu nonșalanța cu care, în viața de zi cu zi, prescrie o rețetă. Dacă însă vindecarea, în urma prescripțiilor doftoricești, vine sau nu vine, povestirile Otiliei au, fără nicio îndoială, efect curativ. Cunoscând-o, i-am solicitat doze duble cu fiecare ocazie. Mizez pe caracterul profilactic al ediției de față.
Eugenia Crainic, scriitoare
Povestirile Otiliei Țigănaș sunt scrise într-un limbaj frust, lipsit de sentimentalism ori de accente melodramatice, fiind pline de umor și ironie, dar și de autoironie, așa cum ar trebui să aibă orice creator autentic. Otilia Țigănaș face incizii în propria biografie cu un fin bisturiu, descoperind întâmplări și personaje, construind un univers în care realitatea nudă se amestecă, uneori, cu una vag misterioasă, atinsă de parfumuri magice. Autoarea stăpânește tehnica dialogului, dar și pe cea a portretizării, dovedind, în cele din urmă, un text cu toate semnele maturității.
Radu Țuculescu, scriitor
-
Cunoscut ca eseist de formație filosofică, în noua lui carte, Cosmin Neidoni se impune ca filosof de formație artistică. Inversează optica, coboară în minele de aur ale capodoperelor din literatură, sculptură, pictură, muzică, unde, sedusă și învrăjită, gândirea lui filosofică capătă o extraordinară grație și suplețe artistică. Mari creații ale umanității își (re)descoperă dintr-odată vigoarea și prospețimea. Intră în conexiuni noi, transmit ozonate fante de lumină, creează un spectacol mișcător de forme, voci și culori. Cu această carte, Cosmin Neidoni se arată drept un gânditor transfigurat de frumusețe și capabil – prin certă vocație literară și o deosebită capacitate speculativă – să transfigureze și percepția consumatorului, tot mai deconectat astăzi de tradiția artelor și a culturii.Nina Corcinschi
Ce poate fi mai frumos decât o călătorie spre sine, prin câteva spirite ale artei și filosofiei care poartă marca genialității? Cosmin Neidoni mărturisește, în această carte a întâlnirilor admirabile, nu prin exegeză academică uzuală, ci printr-o experiență hermeneutică inovatoare și erudită, trăirea estetică a omului, în care spiritul ține locul inimii, cum spune părintele Scrima, redescoperind „bucuria căutării, frumusețea întrebărilor și farmecul discret al iscodirii și al râvnei faustice de cuprindere a lumii”.
Ionel Bușe
Din ritmul unei gândiri caligrafice și al unei sensibilități liminale survine această colecție de portrete meditate, filtrate prin aproape mistica experiență livrescă a lui Cosmin Neidoni, portrete dansante într-o succesiune contiguă cu logica construcției interioare, și nu cu cea a cronologiei aplatizante. Refuzul cronologiei sare în ochi ca refuz al timpului nostru: e nerealist să sugerezi, în vreun fel, că uriașii pe care ne clădim înțelegerea și spiritul conduc, în mod liniar, către noi înșine. Din întâlnirile cu Van Gogh, Don Quijote, Shakespeare, Eminescu, Seneca, Beethoven, Moise, Isus, inteligența artificială și spital (da, ciudată înșiruire), dobândim ce au acestea de oferit cu adevărat: spiritul, cuprinderea ideilor. Cartea lui Cosmin Neidoni este, astfel, o aporetică împreunare de mâini, o plecăciune sensibilă și receptivă în fața ideilor.
