-
Poemele în proză rebele pe care Andras Chiriliuc cutează să le scoată din sertarul adolescenței sale târzii pentru a ni le oferi, într-un gest suprem de generozitate artistică, se citesc dintr-o răsuflare. Imaginea poetului în extaz se suprapune peste titlul acestei plachete într-o redundanță semnificativă, ce introduce motive și teme poetice etern umane. E greu de ajuns la prospețimea expresiei trăirilor acestui „enfant prodige“, care ne restituie o parte din raportul intim dintre SINE și LUME.
-
Cu un pas mai aproape de maturitatea artistică, noul volum al lui Andras Chiriliuc ne prezintă un sine ipostaziat într-o multitudine de trăiri intense și inefabile, precum și în timpul unor experiențe pe care poetul le consemnează cu o sinceritate nealienată și o luciditate înduioșătoare. Forța și sensibilitatea se întrepătrund sub semnul poeziei, iar muzica pare să însoțească parcursul liric al poetului în cea mai ademenitoare expresie artistică, validând puterea vindecătoare a artei.“
(Violeta Borzea)
"Andras Chiriliuc are nevoie de poezie pentru, paradoxal, a-şi ordona existența. Versul alb e deja o experiență trăită. Poemele lui Andras Chiriliuc iradiază tenacitatea explorării, obsesia luptei împotriva mediocrității. Un preaplin de trăiri se transformă în expresie poetică."(Sanda-Maria ARDELEANU)
"Poeziile lui Andras Chiriliuc se constituie la modul extatic, ca revelaţii ale bucuriei de a trăi (aspiraţie dar şi universal panaceu). Este o trăire plenară a unui întreg univers planând în jurul unui unic şi irevocabil axis mundi care este Erosul. Este o noţiune diversificată, cu particulare conotaţii fremătând de dor – de dragoste şi de o nestrămutată dorinţă de a trăi."(Gheorghe Macarie)
-
Fără nicio îndoială, efortul conjugat al copiilor poate să mute munții, să deschidă inimile și ochii, să îi învețe până și pe cinici că frumusețea și bunătatea sunt permanent sub ochii noștri și că nu pot fi pervertite de nimic din întunericul lumii. Într-un volum în care aportul a două fetițe de 10 și 13 ani este definitoriu, suntem invitați la visare, dar și la reflecție. Cât de importantă este comunicarea în zilele noastre? Cum putem aboli distanțele când suntem nevoiți să acceptăm amenințarea înstrăinării de cei dragi? Această carte este, de fapt, o punte peste mări și țări între o bunică și o fetiță, o invitație la comunicare, la convertirea dorului în cuvinte zburătoare, o felie de iubire transpusă în texte călătoare, o lecție despre generozitatea iubirii, o frântură de eternitate. Fiindcă, nu-i așa, doar astăzi Lia are 10 ani, doar astăzi vizează și vede flori în tot ce o înconjoară - ce stare de grație, nu-i așa? -, doar azi o definesc trăiri și stări puse în cuvinte sub semnul sincerității absolute și al purității vârstei. În acest dialog sensibil și duios - dar cu valențe profund educative - între Lia si Cristina, partea artistică, respectiv ilustrațiile și coperta, a fost asigurată integral de Sofia Matei, o artistă tânără, de numai 13 ani, cu un palmares deja vizibil în mediul artistic, care a înțeles perfect dialogul dintre fetiță și bunică. Acest volum are o pagină de Facebook dedicată, astfel că cei interesați sunt invitați să o aprecieze: https://www.facebook.com/profile.php?id=100093042340382
-
Am avut sentimentul unei comunicări adevărate cu textele (...), care ating – prin interogație, elipsă ori printr-o discontinuitate esențială – chiar poezia.
Gabriela NEGREANU
Opera de până acum a lui George Nina Elian are organicitate, consistență, dar și o fluiditate care o predispune la permanenta devenire prin autoîmprospătare. Căutătorul tangențial și poetul (și ce poet!) identifică febril, aproape nonstop, resursele unei regenerări poetice alerte, viabile, susținute. Nimic gratuit, nimic la întâmplare în versurile autorului oltean. O poezie de o coerență vecină cu scânteile sacre din miezul revelațiilor. O poezie nu doar de citit, ci și de simțit, recitit, regândit. O scriitură mereu pe limită, care se refuză stărilor facile sau poziționărilor terne, comode. Și, repetând a nu știu câta oară, un căutător care, tangențial, este (și) poet.
Cosmin DRAGOSTE
Devenirile lui George Nina Elian dau mărturia unei matrice existențiale ce aduce la un loc filosofia și teologia, împăcând contrariile, „liniștind” un posibil destin potrivnic. Chiar și acolo unde invectiva se strecoară, unde tonul ridicat pare să câștige primul plan, ele sunt îngăduite doar pentru a contrasta cu sensul general al unui parcurs de la care conștiința poetică nu poate abdica. Evident, vorbim de un univers aparte, unde înaltul și teluricul se îngăduie reciproc, între care prind formă „mirările poetice”.
