-
A iubi, a înţelege, a primi atenţie şi a fi atent, a greşi fără a fi condamnat, a fi trist, a suferi… aceştia ar fi pionii aduşi de Adrian Teleşpan să joace în auton0m1e, însă numai pentru cititorii atraşi de jocuri de idei, personificări cuceritoare sau de adevăruri necosmetizate – mai ales livrate într-un mod ne-clasic, neaşteptat, câteodată ingenuu, de multe ori dur. Şi eu fac parte din carte – povestitorul vorbeşte cu mine de nenumărate ori; dar şi cu tine, cu toţi cei care au deschis sau vor deschide acest roman în care personajul principal se mărturiseşte ca un om căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i e străin. Şi o face cu umor, cu (auto)ironie, cu duioşie, cu disperare, cu frământări şi convulsii. Dar, în acelaşi timp, şi cu mult calm. Autonomia e definită ca fiind dreptul de a simţi propriile emoţii, fără să existe constrângeri din partea celor din jur – poate de aceea emoţiile, în rândurile lui Adrian Teleşpan, sunt chiar personajul principal. A, şi să nu uit: Naturalia non sunt turpia... Avertisment pentru cei înclinaţi să strâmbe din nas. Odilia Roşianu, redactor-şef Literatura de azi Secretul fericirii. Azi, pentru prima oară după multă vreme, am încetinit. Mă simt obosită, dar nu fizic. Sunt tânără. Toată lumea îmi spune că nu am voie să fiu obosită la vârsta mea. Şi au dreptate. Dar, pentru o clipă, am uitat de ce începusem să alerg. Ca să-mi dovedesc eu mie că pot? Ca să mă simt bine în pielea mea pentru prima oară? Ca să-i fac mândri pe oamenii care aşteaptă lucruri de la mine? Poate că ţintesc prea departe. Asta fac întotdeauna, aleg drumul greu. Nu-mi plac lucrurile care vin uşor. Slăbitul prin pastile. Banii prin înşelăciune. Statusul prin sex. Lucrurile obţinute aşa nu au nicio valoare pentru mine. Eu vreau să alerg până simt că vomit şi îmi cedează genunchii. Vreau să lucrez până mă ard ochii şi îmi plesneşte capul. Şi vreau să iubesc până la nebunie. Gata, mi-am amintit de ce începusem să alerg şi totul are sens din nou. Iubirea mă aşteaptă. Pentru ea alerg. Am descifrat secretul fericirii şi mi-a fost dăruită o jumătate de pagină ca să vi-l împărtăşesc. Here it is: Fă totul din iubire. Fă totul cu iubire. Fă totul pentru iubire. Irina Meller, Screenwriting | Film Production | Creative Development Presărat cu scene de o intensitate emoţională copleşitoare şi pasaje de o sexualitate frustă, dar profund revelatoare, noul roman psihologic al lui Adrian Teleşpan mi-a zdruncinat perspectivele, forţându-mă să regândesc convingeri adânc înrădăcinate. Este un text care sfidează limitele confortului şi redefineşte valoarea creativă a literaturii contemporane, transformând lectura într-o experienţă viscerală şi memorabilă. Gáspár Györg, psihoterapeut şi autor
-
Când în jur e doar zgomot, panică și manipulare, când probleme ce nu ne privesc definesc cotidianul, o astfel de lectură e numai bună să te aducă rapid cu picioarele pe pământ. Oameni care m-au trăit e terapie curată. Eugenia Crainic face ce știe ea mai bine: scrie curat, deștept și fără filtru. Cu o minte ageră și un simț al umorului cum rar întâlnești, Eugenia este bine documentată, scrie și descrie cum mulți nu știu sau nu pot. S-a născut să povestească. Presa scrisă ar fi avut cu siguranță o altă soartă dacă Eugenia Crainic ar fi rămas pe Elizeele gazetăriei cu pasiunea, dăruirea, seriozitatea și priceperea ei. Vorba aceea: they don’t make ’em like that anymore. Despre tragedii precum cele care apar în poveștile acestui volum se vorbea, în copilăria mea, la cafă, în bucătărie, între vecine, în timp ce-și scuipau în sân și le mulțumeau sfinților că au fost ferite de asemenea probleme. Eugenia Crainic le-a povestit cu cel mai savuros umor, le-a descris cu cele mai potrivite cuvinte, astfel încât fiecare cititor să ofteze a pagubă, să zâmbească, să râdă cu poftă, fără să se simtă vinovat că e încercat de Schadenfreude. Și mai spun doar atât: dacă nu vă regăsiți în aceste povestiri, înseamnă că luați lucrurile prea în serios. Dacă vă regăsiți, zâmbiți a râde! Eugenia Crainic nu și-a scris doar propria poveste; a scris-o și pe-a voastră, a tuturor.
Andreea Lukic Dogariu, jurnalistă
Ființe dintr-o bucată, cu felul lor natural sau spontan de a fi și de a se comporta, personajele duc o viață al cărei ritm alert, cinematic, se desfășoară într-o continuă atmosferă de gag sau de comic buf al majorității acestor proze, care oferă o radiografie funambulescă a lumii din jur. Comportamentul detectivist al naratoarei este dublat de natura jovial-neaoșă și histrionică a observației realității încojurătoare. Cu toate acestea, se resimte și un filon grav, care, fără a umbri semnificații sau desfășurări faptice de o anvergură sau alta, conferă lumii evocate o tensiune aparte și nuanțează traiectoriile sufletești ale personajelor, complexe și uneori contradictorii, fortificându-le personalitățile și caracterele.Savu Popa, scriitor
-
Cartea lui Alex Andronic este o carte‑manifest. O carte carte care subliniază cu roşu nevoia sa de a demon‑ stra cât este de capabil, de diferit, de puternic sau de ieşit din comun. O carte care are la bază neîncrederea în pro‑ pria persoană, dar care palpează profesionist echilibrul ce vine odată cu acceptarea de sine şi ieşirea din zona de demonstrativitate. Atunci când nu putem obţine acest echilibru, încercăm să performăm, să ne impunem sau să ne angajăm în comportamente cu risc. Concluzia însă e că aceste practici ascund răni profunde, pe care nu oricine doreşte sau este capabil să le confrunte. Alex Andronic a luptat cu demoni reali, găsind calea cea mai potrivită, prin scrierea acestei dense epistole către sine, spre deta‑ şarea de strâmtoarea sufletească în care ajunsese, spre distingerea nevoilor sale autentice, spre alegeri lipsite de orice constrângere. În consecinţă, nimic din tumultul trăirilor lui Alex Andronic, expuse frust şi fără vreo pavăză, nu constituie doar o expunere nejustificată.(Eugenia Crainic , scriitoare)Aceasta nu este o carte. E un cîntec. Notele lui sînt cuvintele, iar intervalele sînt întrecuvintele. Alex Andronic se-aruncă din galopul inimii în leagănul rămas singur în grădină, în plină furtună, se izbește cu el de ploaie și de grindină, stă-n biciul vîntoasei și-n șuierul ei cel mare, primește noaptea, cheamă dimineața, rîde apoi tot soarele și sărută lemnul zvîntat. Și funia. O caută pe toată, pe toată o găsește. De ea s-anină viața, ca să țină bine. Și-n toată clipa asta mare, Alex cîntă din sufletul străvechi al lumii, cel pentru care n-avem izvoare, ne-avem pe noi, numai pe noi, în ieriul și-n aziul nostru, rugînd mîinele să fie bun. Să ne fie nouă mîine, iară noi mîinelui să-i fim.(Ana Barton, scriitoare)Cartea Întoarce-mă la mine poate fi privită ca un bildungsroman. Trăirile autorului sînt redate sub forma unor confesiuni cu valoare de introspecție, care sondează cele mai tenebroase unghere ale sufletului. În funcție de fluxul memoriei afective și de incursiunile în trecut, cititorul e prins într-un carusel al emoțiilor pozitive și negative ale personajului principal. Drumul (re)găsirii este de fapt o auto combustie, o ardere totală, din care eroul iese renăscut și reîntregit. În compoziția romanului, vivisecția experiențelor traumatice și asumarea vulnerabilității sunt completate de pasaje lirice, dar și de savuroase scene de umor de situație. Romanul pune în lumină importanța relațiilor de atașament, nevoia de iubire, înțelegere și empatie - condiții esențiale ale umanismului.(Candice Dragotă, psiholog)
-
Ingrediente: o doctoriță mucalită – Otilia Țigănaș –, un sănătos simț al umorului și o imaginație debordantă.