Claudiu Mesaroș -
Romanul de debut al lui Mihai Bălăceanu invită într-o călătorie în lumea tradițională japoneză, reconstruind cu talent antropologic gesturi, comportamente și credințe care dau contur simultan poveștii și mentalităților menite să configureze un anumit modus vivendi. Țesătura narativă se dezvăluie treptat, aducând laolaltă personaje din clase sociale distincte – nobili, samurai și servitori de la Castelul Alb, țărani din Satul din Vale, negustori, copii, un vraci și un pictor care văd dincolo de vizibil –, dar și figuri ce populează imaginarul religios, precum spirite malefice (shinigami) sau vulpi (kitsune) cu puteri paranormale. Scurta istorie de viață a frumoasei Sakura, situată pe puntea fragilă dintre dragoste și moarte, se deșiră fir cu fir, de parcă o mână invizibilă trage de ața destrămării. Toate morțile anterioare sfârșitului ei creează imaginea unei scuturări a florilor de cireș sub vântul primăverii, amintind de nesfârșitele cicluri ale naturii și ale existenței. Cristina Bogdan
-
Unul dintre bogații planetei, care din întâmplare este român, investește toată averea sa în cea mai nebunească idee: să producă timp. Iar bombardarea cu timp a materiei stă la baza teleportării, așa cum susțin oamenii de știință (și visătorii!), de la Democrit până la fizicienii din zilele noastre, unii răsplătiți chiar cu Premiul Nobel. Pusă în practică, de imaginația unui scriitor, ideea dă roade dintre cele mai surprinzătoare, călătoria instantanee în spațiu și timp devine posibilă. Iar de aici până la dobândirea tinereții fără bătrânețe nu mai este decât un pas. Totul se întâmplă într-un păienjeniș de povești prin care omul zilelor noastre încearcă să se salveze din calea agresiunii fără precedent a obiectelor, din războiul nenumit cu virtualizarea vieții de zi cu zi. Micul Prinț rezistă, astfel, mai greu în deșertul urban, decât în deșertul Sahara. Singurul lucru care poate opri, totuși, deșertificarea lumii și a vieții este dragostea, o spune hotărât autorul. Povestea elefantului care trăia într-o nucă este o demonstrație cu totul originală că, atâta vreme cât mai avem povești, mai avem suflet. „Fiecare călătorie e, în ultimă instanţă, o opţiune”, scrie naratorul acestui rebus existenţialist , un roman care te duce cu gândul la cât de strâmţi ne sunt uneori pereţii vieţii şi la cât de imprevizibile virajele ei. Când te sui într-un tren care urmează să te poarte spre persoana iubită, o faci sub imperiul tandreţei şi cu un scenariu al fericirii dospindu-ţi în minte. Când însă îţi dai seama că nu te-ai urcat în trenul potrivit, te încearcă furia. Şi poate un început de panică. Pe de o parte, eşti pe cale să ratezi sublimul. Pe de altă parte, eşti pe punctul să fii luat părtaş la un experiment în mijlocul căruia ai nimerit fără voie. Fiindcă trenul în care ai suit circulă pe şine care se generează din mers, fiindcă nu se ştie nici traseul, nici durata călătoriei, fiindcă restul pasagerilor par în neregulă. Experimentul e o iscodire curioasă a viitorului, în care un milionar din topul Forbes bombardează materia cu timp greu, un urmaş al lui Dedal închipuie un nou labirint al destinului, iar un copac produce oameni în loc de fructe. Contururile şi esenţele lumii se schimbă de la o zi la alta, pe când protagonistul lasă în urmă prozaicul şi se pregăteşte de o explorare neanunţată de nimic. Elefantul se face mic cât o gămălie. Sau poate nuca se dilată cosmic. Povestea pe care o scrie Adrian Alui Gheorghe, cu ricanările ei contramitologice, poate fi, în fond, tragicomedia oricărei trestii gânditoare care îşi pune în permanenţă întrebări. Radu Paraschivescu
-
O antologie de texte care explorează multiplele fațete ale minciunii 21 de autori, scriitoare și scriitori ai zilelor noastre, explorează multiplele fațete, manifestări și consecințe ale minciunii, într-un demers editorial onest și fără pretenții moraliste. Fără intenția de a demasca și expune minciuna în sine, volumul Suprapun realități, spun minciuni se vrea un demers in rem de documentare a mecanismelor care o pun în mișcare. Coordonator: Cristina Munteanu Design copertă: Beatrice Arzoiu
-
„Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei...?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste. — Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi. Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama...?..., cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”