Marius MANTA
-
Ce se poate întâmpla când părinții își țin copiii sub un clopot din sticlă? Sau, mai rău, într-un oraș din sticlă? Unde dispar joaca, imaginația? Ce se întâmplă cu dragostea? Finn și Rebecca, protagoniștii Poveștii orașului din sticlă și a fulgilor zburători, ne învață că, orice ar fi, prietenia rămâne. Mai mult decât atât, că iubirea și bunătatea copiilor pot salva lumea părinților. Cu siguranță voi pune această carte sub bradul de Crăciun al fiicei mele și mă voi asigura că nu avem pereți invizibili în jurul nostru.Lavinia BălulescuAcompaniată de ilustrațiile foarte inventive ale deja celebrei Anca Smărăndache, Suzana Tănase spune o poveste foarte actuală despre starea relațiilor dintre copii, părinți și lumea care îi înconjoară și o face cu naturalețe, cu tandrețe și cu dedicare. Povestea orașului din sticlă și a fulgilor zburători este nu doar un basm atent asamblat la sfârșitul căruia părinții vor simți nevoia să-și strângă în brațe odraslele, ci și o ilustrare a forței cu care speranța, prietenia și iubirea ne pot modela viitorul.Cosmin Leucuța
-
Proza ultrascurtă e precum cursa de 100 de metri plat. Clipești și ai pierdut startul, clipești din nou și e gata. Dar e proba regină a atletismului, cea care naște cel mai mare interes, cea pentru care pregătirea e draconică, cea la care departajarea e la milimetru.
Nic și Laura fac un adevărat maraton compus din curse de 100 de metri. Imaginează în doi, își predau ștafeta unul altuia (fără orgoliul semnăturii distincte), înlănțuie hohote de râs și emoții, dar și, uneori, gânduri ce se cer mai îndelung mestecate. Citiți și apoi jucați și voi jocul lor de-a proza ultrascurtă. Pe Ficțiuni Reale & LiterNet.
Răzvan Penescu – Fondator LiterNet/Admin Ficțiuni reale
Spune-se că în octombrie 1975, Ilie Năstase a înfruntat-o pe marea campioană Evonne Goolagong într-un meci demonstrativ de un singur set, în Mission Viejo, California. Deși a intrat pe teren îmbrăcat într-o superbă rochiță, Ilie al nostru a luat bătaie cu șapte la cinci, spre deliciul publicului american.
În cartea pe care o țineți acum în mână, Nic Popescu participă alături de Laura Stanciu într-un adevărat turnir de flash fiction – gen încă prea puțin dezvoltat la noi, dar care vine tare din urmă, iar perspectivele îi sunt trandafirii: se citește ușor și se râde. Asta-i partea luminoasă din flash fiction. Partea lui mai puțin simpatică este că se scrie foarte greu, și din acest motiv am numit „turnir” cartea celor doi; gândiți-vă la un meci amical, în care se joacă numai la fileu! Da, Scurt pe doi este o carte-spectacol, pentru deliciul cititorilor.
Mihai Buzea – scriitor
-
Firește că vorbim despre dialog în tradiția instituită de Platon. Cultura noastră în Europa este în permanență fuziunea dintre perspectiva alexandrină, platonică și neo-platonică a lumii, și cuvântul Evangheliei. Multă lume crede că dialogul e o discuție între două persoane, și este, tehnic vorbind, dar termenul grecesc e compus cu prepoziția dia, care implică străbaterea unui teritoriu.Teodor Baconschi Dialogul să învăță într-adevăr, dar ca să înveți să faci dialog, să te situezi într-un dialog, există niște minime condiții necesare. În primul rând, trebuie să îți placă oamenii, să îți placă simplul fapt de a sta de vorbă. Să ai deschidere, să fii onest, să dai dovată de sinceritate, să ai o cultură minimă și să admiri. Simona PredaCel care știe să vorbească și să asculte, bine intenționat, om al păcii, este cel care asigură ziua de mâine, care face posibil viitorul. Pentru aceasta e obligatoriu ca omul să nu se considere „depozitarul adevărului” și să aibă un real interes pentru celălalt, cu convingerea că alteritatea nu alterează, ci îmbogățește (în cel mai bun caz) sau, măcar, limpezește și ne pregătește de negociere și consens.Laurențiu-Ciprian Tudor
-
Redus!