Mod de preparare: se amestecă toate la foc mic, cu răbdare, apoi se lasă la dospit.
Rezultatul: o carte gustoasă, în care se împletesc zâmbetul și lacrima, seriozitatea cu emoția, profunzimea cu spiritul lejer și, nu în cele din urmă, inteligența cu ironia mușcătoare.
Numele alimentului: Femeia cu șapte pălării și alte povestiri.
Se poate consuma la orice masă și chiar între mese. Nu se recomandă înainte de culcare, deoarece somnul va întârzia iremediabil, posibil chiar întreaga noapte.
Poftă bună și lectură plăcută!
Odilia Roșianu, redactor-șef Literatura de azi
Grandoarea scriiturii Otiliei Țigănaș te conduce, ca un fur ce vrea să-ți intre-n casă – Mulțumesc, Radu Stanca! – spre cele mai abisale adâncimi ale umorului de certă postură. Povestirile sale, înțesate cu intrigi capabile să dospească într-atât încât să poată deveni oricând microromane de cea mai bună calitate, au drept numitor comun ironia fină, hazul neîndoielnic, bășcălia ușoară, de banchet, dar, mai presus de toate, din fiecare răzbate autoironia, Regina nostimadei universale, atât de străină, adesea, de făuritorii, chiar consacrați, de umor. Medicul de țară Otilia Țigănaș demonstrează o dată în plus, în Femeia cu șapte pălării..., că filonul literaturii comice zace, în amorțire, în tot ce ne înconjoară, doctorița-scriitoare deținând însă remediul perfect pentru a-l face să țâșnească. Fără niciun efort, reușește să vadă subtilități și sensuri în viețile membrilor unei comunități eclectice, pe care autoarea o disecă impecabil, folosindu-se de harul literar nativ, stârnit și completat de un incredibil spirit de observație. Otilia Țigănaș, ca nimeni alta, seduce atât cititorul profesionist, dar și pe cel ocazional, cu nonșalanța cu care, în viața de zi cu zi, prescrie o rețetă. Dacă însă vindecarea, în urma prescripțiilor doftoricești, vine sau nu vine, povestirile Otiliei au, fără nicio îndoială, efect curativ. Cunoscând-o, i-am solicitat doze duble cu fiecare ocazie. Mizez pe caracterul profilactic al ediției de față.
Eugenia Crainic, scriitoare
Povestirile Otiliei Țigănaș sunt scrise într-un limbaj frust, lipsit de sentimentalism ori de accente melodramatice, fiind pline de umor și ironie, dar și de autoironie, așa cum ar trebui să aibă orice creator autentic. Otilia Țigănaș face incizii în propria biografie cu un fin bisturiu, descoperind întâmplări și personaje, construind un univers în care realitatea nudă se amestecă, uneori, cu una vag misterioasă, atinsă de parfumuri magice. Autoarea stăpânește tehnica dialogului, dar și pe cea a portretizării, dovedind, în cele din urmă, un text cu toate semnele maturității.
Radu Țuculescu, scriitor
-
"Cu un discurs puternic și un ascuțit simț al observației, dar și cu sinceritatea-i caracteristică, recognoscibilă și în celelalte scrieri în proză, Lili Crăciun construiește (Meșter Manole și Ană, deopotrivă), în acest nou roman, pagină după pagină, labirinturi concentrice ale căutării de sine, o țesătură textuală în bogate nuanțe, între lumină și întuneric, între catharsis și nedesăvârșire, aglutinată, la prima vedere, din detalii istorice care se acumulează cenușiu, sfâșiate de flash-uri contrastive, generând un mediu ce are tendința să își sufoce, să își supună, să își controleze personajele. Parcursurile existențiale sunt jalonate, antinomic, de forță și slăbiciuni, demnitate și prăbușiri, de ipocrizii și verticalități, încrâncenări și metamorfoze, într-o desfășurare de destine frânte, vieți fracturate ori suflete în adevărate bătălii recuperatorii. Ni se înfățișează înaintea ochilor o galerie cu personaje puternic reliefate, verosimile, traversând epoci bulversante, purtând și lepădând măști, alunecând pe muchia subțire și tăioasă dintre timpul personal și timpul devorator. Dincolo de războiul continuu între a avea și a fi, care lasă urme de neșters de-a lungul și de-a latul compoziției narative, romanul fascinează prin jocurile de putere, prin transfigurări neașteptate, prin amplificarea tramelor, prin finalul deschis și, mai ales, prin purtarea crucii memoriei ca pe o rană ce nu se poate vindeca." (Mihaela GRĂDINARIU)
-
Pentru cei îndrăgostiţi de limba română, de gramatica ei, de vorbirea corectă şi nuanţată, fiecare greşeală gramaticală, lexicală sau de altă natură, dar din aceeaşi categorie, lasă o rană profundă, care cu greu poate fi oblojită, mai ales atunci când se tot repetă, zi de zi, în toate mediile, ba chiar se amplifică. Și de aceea, datorită paginilor scrise de doamna Mariana Badea, mă simt răzbunată. Ba chiar vindecată, într‑o oarecare măsură. Pentru că toate aceste derapaje sunt scoase la iveală, demascate – şi apoi corectate, pe larg, cu nenumărate exemple, comparaţii şi explicaţii. Însă cartea Bumerangul cuvintelor nu este nicidecum una exclusiv „didactică”. O, nu, dimpotrivă! Cu umor şăgalnic, cu ironie (chiar muşcătoare, câteodată), dar şi cu tristeţe de multe ori, autoarea ne pune, de fapt, în faţa ochilor un roman poliţist, unde întrebarea ce răsare nerăbdătoare în mintea cititorului, la orice sfârşit de capitol, este: „Care va fi următorul criminal?” De fiecare dată avem de‑a face cu o înlănţuire de cuvinte şi de expresii „blajine”, atacate şi, în final, omorâte de „stricătorii de limbă”, printr‑o „falsificare intelectuală”, prin „surogate lingvistice”, în timpul unor „concursuri de agramaţi”, pe parcursul cărora toţi se luptă pentru a ocupa locul I pe acest podium dizgraţios. Pe lângă conaţionalii retraşi, care fac greşeli, în funcţie de vârstă, la ei acasă sau la şcoală, există cei care propagă, diversifică şi îmbogăţesc cu un mare zel toate aceste cusururi lingvistice, adică jurnaliştii, indiferent de locul în care aceştia se manifestă: TV, presă scrisă, presă online sau, pur şi simplu, „social media”. Atunci când a apărut, în anii ‘90, sloganul „Cu televizorul aţi minţit poporul!”, acesta se referea doar la mesaje în sine, la fondul acestora. Acum, nu e vorba numai despre televizor şi nu mai există doar problema minciunii ştirilor: nu, în prezent ne mint (şi) cu privire la faptul că ei cunosc limba română (de literatură, nici nu mai vorbim) şi declanşează un rău cumplit, ucigând‑o cu sânge rece. Și lăsându‑ne, după cum bine scrie autoarea, fără „oxigen gramatical”. Se pare că nu li s‑a adus niciodată la cunoştinţă îndemnul lui Caragiale, adresat jurnaliştilor: „Cinste şi gramatică, acestea sunt cele dintâi condiţii ale unei prese bune”. În cazul în care bănuiţi că sunt luaţi în vizor doar „muritorii” care comit greşeli, vă înşelaţi. Sub aceeaşi lupă bine calibrată intră şi noul DOOM, care, deşi ar trebui să fie un exemplu de perfecţiune în acest domeniu, dovedeşte slăbiciuni chiar de la primele pagini, respectiv de la Cuprins. Și nu se rezumă doar la ele. Acestea fiind spuse, vă invit pe toţi – elevi, părinţi, profesori, jurnalişti, specialişti (indiferent de domeniu), traducători, medici, redactori, oameni de ştiinţă, muncitori şi, în general, cei care (afirmă că) vorbesc limba română – să părăsiţi comoditatea unei utilizări a 100 de cuvinte, inclusiv acelea greşite, şi să intrăm împreună în „frumoasa şi cumintea limbă română”, aşa cum o numea acelaşi Nenea Iancu. Primul pas (şi cel mai potrivit) este chiar această carte. Bumerangul este acel obiect (armă, jucărie) care revine, cu viteză, la locul de aruncare. Prin urmare, „bumerangul cuvintelor” se va întoarce la noi – dar tot de noi depinde şi dacă ne va distruge sau nu!
Odilia Roşianu (redactor‑şef Literatura de azi)
-
Mona Șimon debutează cu un roman care se citește pe nerăsuflate, scris cu o forță narativă și o ingeniozitate remarcabile. Primele rânduri ne pun în fața confesiunii unui criminal, ducându-ne cu gândul la un roman polițist scris din perspectiva făptașului. Este doar o capcană, pe care Mona Șimon o întinde parcă pentru a testa vigilența cititorului, care se trezește în fața unei povești ce începe cu epilogul. În fapt, romanul alternează planurile narative care se intersectează și se suprapun într-un joc al realității cu imaginația, purtându-l pe cititor într-o poveste captivantă și mereu surprinzătoare. Personajele nu sunt niciodată ceea ce par la început și ne dăm seama că, dincolo de acțiunile lor, există o justificare dramatică, de neevitat. Acesta este mesajul esențial pe care romanul ni-l transmite la finalul lecturii – înțelegerea faptului că niciodată nu putem fi siguri de ceea ce vedem la suprafață și că, dincolo de aparența unei fapte, stă esența motivației ei.
Cristi Nedelcu, scriitor
Elegiac, duios și învăluitor, cu o aură suprarealistă, romanul Monei Șimon e un poem în proză ce ne oferă, în nuanțe infinitezimale, povestea tulburătoare a trei destine ce se întrepătrund dramatic, chiar dacă sub semnul izbăvitoarelor virtuți ale iubirii, pentru a se regăsi în final în fața unei soluții ingenioase și năucitoare, ce reconfigurează totul în termenii fruști și implacabili ai fragilității condiției noastre. La limita dintre două lumi - dintre care una cu puternice valențe aparent distopice - se desfășoară firul roșu ce leagă indisolubil viețile celor trei personaje principale, a căror complexitate nu atenuează cu nimic sinceritatea și convingerea cu care își asumă destinul, nici ingeniozitatea naivă cu care ajung să acționeze. Franchețea observației și sinceritatea neîmblânzită a tonului sunt contracarate de o emoție artistică ce transcende concretețea crudă a poveștii, conferindu-i un filon liric aproape palpabil. O poveste despre nevoia imperioasă de iubire, despre libertatea de a alege și pervertirea bunelor intenții, dar și despre valențele incomensurabile ale prieteniei.Violeta Borzea, editor
-
Victor „Vic” Șendroiu e un bărbat ajuns la vârsta de mijloc. Are o viață așezată, corect construită în timp, o soție gospodină și un fiu cuminte, chiar dacă atent mai mult la device-uri. Numai că Vic, cititor avid și iubitor de poezie, vrea mai mult, vrea împlinire neuronală și sexuală, iar misiunea lui devine aceea de a se simți cu adevărat viu. Atunci când o întâlnește pe Dariana, crede că a găsit calea. Dar, de aici, începe aventura... În Eu, două femei și nici un câine, Nic Popescu descrie cu naturalețea unui scriitor înnăscut aventura deopotrivă amoroasă și de viață a doi adulți care renasc unul prin celălalt. Un roman captivant, grav și comic în egală măsură, acesta îi va câștiga cu siguranță de partea lecturii chiar și pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori.