Despre Antologeek:
Nu știu cum va arăta poezia viitorului, cu atât mai puțin geekșii de peste o jumătate de secol sau de peste un secol. Care vor fi deliciile de nișă? Poate Insula iubirii va deveni un soi de Squid games sau poate chiar „iubirea” va avea alte înțelesuri, cum am văzut că tinde să aibă de la secol la secol și de la zonă culturală la zonă culturală. Poate că jocurile video vor deveni de-a dreptul realități virtuale și poate că unii vor alege să trăiască exclusiv acolo. Poate că cinemaul va fi făcut de AI și fiecare om își va putea face filmele lui pentru el și prietenii lui. Poate că manga și anime vor rămâne niște relicve culturale ca stampele japoneze, iar universurile derivate din ele vor avea o cu totul altă formă și viață. Un lucru știu însă sigur: va exista poezie. Poate nu în această formă, însă poezia bună, chiar dacă își schimbă forma, tinde să își păstreze sensul și esența un timp destul de îndelungat. Așa că, da, sunt convins că și peste o sută de ani textele din această antologie vor putea fi gustate de publicul viitorului, pentru că sunt aici 32 dintre cele mai expresive și mai intense voci poetice ale momentului. Și ele vor sta mărturie poetică și antropologică pentru acest moment din „trecut”.Cosmin Perța
„NU dezbatem marile tematici ale universului”, zice Andrei Zbîrnea în cuvântul lui înainte, majusculându-și negația. Poate că nu (deși adevărul e că eu cred contrariul); dar cert e că ce se dezbat aici sunt marile teme ale umanului. Antologia asta fermecătoare, lipsită de temă, de concept, de ambiții ideologice de orice fel, e de fapt diversă ca poezia însăși. De la Insula Iubirii la Rilke, de la espresso la Chat GPT, de la finala cu Liverpool la stimulare magnetică transcranială, nimic din ce au atins vreodată creierul & inima umane nu lipsește din paginile ei. E așa de reconfortant că astfel de antologii sunt încă posibilă. Ele (rare) demonstrează ceva esențial: că poezia însăși e încă posibilă.Radu Vancu
Deși către tine, cel de peste 2 000 de ani, poate părea un subtitlu/mesaj utopic, Antologeek vorbește despre serile noastre din 2024, în singurătate sau în familie, cu bolul de popcorn, pe Netflix sau cu un podcast în căști despre ultimele evoluții ale conflictelor la nivel global. Cum zicea comediantul Teo într-un număr de stand-up, trebuie să ne gândim la arheologii viitorului în momentul final al existenței noastre. Când lăsăm ceva în urmă, de exemplu această antologie, mimica noastră nu-atât-de-serioasă sau un text cu fruntea descrețită în care NU dezbatem marile tematici ale universului ar putea să-i amuze pe arheologii de peste 2 000 de ani. Asta dacă va mai exista această meserie în nomenclatorul profesiilor de atunci. Sigur că aceștia vor avea teorii controversate care să izoleze definiția Inteligenței Artificiale din 2024 și că ne vor spune deschis cine cred că sunt Bianca, Alin, Marius și Ioana (voi aflați înaintea lor din cartea asta). Totuși, numele Antologeek va plăcea tuturor, la unison. E singura mea certitudine pentru peste 2 000 de ani referitor la această plachetă. Revenind în laboratorul Antologeek, țin să menționez că a fost o experiență pe repede înainte, cu sufletul la gură, o iubire de-o vară, care a debutat în mai de la propunerea Cristinei Munteanu, susținătoarea #1 a proiectului. Am trecut de la brainstorming la ideea de tematică venită de la Bogdan-Alexandru Petcu (subculturi și culturi pop în poezia contemporană românească), iar apoi am primit și numele Antologeek de la Alexandru-Codruț Ivașcu. A urmat heirupul de câteva zile de a contacta cei treizeci și doi de autori, urmat de religiozitatea unora de a respecta termenul-limită și de prelungiri de deadline motivate de vacanțe de vară și concedii. Nume noi au fost adăugate pentru a completa puzzle-ul lipsă la început de august. Toate aceste ramuri ale Antologeek, nu neapărat într-o succesiune cronologică, sunt de vină pentru produsul finit, care se vrea doar primul din universul poetic Arcane, care se naște cu ocazia asta. Sunt recunoscător tuturor celor care au făcut Antologeek posibil. Îi doresc să-și găsească mulți cititori curioși, inteligenți și cu simțul umorului dezvoltat!Andrei Zbîrnea
Despre Antologeek 2:
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare.Andrei Zbîrnea
Un ghem de gânduri, un pot-pourri de poezie modernă, un nod gordian în căutare de un Alexandru, dar rezolvat de un Andrei, dar ce mama naibii caută un muzician trecut prin Sindromul Impostorului in 4 acte scriind despre asta? Poate e „tremurul din vocea lui Byron care ne dezvăluie măștile cu care defilăm în fiecare zi”, poate e targetul hip care riscă să se identifice cu temele și să nu trebuiască să caute Terms and Conditions, poate e penchantul pentru mici (sau mari) referințe muzicale, fie ele chiar și un name-dropping. Totul gravitează în jurul muzicii până la urmă. Poezia nouă e, pe bună dreptate, mult mai interesată de fond decât de formă acolo unde noi, dinozaurii, încă petrecem nopți albe analizând cele 3000 de rime potențiale ale lui bunăoară și cum să înghesuim 7 silabe în 5 sloturi pronunțabile muzical. Ah, libertatea versului liber! „Anyone here in 2025?” De la bănuțul pentru Witcher până la axioma că la 16 ani n-are cum să-ți placă folkul dacă nu ești obligat, trecând prin Facebook, anunțând zilele de naștere ale morților
și prietenilor vechi cu rate la bănci și chelie, din lista de playlisturi posibile dintr-un telefon pierdut în benzinărie, cel mai tare ne place Ozzy.
Sergiu „6” Mitrofan – byron
Antologeek 2 cuprinde texte ale unor poete & poeți foarte tineri, aflați, majoritatea, înainteadebutului, dar și ale unor autoare și autori ultra-consacrați, fiecare strecurând „muzici și faze” în poezia pe care o scriu. Tocmai mixul de experiențe sociale distincte, amestecul de imaginar, analogic și digital, filtrele diferite care captează realul, unul ironic-„instagramabil”, celălalt ludic sau caustic, dau o vibrație aparte cărții. Mai trăim în aceeași lume, în același imaginar, în același limbaj, în aceeași muzică? Pe de o parte, o sensibilitate fragilă, un cod etic ferm, postumanist și un nou limbaj, mixat trepidant, autoironic și postironic, pe de alta – scepticism, experiment, nostalgie. Cartea de față arată potențialul uriaș și diversitatea poeziei contemporane, de la nedebutați la clasicizați.