Mircea Pricăjan, scriitor
------------------------------- Fericirea e doar un cuvânt. Noi îi dăm viață, îl rotunjim și ni-l însușim. Victor Șendroiu – personajul creat de Nic Popescu – nu face excepție. Pentru el, fericirea înseamnă libertate, împlinire intelectuală și sexuală, iubire. Nimic din ceea ce soția lui, Otilia, nu-i mai poate oferi. Am intrat treptat în lumea lui Victor, în gândurile lui, iar curiozitatea mea a crescut cu fiecare capitol parcurs. Va avea curajul să caute ceea ce își dorește atât de mult? Va acționa? Își va găsi puterea să se aleagă pe el? Eu, două femei și niciun câine e o poveste a vremurilor pe care le trăim, care te ține în priză, cu un umor fin, bine dozat, cu răsturnări neașteptate de situație, iar la final rămâi cu întrebarea firească: Ce-ar fi fost dacă...?Mona Șimon, scriitoare
------------------------------- O situație clasică, unde un bărbat „cam” însurat trebuie să aleagă între soție și iubită, se transformă într-una explozivă, când trecutul, ura și răzbunarea își dau mâna, iar protagoniștii trebuie să-și clarifice viața și trăirile proprii, dar să și lupte pentru a-și salva viețile. O pată neagră, ca umbra unui prădător periculos, plutește pe deasupra, de la început și până la sfârșit. Aidoma scriitorilor buni de romane polițiste, autorul ne arată doar ceea ce vrea să vedem din această poveste încordată. Ne croim drum urmându-l pe narator, pe o potecă numai de el știută, pe care-o luminează cu o lanternă mică. Nu putem evada nicăieri, suntem prizonierii lui, el e ghidul. Ne e frică, dar ne și place. Prin Un bărbat, două femei și niciun câine, Nic Popescu anunță limpede că e un prozator cu vlagă, care se poate mișca în aproape orice direcție.Cornel George Popa, scriitor
------------------------------- Deși e un autor deja experimentat de proză scurtă, premiat pentru diverse texte, cu un condei cu nerv, bine strunit, și un stil carismatic și alert, dublat de dozele exacte de profunzime sau umor, după caz, Nic Popescu este la primul său roman. Iar asta nu s-a întâmplat peste noapte, mai ales că - dincolo de dozele firești de nesiguranță și emoție specifice debutului - un autor poate fi tentat să perfecționeze la nesfârșit ceea ce urmează să le ofere cititorilor. În orice caz, ceea ce a rezultat este un roman alert, provocator, cu o poveste desprinsă din viață, pe cât de sinceră, pe atât de ironică, și cu un final gen "ai grijă ce îți dorești".Violeta Borzea, editor
-
Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om“. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare“. O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător. Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni“, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne“ și scrie cu „litere tremurate, dar ferme“, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru“. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe. Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri“, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult. Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă“.
Simona Șerban
Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru“, „un automat de emoții“. Inimioni, cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte“ ce echivalează cu „nașterea unei perle“, gândită în „laboratoarele neuronilor inimii“. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată. Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe“, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia“.
Maria Nicolai
Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun. Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate.
Savu Popa
-
Redus!"Pornind de la ideea că vulnerabilitatea reprezintă calea către sinceritate şi un senin apolinic, un fel de izbăvire post factum, coordonatorul proiectului, Alex Andronic, şi cu mine i‑am provocat pe autorii prezentei antologii să ne ofere propria versiune despre acest subiect, invitându‑i să se simtă liberi în ceea ce priveşte registrul, genul literar şi lungimea textului, spre a conserva viziunea şi nevoia de explicitate a fiecăruia (nuvela lui Adrian Teleşpan având, de pildă, o lungime ce se remarcă în raport cu celelalte texte). Astfel, confesive, lirice şi autoreferenţiale, pe alocuri motivaţionale, sau ficţionale şi deci bogat imaginative, textele incluse în volum, în proză sau în versuri (cum e cazul lui Savu Popa), reprezintă un repertoar generos şi fertil de poveşti, din care nu doar că reiese percepţia personală a autorilor, adică raportarea proprie la vulnerabilitate şi/sau efectele acesteia, ci şi care constituie, deopotrivă, un reper sau un memento pentru nenumărate alte poveşti trăite sau auzite de fiecare dintre noi. Vulnerabilitatea nu este despre a spune povestea vieţii tale oricui, oricând, ci despre a avea curajul de a pune sub lupă, cu riscul de a fi judecat, aspecte nevralgice ce ar putea să se însoţească de emoţii dificile – cum ar fi ruşinea, suferinţa şi frica –, precum şi despre a fi pregătit să le oferi celor din jur şansa de a‑ţi fi alături şi a te sprijini. Căci, dezveliţi de tot ce ne acoperă spre a ne prezenta lumii în cea mai strălucitoare lumină, suntem noi, cei adevăraţi. VIOLETA BORZEA, editor
-
"Cu mulți ani în urmă, am citit Cimitirul - mărturisesc, dintr-o curiozitate plină de neastâmpăr - și zău că n-a fost deloc ce mă așteptam să fie. A fost mult mai mult. Sarcastic și cu un umor fin, genuin, care te cucerește ireversibil, carismatic și sincer până la exasperare, Teleșpan ne propune un roman care, dincolo de aparența lejeră conferită de limbajul suburban, accesează câteva problematici majore. Personajul său este mandatarul unor opinii și credințe simple, dar profunde, care converg spre concluzia că fericirea vine din acceptare, și nu din cosmetizarea unor realități menite să îmbrace adevărul în straie strălucitoare, dar găunoase. Până la urmă, în fața morții, prilej de reflecție în carte, suntem cu toții lipsiți de argumente.Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la romanul Cimitirul, pe lângă incursiunea frustă într-o zonă la care alții nu se pot gândi decât după ce își scuipă în sân, este acela că poate fi citit de toată lumea: umorul și situațiile funambulești îi corup pe cei înclinați spre pudibonderie, în timp ce îi seduc neînduplecat pe ceilalți. De altfel, prima ediție este de mult epuizată, iar exemplarele care au mai circulat în rețeaua norocoșilor sunt pe cale de dispariție. "(Violeta Borzea, editor)
-
Proza ultrascurtă e precum cursa de 100 de metri plat. Clipești și ai pierdut startul, clipești din nou și e gata. Dar e proba regină a atletismului, cea care naște cel mai mare interes, cea pentru care pregătirea e draconică, cea la care departajarea e la milimetru.
Nic și Laura fac un adevărat maraton compus din curse de 100 de metri. Imaginează în doi, își predau ștafeta unul altuia (fără orgoliul semnăturii distincte), înlănțuie hohote de râs și emoții, dar și, uneori, gânduri ce se cer mai îndelung mestecate. Citiți și apoi jucați și voi jocul lor de-a proza ultrascurtă. Pe Ficțiuni Reale & LiterNet.
Răzvan Penescu – Fondator LiterNet/Admin Ficțiuni reale
Spune-se că în octombrie 1975, Ilie Năstase a înfruntat-o pe marea campioană Evonne Goolagong într-un meci demonstrativ de un singur set, în Mission Viejo, California. Deși a intrat pe teren îmbrăcat într-o superbă rochiță, Ilie al nostru a luat bătaie cu șapte la cinci, spre deliciul publicului american.
În cartea pe care o țineți acum în mână, Nic Popescu participă alături de Laura Stanciu într-un adevărat turnir de flash fiction – gen încă prea puțin dezvoltat la noi, dar care vine tare din urmă, iar perspectivele îi sunt trandafirii: se citește ușor și se râde. Asta-i partea luminoasă din flash fiction. Partea lui mai puțin simpatică este că se scrie foarte greu, și din acest motiv am numit „turnir” cartea celor doi; gândiți-vă la un meci amical, în care se joacă numai la fileu! Da, Scurt pe doi este o carte-spectacol, pentru deliciul cititorilor.