Sfat: fă-ți un playlist în timpul lecturii. Realitatea este amorfă, trebuie filtrată prin muzică & poezie. S-ar putea să capete sens.
Bogdan Crețu
-
pielea mea răcește lumea s-a materializat din dorința de a explora din mai multe unghiuri, prin intermediul poeziei, criza ecologică actuală. Structura cărții, organizată pe secțiuni conceptuale: Cimitirul perceptiv, Cronici industriale & antropocen, Seva. Pielea. Memoria și Etică & ierarhii ale suferinței, reunește voci poetice contemporane care abordează teme acute, poziționând poezia la intersecția dintre ecologie și realitatea contemporană: de la confruntarea directă cu noua natură a Antropocenului (poluarea cu plastic, betonul urban, deșeurile) (microorganisme de plastic înghițite zilnic sau între 30 și 100 de tone de gunoi într-o viață) la fenomenele sociale și emoționale derivate din criză. Textele surprind nu doar dezastrul fizic al defrișărilor (Pădurea interzisă), ci și efectele psihologice ale schimbărilor climatice, anxietatea ecologică și alienarea indusă de supra-informare și doomscrolling. Prin juxtapunerea lumii naturale cu cea artificială și tehnologizată (cu referințe la AI, chat gpt și dependența de ecrane), poemele din antologie investighează mecanismele prin care omul se detașează de mediul organic, ajungând să medieze chiar și percepția naturii prin algoritmi. Sper ca volumul să fie receptat și ca manifest al conștientizării acestor probleme și să invite la o reevaluare a raportului fiecăruia dintre noi cu mediul în fața acestor provocări esențiale.
Carmen Florea
La răscrucea dintre proiect utopic și luciditate angoasată, speranță și anxietate, eco-poezia antrenează nume diverse și tonalități diferite, febrile, apocaliptice, angajate abecdoticului conotat social sau politic-vitriolante, într-o meditație ghidată de limitele, ca și de urgențele lumii vii. Dincolo de metamorfozele vocilor rostitoare, poemele din volumul de față împărtășesc o viziune comună asupra modului în care valorificăm relația cu mediul, renegociind, implicit, granițele egoismului și individuației. Autorii și autoarele antologate propun discursuri al căror pretext ecologic devine punct de plecare în reflecția asupra condiției umane, în ipostazele ei proteice, contradictorii, prinse între degradare și regenerare. Dacă totul începe cu tine, pielea, cel mai mare și, paradoxal, cel mai puțin dilematic organ, conține răspunsurile de bază la iminența unei catastrofe, ale cărei consecințe nu sunt niciodată doar materiale.Olga Ștefan
Știi că natura nu există în sine. Nimic nu este mai indiferent unui peisaj decât să îi spui că e peisaj. Că plonjezi în mitologia antică a legăturii dintre elemente și zei, ori în aventura medievală a adăpostului natural în fața condițiilor potrivnice ori în vertijul psihologic pus de romantici pe seama descrierilor, toate par jucării academice pe lângă senzația reală. Desigur, un pic plictisitoare senzație, cum nu mă satur să explic în selecțiile citEști, în diferența dintre pădurile cutreierate în amintire de Eminescu și cele reale, la prezent,dar totuși reală. În același timp, miza ecologică schimbă definiția naturii în poezie. Și în această antologie ai 22 de abordări care îți propun tot atâtea reformulări ale relației cu (ceea ce la școală s-ar numi) ”tema”. Cele patru secvențe în care se așează intervențiile poetice asupra mediului, Cimitirul perceptiv, Cronici industriale & Antropocen, Seva. Pielea. Memoria și Etică & Ierarhii ale suferinței, îți dau ocazia să îți organizezi propriile ieșiri din ceea ce trebuia să înveți în materie de literatură. Și relația esențială devine de la text la text pronunția. Ritmul în care te recunoști, imaginea prin care regăsești fluxul unei zile în afara betoanelor de zi cu zi.Răzvan Țupa
-
Citind Vreau să rămân copil, e greu să nu aluneci pe loc într un univers până nu demult familiar. Aici, candoarea și entuziasmul de a cunoaște lumea se iau de mână cu tonul ușor sfătos ce ascunde o morală strecurată delicat în poveștile volumului. Ca într-o oglindă cu două fețe, observăm un om mare ce-și spune că ar vrea să rămână copil și căruia revenirea la poveștile de odinioară – care reprezentau cupola întregii lumi – îi va fi mereu acasă. Apoi, pentru că în sufletul oricărui copil pare a rămâne viu un sâmbure de înțelepciune divinatorie chiar, el știe că timpul inocenței e (cel mai) efemer, ceea ce face desprinderea cu atât mai grea. Așa încât e greu să nu aluneci în vraja unei lumi desăvârșite a copilăriei, pe care o regăsim neatinsă în paginile acestei minunate cărți. (Andra Samson, scriitoare)
-
Redus!Toată lumea îl cunoaște pe Peter Iepurașul, dar câți o cunosc pe Jemima, rățușca naivă căreia nu i se permite să își clocească singură ouăle și pleacă să își caute un loc de cuibar? Ei bine, suntem bucuroși să v-o prezentăm, suntem siguri că povestea ei va fi motiv de încântare pentru copii și părinți deopotrivă, mai ales că toate lucrurile sunt minunate când se termină cu bine.
-
Durerile nașterii și nespusele trăiri ale femeilor devenite mame au fost, într-un februarie friguros, tema dezbaterii la clubul de carte „Lecturile Insomniacelor“. Începând din primăvara anului 2023, acest club de carte, proiect al „Festivalului Internațional de Carte Transilvania“, promovează literatura feminină, în special autoarele din țara noastră. „Ce nu spun femeile“ a fost tema dezbaterii din februarie 2024, iar timpul a fost insuficient, în acea seară, pentru cât de multe au ele de spus atunci când pare că nu spun nimic. Pierderea unui copil, nopțile nedormite, menstruațiile abundente și dureroase, fardul din vitrină pentru care nu sunt suficienți bani, presiunea pe care o simți să arăți sau să te comporți cum se așteaptă ceilalți de la tine, cutumele care trebuie respectate și fusta prea scurtă care nu te face neapărat o femeie ușoară... Astfel s-a născut ideea unei antologii despre ce nu spun femeile. Cu proze inspirate de femei care au spus lucruri nerostite până atunci, nu ca să își plângă de milă, ci doar pentru a arăta cât de puternice au fost sau au devenit. Nu ne-am dorit texte melodramatice. Am vrut ca prozele din acest volum să fie despre femeile care inspiră, care te ajută să vezi viața altfel, indiferent dacă personajul principal este pozitiv sau negativ, dacă e vorba despre o personalitate care a schimbat istoria sau despre vânzătoarea de la magazinul din colț. Sunt povești triste sau joviale, dar care transmit ideea de putere feminină. Femeile și-au impus dintotdeauna o anumită autocenzură, păstrând pentru ele gânduri, sentimente, îndoieli, pentru a menține un echilibru în viața tuturor, mai puțin în a lor. Ce ar fi însă dacă într-o zi, cititorule, aceste gânduri nerostite ți-ar fi prezentate fără menajamente? Ai fi uimit sau surprins de aspecte la care nu te-ai gândit sau te-ai simți un pic mai bine aflând că și altele/alții simt ca tine? Nu știm ce va schimba în sufletul tău, cititorule, lectura textelor următoare, dar te invităm călduros să afli! (Coordonatoarele antologiei, Luminița Rusu și Bianca Tămaș)
-
Festivalul de poezie „Gellu Naum”, aflat în anul 2025 la cea de-a XXIII-a ediție, este un concurs de creație literară care se desfășoară pe două secțiuni (gimnaziu și liceu) și care antrenează în fiecare an un număr tot mai mare de tineri, dornici să fie jurizați de scriitori reprezentativi ai momentului. Este un proiect de suflet, început în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany, pe atunci profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București. Concursul se regăsește în Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale de mai bine de 15 ani, semn că eforturile noastre de a organiza acest festival de poezie sunt apreciate și recunoscute. Creațiile elevilor distinși cu premii și mențiuni la cele două etape ale concursului (regională și națională) se regăsesc în antologii de poezie, apărute la un interval de trei ani, la editura „Casa de Pariuri Literare”, începând cu anul 2017: Cabaret Voltage – 2017, Atenție, nu se mai închid ușile! – 2020, În haine străine – 2022 (liceu), Jocul de-a luna – 2022 (gimnaziu). Cele două antologii care fac parte din colecția „Arcane”, coordonată de Andrei Zbîrnea, cuprind texte ale elevilor de liceu premiate în perioada 2023-2025 – Magnolia cu parfum de nu-mă-uita, respectiv de gimnaziu – No Reply. Fiți autentici, dragi copii, nu încetați să iubiți poezia! Lăsați pe hârtie urme ale trecerii voastre prin lume!