Mihai Buzea – scriitor
-
Poezia Luminiței Giurgiu vine să spargă ternul unei lumi aflate la marginile pierderii de sine printr‑o exhibare a unor realități care se clădesc în spatele cuvântului, cerând imperios restabilirea echilibrului prin recuperarea valorilor care au stat la temelia binelui și a frumosului. Versurile ei, modern structurate prin ingambamentul care torsionează ideea și provoacă neîncetat cititorul, sunt o dublă provocare: la accederea spre sensurile tainice, metaforice ale limbii, pierdute în decadenta eră a postmodernismului în care ne situăm literar, și la regăsirea drumului spre o imagistică vie, stridentă, uneori acut surprinzătoare, dar binefăcătoare pentru spiritul anemiat de tehnologizarea din ce în ce mai agresivă. O gură de aer proaspăt e lirica Luminiței Giurgiu, un drum inițiatic ce trezește, distruge banalitatea și recucerește profunzimile de gândire, sens și simțire ale celui care pătrunde în paginile cărții și în sensibilitatea unei poete care scrie cu o mână sigură de soldat îmbrăcată într‑o mănușă de catifea. Poeziile acestea sunt precum vinul vechi al cărui gust te înfioară și apoi te îmbată.
Andra Tisher
În universul poeziei Luminiței Giurgiu pare că au erupt, în același timp, toți vulcanii expresivității și ai simțirii. Acest lucru se datorează, în mare parte, vibrației necontenite, dar și tumultului de stări, afecte, incertitudini, uimiri, generate de întreaga sonoritate a vieții, cum spune poeta într-un vers. Este o poezie picturală și de-o versatilitate stilistică aparte, care pare să nu își epuizeze curând rezervele de cuvinte și de trăiri intense.Savu Popa
Iluzionistă desăvârșită a trucurilor cu figuri de stil, Luminița Giurgiu stăpânește prestidigitația sensibilității receptorului în cadrul unor stop-cadre lirice încărcate cu starea supremă, aceea de levitație lirică, te-am rugat nu te mai osteni să-mi oblojești fluturii reumatici din grădinile inimii/ nici spatele decoltat de trecerea timpului, dovedind în cel de-al patrulea volum al ei că magia fiecărei pulsații, care sfidează moartea, rezidă în poezie, acolo unde ce ai atins/ atins rămâne/ ce te atinge/ nu are sfârșit.Ștefana Dicu
-
Viața – o întâmplare cu oameni, alcătuită din zeci și sute de alte întâmplări care se combină într-o dioramă animată de infinite culori sufletești. Ca s-o înțelegi, trebuie să te prinzi în mișcarea ei de perpetuum mobile și s-o privești cu ochii minții, descompunând-o în fragmentele pe care Memoria le aduce la suprafață din timpuri imemoriale, din vremea arhetipurilor de la începutul lumii. Pentru că totul se petrece în același tipar al eternei căutări a iubirii ideale și a timpului care dă impresia că lasă lucrurile să se întâmple. Sub lupă, oamenii nu sunt decât variațiuni androginice care, sub impulsul ”voinței oarbe de a trăi”, își invocă mereu dreptul la fericirea întregului, cunoscută efemer și rămasă ca o rană deschisă în amintire.
Cartea Mariettei tocmai asta face: descompune lumea și o rearanjează în fața cititorului, dăruindu-i a doua viață – a doua șansă la retrăire și la înțelegere. Prin scrisul ei, întâmplările capătă noi dimensiuni, cea a lucidității pe care ți-o dă analiza la retortă și caracterul universal al situațiilor în care ne regăsim cu precizia acelor de ceasornic. ”Nu există fericire fără așteptare, perfecțiune fără zgârieturi imposibil de ascuns, lumea oamenilor continuă să rămână în acel punct instabil aflat între alb și negru, între lumină și întuneric – orice am face...” – acesta pare a fi mesajul cărții, după ce dezbraci fiecare povestire de ”carnea” ei reală și o privești cu ochii celui trecut prin aceleași situații, cu alți oameni, în alte vremuri sau locuri, dar cu aceleași trăiri. Marele său merit este esențializarea emoției umane într-o serie evenimențială ancorată într-o realitate atât de familiară, încât creează sentimentul familiarității, atât de necesar pătrunderii sensurilor de dincolo de ficțiune. Iar prozatoarea o face cu dezinvoltură și cu un talent pictografic genuin, încât scrierea își îndeplinește toate rolurile specifice: educă, revelând imagini ale existenței umane convertite în materie epică, impresionează prin diversitatea personajelor și a trăirilor, delectează printr-un stil marcat de autenticitate și naturalețe.
Andra Tischer, scriitoare
Cartea Mariettei Dobrin invită cititorul într-o lume a sentimentelor, a visurilor pentru care trebuie să ai curaj să lupţi, a femeilor care vor să se rupă de rolurile lor tradiţionale, dar, în acelaşi timp, vor să trăiască iubirea şi să-şi redobândească locul în propria viaţă. Multe personaje sunt frumoase adormite care vor să se trezească, să-şi cucerească libertatea şi independenţa, fără să ajungă totuşi să desconsidere dragostea în toate formele ei.
Este un volum al relaţiilor care au rădăcini în nisipuri mişcătoare şi nu ştii niciodată cât pot rezista şi cum se vor schimba, este o lume cu parfum italienesc, unde, prin intermediul unui cufăr, ai acces la alte poveşti, este un univers al iubirii ce poate reapărea după zeci de ani în locuri în care nu mai e aşteptată.
Alexandra Niculescu, scriitoare
-
Poveștile scrise în palmă ale Corinei Ozon își găsesc locul în paginile acestei cărți precum constelațiile luminând pe un cer senin sub ochiul atent al unei naratoare care încearcă să sesizeze dincolo de cuvinte fulguranța unei nostalgii ce traversează sufletul însetat de iubire, amintind neîncetat urgența trăirii depline, a iubirii fără măsură și a suferinței care pândește la fiecare colț. „Să nu te amăgești vreodată crezând că nu-ți vei mai aminti cu adevărat de ceea ce nu ai avut curaj să faci”, ne spune ea ca un avertisment, dar și ca un îndemn al setei de viață care o animă. Inspirându-se din izvorul bogat al fantasticului, al spiritismului, al șamanismului și al altor practici mai noi, personajele Corinei Ozon trec cu ușurință granițele realului pentru a se cufunda într-o ficțiune colorată, uneori cu umor, fără să uite să se întoarcă la o gravitate apropiată de un fior tragic, dureros al eșecului. Iubirea visată, sperată, dar risipită într-un cotidian al rutinei și secătuită de infidelitate și de violență, este precum o flacără muribundă care nu încetează să repete, ca o incantație a neîmplinirii: „Și, Doamne, cât de mult ne iubeam…” Dincolo de acest regret al uzurii sentimentelor, proza scurtă din acest volum reușește să aducă în prim-plan figuri puternic conturate, care se imprimă în memoria cititorilor fie prin această forță a trăirii, fie prin umanitatea pe care se străduiesc să o apere dincolo de orice slăbiciune a firii. Exercițiul din acest volum de proză scurtă al Corinei Ozon constă tocmai în a sesiza această parte luminoasă a ființelor pe care le pune în scenă. Pentru aceasta, ea face apel la un aliat fidel, identificat în această sintagmă sugestivă, puternică despre capacitatea de reziliență a ființei care caută fericirea adevărată: „între gest și cuvânt este timpul care vindecă”.