Virginia Olaru
-
Fără nicio îndoială, efortul conjugat al copiilor poate să mute munții, să deschidă inimile și ochii, să îi învețe până și pe cinici că frumusețea și bunătatea sunt permanent sub ochii noștri și că nu pot fi pervertite de nimic din întunericul lumii. Într-un volum în care aportul a două fetițe de 10 și 13 ani este definitoriu, suntem invitați la visare, dar și la reflecție. Cât de importantă este comunicarea în zilele noastre? Cum putem aboli distanțele când suntem nevoiți să acceptăm amenințarea înstrăinării de cei dragi? Această carte este, de fapt, o punte peste mări și țări între o bunică și o fetiță, o invitație la comunicare, la convertirea dorului în cuvinte zburătoare, o felie de iubire transpusă în texte călătoare, o lecție despre generozitatea iubirii, o frântură de eternitate. Fiindcă, nu-i așa, doar astăzi Lia are 10 ani, doar astăzi vizează și vede flori în tot ce o înconjoară - ce stare de grație, nu-i așa? -, doar azi o definesc trăiri și stări puse în cuvinte sub semnul sincerității absolute și al purității vârstei. În acest dialog sensibil și duios - dar cu valențe profund educative - între Lia si Cristina, partea artistică, respectiv ilustrațiile și coperta, a fost asigurată integral de Sofia Matei, o artistă tânără, de numai 13 ani, cu un palmares deja vizibil în mediul artistic, care a înțeles perfect dialogul dintre fetiță și bunică. Acest volum are o pagină de Facebook dedicată, astfel că cei interesați sunt invitați să o aprecieze: https://www.facebook.com/profile.php?id=100093042340382
-
Dan Matei, un debut absolut surprinzător, o carte care acoperă primii ani de dupa Revoluție, cu atmosfera aceea postapocaliptică și total nebună. Un roman care merită o soartă mai bună (ma refer la receptare). Bogdan Alexandru-Stănescu, Suplimentul de cultură nr. 424, ianuarie 2014 La aproape 35 de ani de la Revoluție, apar în literatura română tot mai multe cărți cu subiecte ancorate în tulburii ani ’90, ai tranziţiei postcomuniste. Motivul e legat de maturitatea, de experiența și distanța necesare generației care s-a dezvoltat în acei ani pentru a explora narativ, cu toate instrumentele stilistice, estetice, ideologice, mentalitare, istorice, sociologice ș.a.m.d., spațiul și contextul social care i-a format. Dan Matei este unul dintre acești exploratori, care, în cartea de față, ce analizează distopic și postapocaliptic primii ani de după Revoluție, creează o frescă socială de o acuitate înspământătoare, chiar dacă este trecută uneori prin filtru oniric sau suprarealist. Literatura noastră are nevoie de un roman social de bună calitate, care să sondeze în adâncime straturile corupției, ale oportunismului și ale confuziei generale care ne-au marcat istoria recentă, iar Dan Matei este în momentul de față unul dintre cei mai expresivi reprezentanți ai acestei direcții. Cosmin Perța
-
Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.Bianca Burța-Cernat Bianca Burţa‑CernatBianca Burţa‑CernatMeritul Imberiei lui Ovidiu Pecican stă în configurarea autentică a structurii sufleteşti complexe a intelectualului (idealist) şi a raportării lui conflictuale la lumea din jur.Gabriela GherghişorÎntrebuinţând figura lui Don Juan, un personaj de anvergură al prozei universale, plasat într-o lume promiscuă şi lipsită de orizont, violentă adesea („ca un abator”), un Don Juan îndrăgostit, îndoliat şi speriat de ratare, cu mai multe „plăci de personalitate” care nu se suprapun, împletind, de asemenea, o proză a cotidianului (din care nu lipseşte povestea) cu cea a analizei psihologice (ce mai păstrează, din primul roman, fine irizări expresioniste), Ovidiu Pecican dă în Imberia un roman frumos, care se citeşte cu plăcere.Sanda CordoşRomancierul reabiliteaza mitul lecturii placute si al prozei captivante. [...] Ovidiu Pecican a scris o carte pentru primul raft al prozei de azi.Ion MureşanOvidiu Pecican reabilitează mitul lecturii plăcute şi al prozei captivante.Ion MureşanCred că romanul e un cosmos compensator, o uriaşă revanşă la mediocritatea existenţei, a cărei frumuseţe se destramă în timpi exasperant de descompuşi, ce se lasă reconstituiţi cu greu şi numai câteodată. Cred, de asemenea, că romanul îţi taie respiraţia, te întoarce pe dos şi te face să visezi la el multă vreme.Ovidiu Pecican
-
Descopăr cu plăcere vocația epică a poetei Cleopatra Lorințiu și mai ales pe aceea de critic și istoric literar. Adevărul e că volumul se citește pe nerăsuflate, mai ales de către cei care au cunoscut-o personal, i-au citit cărțile de poezie de început, i-au fost aproape ca generație, dar și prin colaborarea la aceleași publicații sau edituri. Evocări, interviuri cu urmașii, cronici literare sau plastice dedicate cărților sau expozițiilor unor figuri ilustre ale literaturii române sau ebraice, reunite într-un fascinant eclectism, compun această carte densă, un eșantion de erudiție și scriitură sapiențială, o înaltă dovadă a iubirii de carte, de culorile visului și de oameni a poetei Cleopatra Lorințiu.