Dan Burcea, critic literar
Observația atentă, grija pentru înduioșare, resursele secrete de nostalgie
(naïve utopie du passė), toate acestea plus o facilitate a comunicării, o vocație a exprimării cu naturalețe fac din noua carte de proze scurte a Corinei Ozon, în mod paradoxal, o încununare a unei cariere aflate la vârsta maturității artistice.
După ce s-a manifestat prolific în romane și fluvii narative, iar acestea și-au cucerit deja un public, prozatorea își dă voie să atace genul prozei scurte, adică al orfevrăriei.
Bijuteriile ei - de aur sau argint, de gheață și de sentimente - sunt menite să fie citite și prețuite de cei care o creditează grație succeselor ei anterioare, dar și de cei care nu o cunosc încă, cei care o descoperă acum, căci cheia de preț a acestei cărți este emoția artistică. Talentul pur și franchețea observației, lumea fascinantă a unei vârste și amintirea unei frăgezimi de suflet mă duc cu gândul la Valéry Larbaud și la a lui Fermina Márquez. Căci acolo am mai găsit o asemenea finețe în descrierea stărilor, a tulburărilor infinitesimale. Și mai rămâne planarea de zbor de libelulă asupra misterelor și imaginației, într-un cuvânt un regal pentru lectură, pentru cititorul răsplătit din plin cu ceva deosebit, rafinat și de neuitat.
Cleopatra Lorințiu, scriitoare
Suita de proze scurte a Corinei Ozon ne înfățișează un adevăr dezgolit, constituindu-se într-un memento de un realism visceral al faptului că viața nu e doar o înșiruire de întâmplări duioase și perpetuu înălțătoare, ci și, prea adeseori, o "chemare la arme" ce nu ne dă de ales, situându-ne în fața unor situații obiectiv brutale sau aspre, precum și ireconciliabil tragice. Pastilele-poezii ce contrapunctează textele au menirea de a atenua duritatea condiției umane, care, de dincolo de învelișul vanităților noastre, ne sorocește însingurării și suferinței. Atât concretețea, cât și lirismul mângâietor al textelor sunt asigurate de elemente de fantastic pe care Corina Ozon le mânuiește cu dexteritatea marilor scriitori, netulburată de forța potențial dezechilibrantă a firului narativ.
Violeta Borzea, editor
-
Serenity Road este povestea unei femei de 40 de ani, mamă a trei copii, care pornește într-o călătorie de aproape 850 de kilometri pe Camino de Santiago, cu rucsacul în spate, căutând răspunsul la cea mai grea întrebare – să rămână sau să plece. Este povestea Irinei, care în drumul ei de 32 de zile – din San Jean Pied du Port până în Santiago de Compostela - întâlnește contexte și personaje care-i provoacă momente de reflecție, de alunecare în trecut sau de proiecție de viitor. La fel ca în Poveste de Crăciun de Charles Dickens, pelerinii pe care-i întâlnește devin oglinzi ale trecutului, prezentului și viitorului – primul îi arată ce lecții are de învățat din ce a trăit, altul o ancorează în prezent, indicându-i pilonii pe care se sprijină, iar ultimul îi arată o mostră din ce ar putea fi. Serenity Road este o carte despre curaj și asumare, despre regăsire și reconstruire de sine, la capătul unui drum inițiatic de 850 de kilometri, cu rucsacul în spate.
-
Elegantă şi subtilă într-un mod rafinat, elegiacă sau moralizator-caustică, Monica Nistorescu ne oferă o serie de pastile de observaţie cotidiană din care reies nu doar siguranţa consemnării şi simţul visceral al lucidităţii, ci şi faconda condeiului jurnalistic, totul sub semnul unui estetic lipsit de ostentaţie, ce constituie elementul aglutinant al volumului.
Fie că e vorba despre observaţia umanului, a socialului, fie că e vorba despre aducerea în atenţia şi în retina cititorului a unor toposuri cărora le conferă, prin ochiul propriu, semnificaţii noi, textele sunt fruste, sincere, limpezi, lipsite de clişee, iar acuitatea consemnării este, aici, apanajul unui scriitor cu un stil îndelung exersat, dublat de o veritabilă vocaţie stilistică.
VIOLETA BORZEA, editor
-
„Am citit întotdeauna cu încântare paginile de blog ale Eugeniei Crainic, în care comenta, cu aplicație și originalitate, în special cărți de proză din literatura noastră ori din cea universală. Nu m-aș fi așteptat însă să debuteze cu un roman polițist, gen periculos de dificil și pentru cei mai versați literați. Am pornit lectura, mărturisesc, cu suspiciune și un vag zâmbet de neîncredere. Dar, pe nesimțite, suspiciunea și neîncrederea mi-au fost spulberate, împrăștiate în cele patru vânturi. Romanul m-a cucerit treptat, incitându-mi mereu curiozitatea cu subtilă dibăcie artistică.
Eugenia Crainic se dovedește a fi o bună cunoscătoare a sufletului omenesc. Are portrete excelent creionate, discrete analize psihologice și situații pline de suspans, așa cum cere acest gen literar. Dialogurile sunt dinamice, iar numeroasele întâmplări creează un puzzle exploziv, multicolor, dar și atins de mister, în același timp, dându-i mereu cititorului iluzoria impresie că l-a dibuit pe adevăratul criminal. E o tehnică necesară pentru un bun roman polițist, tehnică pe care autoarea o stăpânește fără ezitări. Ea știe, de asemenea, să alterneze tonalitățile, când sentimentale, duioase, când dure, fără menajamente, introducând, din când în când, noi elemente surprinzătoare, capabile să răstoarne situații și să provoace altele, neașteptate. Este, de asemenea, atentă la detalii, peste care nu trece cu nepăsare, iar ritmul rămâne constant antrenant, nelăsând loc de lungi respirații.
Un roman care are toate ingredientele necesare unui bun roman polițist. Iar unul dintre ingredientele-cheie, după părerea mea, este umorul discret pe care-l descoperim în paginile acestei cărți, umor fără de care orice literatură devine mai săracă.
Debutul Eugeniei Crainic este unul pe cât de surprinzător, pe atât de matur, astfel încât ne obligă să îi așteptăm următoarele cărți cu încredere și încântare.”
Radu Țuculescu
„Acțiune captivantă, personaje și situații credibile, rigoare, documentare impecabilă, atenție la detalii, suspans – iată elementele din care e făurită cheia unui roman polițist de succes. O cheie pe care Eugenia Crainic pare să o fi găsit de la această primă carte. Scrie cu talent și curaj, cu siguranța celei care știe despre ce este vorba – ca reporter, i s-a ântâmplat nu o dată să ajungă la «locul crimei». Cititorii vor constata, sunt sigură, că acest debut este mai mult decât promițător.”