Geo Vasile
Cleopatra Lorințiu crede că viața e prea scurtă și timpul neiertător: de aceea, toate iubirile și întâlnirile cardinale contribuie la destin, cu o condiție: să nu le lași să te schimbe. Iar binecuvântarea vieții Cleopatrei Lorințiu este că întotdeauna a știut ce are de făcut. (…) Cleopatra Lorințiu este autor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat. Cărțile ei s-au scris din viață.Ionuț Vulpescu
Cleopatra Lorinţiu este o profesionistă a seducţiei prin limbaj. În fiecare dintre ipostazele sale, poetă, prozatoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune, diplomat, este limpede, expresivă, sigură pe sine, ştiind să surprindă esenţialul şi din întâmplările aparent derizorii. În literatură, conferă sens şi nobleţe durerilor, sfâşierilor, experienţelor care dor până la os. Ca jurnalist, a aşezat o lumină puternică asupra figurilor marcante din cultura română. Prin tot ce este, Cleopatra Lorinţiu dezvăluie o ereditate rafinată, şlefuită de un destin scris frumos. Mă gândesc la şansa de a călători şi de a pătrunde în spaţii, culturi şi civilizaţii descântate de istorie, pe care le-a transpus memorabil în cărţi şi în filme. Cleopatra Lorinţiu trăieşte intens, cu toate simţurile, şi scrie cu colţul inimii. O decupez din câteva amintiri plutind spre neuitare. O văd râzând pe malurile Senei. O văd încordată, pe culoarele Televiziunii Române. O văd din profil, surâzând sub o pălărie de pai care o apără de toate şi de sine.Clara Mărgineanu
Tare bucuroasă sunt pentru apariția, în curând, a acestei cărți a cărei atentă organizare și pregătire a durat aproape un an. Nu doar pentru că autoarea este Cleopatra Lorintiu, o personalitate culturală complexă, ci și pentru că volumul cuprinde texte singulare, de mare însemnătate, consemnate de-a lungul timpului și adunate acum în volum, în trei secțiuni distincte ce cuprind rememorări, întâlniri și interviuri cu personalități marcante ale literaturii române și ale culturii, în general. Gheorghe Tomozei, Cella Seghi, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Ovidiu Bojor, Iosif Sava, Mariana Nicolesco sunt doar câteva dintre numele evocate în volum, iar despre întâlnirea cu ei autoarea povestește cu implicată dragoste și nostalgie, argumentând pe alocuri cu fotografii și documente personale ce atestă nu doar relaționarea cu aceștia într-o fericită congruență a destinului, ci și diversele etape ale acestui parcurs senzațional. Cleopatra Lorințiu este scriitor, jurnalist, realizator de televiziune și diplomat, cu o activitate literară prolifică și cu remarcabile realizări culturale, în prezent una dintre cele mai fascinante personalități din sfera culturală. Onorată peste poate pentru acest demers literar întreprins împreună, dar mai cu seamă pentru cartea ce își va începe viața în foarte scurt timp.Violeta Borzea, editor
-
Arcane survolează și cartografiază foarte multe teritorii poetice. Uneori, Arcane e magie pură și se construiește strunind pocaluri, artefacte și ambrozie. Alteori, Arcane e acel sens abscons la care ajungem după foarte multe relecturi. Există și momente în care Arcane aduce poezia în tărâmul geek, unde imaginația guvernează peste faptul cotidian. Când intră în sfera tarotului, arcanele baleiază între călătoria spirituală și autoreferențialitatea care poate da naștere celor mai de impact versuri. Arcane încapsulează poezia sub formele sale variate: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare. Andrei Zbîrnea Poezia din această antologie vine dintr-un spațiu al vulnerabilității conștiente și al insurgenței afective. Sinceritatea nu are nevoie de convenții, nu cere voie și nu face reverențe, nu se explică, nu vrea să convingă, ci expune, revendică, întreabă. Denunță verdictul invizibilizării, subminează așteptările normative cu o sinceritate deconcertantă și cu expectativa unei schimbări necesare. Într-o societate în care discursul public e încă traversat de frică și rușine, aceste poeme nu idealizează, nu cosmetizează – , dar tocmai prin această luciditate devin spații de reflecție, de solidaritate, de apartenență și de refugiu. Fiecare poem e un act de rezistență, o formă de a construi adăposturi într-o lume care încă pedepsește alteritatea, e o fisură prin care se vede realitatea în tot ce are ea mai nedrept, dar și mai intens. Citind, înțelegi că nu e vorba doar despre identități queer, ci și despre dreptul oricărui om de a fi întreg, de a fi văzut. Departe de clișeul generației deconectate, vocile de aici sunt profund ancorate în realitate – socială, afectivă, politică. Ele articulează o contranarațiune în care marginalitatea nu mai e periferie, ci devine spațiu atent luminat și aerisit. Antologia aceasta este o arhivă emoțional-politică a prezentului – un manifest al unei deveniri colective, o cartografiere poetică a acceptării de sine și a solidarității. Într-un climat care încearcă adesea să reducă alteritatea la tăcere, poezia queer devine un gest de memorie și de afirmare. Această antologie e, în același timp, o formă de documentare și o formă de revoltă. Aici, poezia nu cere voie, ci își face loc. Cu vulnerabilitate, cu zvâc, cu luciditate. Ligia Keșișian
Zi de zi ne supunem unor cutume normative care să simpatizeze și să (ne) re(a)ducă la un soi de default settings patriarhale. Riscăm să ne pierdem identitatea, să ne complacem în frica de expunere și în evitarea unui awkardness social. Din blândețe și bunătate, din frica de a nu-l deranja pe celălalt. Am admirat mereu poezia queer pentru că spune lucrurilor pe nume, că e fie blândă, fie tăioasă, fie aduce în față noi moduri de reprezentare, de limbaj care să încurajeze înțelegerea, empatia, nuațele care ne aduc mai aproape unii de ceilalți. Fiecare voce din acest volum are propria-i poveste. Avem deci o hartă, un puzzle la care fiecare contribuie cu resursele interioare – furie, indignare, gingășie; ca să aflăm, la finalul zilei, că suntem oameni. Aici, poezia cântă tehnic printre platani ne încurajează să fim noi înșine, să ne punem cu toții voalul performativ în felul nostru specific, să ne bucurăm de tandrețe și glitter. „Ce este x pentru mine / două brațe deschise care încă / mai caută blândețea.“ – aici e cheia volumului pe care urmează să-l deschidem împreună și să cuprindem fiecare poem ca-ntr-o îmbrățișare.