Lucia Verona
-
Dacă dialectica este arta de a ajunge la adevăr prin dialog, atunci Marietta Dobrin ne propune o dialectică a dorului. Dorul nu este doar o condiție a omului – conform extrapolării tiparului descartian, “îmi e dor, deci exist" –, ci și o stare de grație invocată și refuzată în egală măsură, căci pe de o parte e un sentiment elegiac și duios, pe de alta presupune o suferință nestrămutată ce vine din îndepărtarea față de cei dragi și față de casa natală, care devine, mai ales sub auspiciile înstrăinării, un ADN imposibil de ignorat. Fata cu cimbru în buzunar e, așadar, un omagiu adus amintirilor neprețuite ale copilăriei și tinereții – și, implicit, ale celor apropiați, așa cum au fost –, dar și o confesiune vindecătoare, menită să conserve o lume amenințată potențial de uitare.
(Violeta Borzea, editor)
Cartea Mariettei Dobrin este o colecție de amintiri distilate de depărtarea, în spațiu și timp, de locul de origine, către care autoarea se întoarce cu o intenție nostalgic-recuperatoare. Fata cu cimbru în buzunar de odinioară privește înapoi cu iubire și alege să compună această carte-album din imagini ale celor mai dragi locuri și oameni, decantate, dar și validate de distanța în timp și spațiu care le separă. Structurată în capitole scurte și limpezi – unele spuse în șoaptă de basm la gura sobei, altele ghidușe, cu tâlcul unor povești de șezătoare –, cartea se citește cu respirația la gură, cu nerăbdarea, dar și cu bucuria întoarcerii la matca identitară. Confesiunea concentrată și bine calibrată are ritm cumpănit și ton înțelepțit de experiența dorului-durere, înainte de toate, și poate tocmai de aceea are efectul unei ploi răcoroase de vară sau a unei îmbrățișări vindecătoare. Uneori obiectele evocă o lume din dorința de a o scoate din uitare, așa cum sunt tuciul sau șorțul, alteori obiceiurile campestre sunt repovestite ca și când ar putea ține timpul în loc, și așa sunt cele despre culesul viilor, fiertul magiunului, al săpunului, târguri sau drumuri la Magazinul Universal. Peste toate se înalță cele care imortalizează chipuri sau tipologii, de la cele ale părinților la cele ale bunicilor, ale surorilor sau ale vecinelor – dintre care face parte indimenticabila Marița –, neuitând din galerie pe cele ale prietenelor de-o viață – minunata Sânziana, bunăoară – sau pe cele de doar o zi, cum pare să fie străina profesoară de life-style ad-hoc din tren sau cea cu care vizitează într-o zi o galerie de artă. Două geografii spirituale aflate la confluență, cea de acasă și cea de adopție, compun relieful afectiv al autoarei, care se identifică nu numai cu tânăra care poartă perpetuu în buzunar, pe post de madlenă, cimbrul cu aroma copilăriei, dar și cu cea care confirmă, nel mezzo del cammin, lecția simplității, a modestiei și a iubirii.
(Ohara Donovetsky, scriitoare)
Când o citești pe Marietta, este imposibil să nu te regăsești într-o frântură de poveste. Are darul să scoată la lumină amintirile adormite și, pentru câteva momente, să le facă să strălucească. Precum obiectele de preț ținute în cufăr de străbunicii noștri, în basme sau aievea, pentru că farmecul este tocmai călătoria pe această linie imaginară pe care ne întoarcem în copilărie sau în diverse ipostaze ale vieții. Scrierile Mariettei fac parte din memoria colectivă, dar sunt acele colțuri în care n-am mai umblat de mult și unde, uneori, ne temem că doare dacă umblăm. Or Marietta reușește să ne ducă de mână, cu blândețe, în aceste felii din viață, care recompun o lume poate uitată, dar nu abandonată.
(Corina Ozon, scriitoare)
Fragment din carte:
Iarna, mama și bunicile mele fierbeau într-un tuci mare șunca, piftia, cârnații de băgat la oala cu untură, măruntaiele pentru umplut caltaboșul, apoi, când terminau cu toate, după Sfântul Ion, adunau jumările și untura veche, folosită la gătit, și le fierbeau într-un tuci special cu sodă ca să facă săpun. Dacă nu ieșea bine, îl tăiau în bucăți mici și-l mai fierbeau încă o dată. Bunica mea era o specialistă foarte pretențioasă, iar dacă săpunul nu ieșea cum dorea ea, era în stare să-l fiarbă la infinit. Noroc că experiența și priceperea ei nu dădeau niciodată greș. Îmi plăcea să stau cu ea lângă tuci și să amestec lichidul mai întâi subțire, apoi din ce în ce mai gros și mai leșios. Lemnele trosneau, focul ne privea cu mii de ochi scânteietori, făcându-ne să nu mai simțim frigul, și ascultam poveștile și vorba caldă a bunicii. A doua zi, când se răcea bine roata de săpun, o tăia în triunghiuri precise și le urca în pod, la uscat. Primăvara, în tuciul pentru păsări, mama fierbea mălai, urzici și pălămidă, hrană pentru bobocii de rață și de gâscă, iar de Paște, în tuciul de gătit, fierbea măruntaiele pentru drob și ciorba de burtă. Vara era anotimpul păsatului de mălai dulce, care se împărțea în ziua Moșilor de vară împreună cu merele dulci-acrișoare; apoi le venea rândul dulcețurilor de vișine, de căpșuni şi de cireșe, iar după mijlocul verii, roșiilor pentru conservă. Seara adunam roșiile din grădină în găleți, le spălam, le lăsam să se zvânte pe masa acoperită cu ștergare mari, iar a doua zi, dimineața devreme, le tăiam în bucăți, le dădeam prin mașina de tocat și le puneam la fiert în tuci. Un tuci mare, de câteva vedre. Împărțeam sarcinile cu surorile mele și nimeni nu protesta. Una se ocupa să țină focul viu, până când începea să bolborosească bulionul, apoi trebuia să-l țină molcom, iar asta era cel mai greu. Coceni, lemne, vlăstari uscați de viță-de-vie, toate erau bune de pus pe foc. Alta se ocupa cu învârtitul linguroiului în tuci. Încet, cu atenție, cu mișcări rotunde, de sus în jos sau circulare pe pereții tuciului. În timp ce fierbeau roșiile, spălam sticlele, le limpezeam bine și le așezam roată pe lângă foc, să se usuce și să se încălzească, pentru a putea primi în burta lor bulionul fierbinte și gros. După câteva ore de fiert, dintr-un tuci plin ochi abia mai rămânea jumătate. Apoi venea rândul toamnei, cu magiunul de prune și nelipsita zacuscă, hrană prețioasă pentru iarnă. Indiferent ce se afla pe foc, eu abia așteptam momentul final, când se umpleau toate sticlele și borcanele, iar noi, copiii, ne înarmam cu linguri și râcâiam pereții tuciului. Coaja aceea, de fructe sau de legume uscate la dogoarea focului, era cea mai delicioasă tratație. Tuciul cunoaște bine inima oamenilor. Roșie, vie, petrecăreață la nunți și la botezuri, neagră-vineţie, tristă și neîmpăcată la pomenirea celor adormiți.
-
Bine ați venit în lumea lui Tomiță, un motan care locuiește într-un magazin pentru animale plin de viață! Tinerii cititori, și nu numai, sunt invitați să exploreze universul plin de povești al celor care vizitează petshopul. Prin ochii lui Tomiță, copiii vor învăța concepte și principii care ne călăuzesc în viață, cum ar fi: prietenia, empatia, duioșia, precum și importanța bunătății.
-
Dacă această carte ar vorbi despre cel care i-a dat naștere și, implicit, despre ea, ar putea-o face împrumutând vocea unuia dintre personaje și ar spune cam așa: La urma urmei, tu trăieşti foarte intens povestea scrisă, nu? Cuvintele sunt carne, sunt sânge, frazele tale sunt corpuri. Acum ai o clonă din cuvinte după chipul şi asemănarea mea, un amalgam de fraze lungi din care se întrupează, ai acolo sângele meu, carnea mea, surâsul, sprâncenele, gesturile, ezitările, jocul, vocea mea.
Aș mai adăuga că Ovidiu Baron propune un roman dens, în care fantasticul și realul caută se vorbească și laolaltă, și canon, și împrumutându-și cuvinte ori stări, despre dragoste, reacția la ea și lumi diferite, ce se contopesc una în alta și se reinventează una din alta.
Robert Șerban
Un flux narativ scurtcircuitat de reflexe crepuscular-fantasmatice străbate problematica unui eros cu două chipuri, precum ale mitologicului Ianus, unul întors spre un trecut halucinant, straniu, celălalt îndreptat spre un prezent tulburător, pulsatil. Ovidiu Baron ne oferă o narațiune densă, magmatică, un periplu nevralgic și sincopat între atunci și acum, pe firul subțire, tot mai subțire al întâmplărilor, al devenirilor și al distanțărilor care, nod după alt nod, leagă trecutul de prezent. O scriitură fermecătoare, alertă, care se află, în permanență, sub sevraj poetic. Însă, înainte de toate, seva melancolică a evocării, clocotitoare, vascularizează destinul personajului, pentru care memoria devine o cutie de rezonanță a imaginației și a sensibilității.
Savu Popa
-
Luminița Giurgiu construiește spații cu firescul tuturor celor îndrăgostiți de poezie cu asupra de măsură. De altfel, întregul demers al volumului de față, feminin și cu tăieturi fine, poate fi privit prin lentila acestei pasiuni. Citind Floare carnivoră, speranța, ai senzația pregnantă că poezia este personajul central al cărții, o zeiță cu multe fețe care, în percepția autoarei, rănește și vindecă în același timp.
Anca Mizumschi
Pentru Luminița Giurgiu poezia este o provizie de trecut râul cel de hotar în care arunci pietricele ce zboară razant spre dincolo. Este o poezie a condensării imaginative. Trimite simultan lumini și umbre, ca o lumânare de călăuză în noapte, dându-i textului o tremurare afectivă permanentă. Mișcarea interioară a acestor poeme este țâșnirea, ivirea surprinzătoare ca atunci când se sparge coaja oului nevederii și se vădește lăuntrul. Este și o voință de puritate și purificare, exprimată dionisiac printr-o dez-mărginire a sinelui. Imaginile sunt percutante, încărcate de o povară a sensului, necăutate înadins, dând consistența lirică melifluentă. Forța și delicatețea acestor notații lirice vin deopotrivă dintr-o ciocnire de regnuri, ca și cum ne-am afla (sau ne-am întoarce) la un început de lume în care lucrurile nu s-au „deosebit” unele de altele: „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde/cu cât mai mult vuiet, cu atât mai puține frunze/un sens îl pierde pe altul, e galopul oglinzii/stai cu genunchii la gură și scrii poezii/în capul altora....”. Aglutinarea și fuga (inclusiv în sens muzical) sunt mișcările fundamentale ale acestui lirism feminin prin ardență și asociativitate.George V. Precup
Cititorule, pătruns în lumile acestei cărţi, cu greu vei mai putea să te desprinzi de ele! În labirinticele ei coridoare, vei întâlni tot ce n‑ai visat vreodată şi n‑ai crezut că poate deveni materie poetică, cu atâta naturaleţe şi atâta farmec. Lasă‑te în voia destinului şi paşii te vor duce în miezul unor lucruri care trăiesc o viaţă nouă şi, aprinse de un val de energie creatoare, fierb sub coaja unor cuvinte care până ieri îţi erau atât de familiare încât n‑ai fi crezut că se pot transforma în altceva, atât de surprinzător şi atât de diferit! Aici vei înţelege că nimic nu e ce pare a fi. Că dincolo de noi se află o mare de senzaţii care aşteaptă să le descoperi şi să le atingi, să le miroşi, să le duci la gură şi să te hrăneşti cu ele şi după ce vei închide cartea la ultimele ei silabe. În lumea lor de sunete şi culori, vei deveni şi tu, la rândul tău, un altul, sedus de graba lucrurilor de a se reinventa în „orele mici pântecoase“, când „cine nu‑i gata va înfia toate poemele de pe stradă“… Să renaşti odată cu ele, ce experienţă transfiguratoare, ce vârtejuri ameţitoare de scări urcătoare cu ferestre care se deschid întruna spre alte ceruri: aici „bărbaţii sunt păsări luminiţa giurgiu închise‑n femei“ şi „cântece fără căpăstru înverzesc urechile surde“, iscând mereu avalanşe de gând. Iar când te vei întoarce, cititorule, lasă un semn pe cartea asta că ai fost, ai trăit, ai învins şi că această călătorie ţi‑a fost prielnică până la capăt.
Andra Tischer
-
"Câteva dintre calitățile pe care eu le apreciez cel mai mult la o carte sunt simplitatea scriiturii, lipsa de pretenții intelectuale prin intermediul cărora autorul vrea să arate cât e el de deștept și naturalețea textului, adică autenticitatea acestuia. Confuz are toate aceste calități. În plus, această carte mai beneficiază de câteva atuuri foarte importante: povestea este una universală, plină de întâmplări credibile care se pot întâmpla oricărui om și care poate avea loc oriunde în lume, iar scriitura are o oralitate ușor de identificat încă de la primele pagini."(Adrian Teleșpan)"Știți melodiile acelea pe care le auzi o singură dată și te trezești fredonându-le o oră mai târziu? E semn că au intrat în tine. Cam așa e și cu cartea asta. Nu e Beethoven. E un cântec care pare născut la o chitară, pe plajă, lângă un foc de tabără, sub luna plină. Îl asculți zâmbind și îți dă o stare de plin. Îți rămâne pe piele ca niște fire de nisip. Gândul nu îți fuge în altă parte. Ești acolo, asculți și admiri sinceritatea omului care improvizează la chitară fără să încerce să îți demonstreze nimic. Cântă liber despre ceva-ul lui, timpul trece pe nesimțite, sădind în tine o senzație de bine. Să mai cânți, Alex! Să mai cânți!"(Natalie Ester)
-
Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.
Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.
Ana-Maria Negrilă, scriitoare