Alex Higyed
-
Copilul & pădurea – sau, mai precis, inima copilului & inima pădurii: acestea sunt cele două sedii magice ale lumii în proza lui Ovidiu Baron. Poveștile lui sunt plimbări prin pădurile inimii, expediții către luminișuri secrete unde lumea nu s-a dezvrăjit încă; unde mitul, magia, eresul încă există obiectiv. Asta e, pentru Ovidiu Baron, literatura: o inimă (de copil, de pădure, de copil plimbându-se prin pădure) făcută vizibilă. Cu toate enormele patrimonii de magie din ea. „Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?” Întrebarea lui Eminescu străbate, de la un cap la celălalt, proza lui Ovidiu Baron.
Radu Vancu
După un roman pe care e greu să nu ți-l amintești repetitiv odată ce l-ai citit, sensibil, nostalgic, liric, provocator, senzual, iată că avem din nou bucuria de a anunța o carte semnată de Ovidiu Baron. De data aceasta, Ovidiu propune o literatură a miracolului discret, a întoarcerii la rădăcinile senzoriale și afective ale copilăriei, unde inima omului și inima naturii pulsează la unison. Volumul este o odisee lirică prin lumi neatinse de dezvrăjire, unde pădurea devine spațiul arhetipal al regăsirii de sine și al memoriei afective. Grija pentru înduioșare, subtila contemplare a toposurilor, precum și discretul rafinament narativ și stilistic fac din literatura lui Ovidiu Baron un act de rezistență împotriva desacralizării lumii, dar și o formă de recuperare activă a unui spațiu pierdut, pe care însă îl mai putem regăsi în scris, în memorie, în sensibilitatea artistică. Un volum ce promite să ofere o rezolvare nevoii noastre de sens, de mister... Violeta Borzea -
Textul analizat dezvăluie o proză introspectivă, cu inflexiuni psihologice profunde, centrată pe evoluţia personajului Gabriel (poreclit Orfanul), al cărui traseu existenţial este marcat de absenţa afectivităţii. Autoarea construieşte o naraţiune densă, cu fraze ample, meditative, în care introspecţia şi căutarea sinelui devin teme fundamentale. Stilistic, proza aminteşte de scrierile Hortensiei Papadat‑Bengescu, prin atenţia acordată vieţii interioare, şi de Mircea Eliade, prin dimensiunea spirituală a textului. Scriitoarea foloseşte un limbaj elevat, cu inserţii lirice şi simbolice, şi recurge frecvent la metafore şi comparaţii revelatorii („ca un copac mutat în pământ nou“), folosind întrebări retorice pentru a accentua trăirile personajului. Personajul principal este conturat prin tehnica oglinzii interioare, autoarea păstrând o distanţă narativă ce îi permite cititorului să exploreze universul mănăstirii şi procesul complicat de autodescoperire al protagonistului. Prin exactitatea psihologică, această tehnică narativă se apropie de stilul lui Liviu Rebreanu. Particularitatea textului constă în abordarea temei orfanului nu doar în sensul literal, ci ca metaforă a omului lipsit de capacitatea de a simţi emoţii autentice. Construcţia narativă alternează între planul exterior (viaţa la mănăstire, apoi la atelierul de icoane) şi cel interior, dominat de întrebările existenţiale ale personajului. Naraţiunea evoluează lent, fără acţiuni spectaculoase, autoarea preferând explorarea transformărilor interioare. Mediul mănăstirii şi apoi atelierul de pictură sunt tratate nu doar ca spaţii fizice, ci şi ca teritorii simbolice ale căutării şi iniţierii. De remarcat este simbolistica culorilor, ce marchează etapele trezirii emoţionale a protagonistului.Doina RomanO poveste atemporală, care are farmecul vieții de altădată. În epoca internetului, a inteligenței artificiale, a cuceririi aproape definitive a spațiului exterior și interior, o povestire despre suferința individuală, despre transferul imaginii în icoană, despre o lume care se mișcă precum fotografiile în filmul mut, e ca o evadare din virtualitate în realitate. Provocatoare, în povestea Ancăi Ianchiș, sunt exact elementele care țin de o anume vetustețe, în fapt o tentativă de recuperare a artefactelor de sub virtualitatea artificioasă care ne-a copleșit viețile și istoria. Curajul de a scrie împotriva curentului ține de condiția scriitorului care crede în misiunea sa, care trimite astfel un mesaj unui cititor improbabil, dar care se ivește și crește deodată cu desfășurarea povestirii.
Adrian Alui Gheorghe
Romanul atestă o prozatoare sigură pe sine, deplin stăpână pe instrumentele sale artistice. Talentul de povestitor al Ancăi Ianchiș este de netăgăduit aici, iar cartea se bizuie, în primul rând, pe acesta. Alcătuită dintr-o narațiune principală, constituind Bildungsromanul meșteșugului de iconar, și dintr-o serie de micronarațiuni grefate pe canavaua epică, scrierea privilegiază arta de a evoca întâmplări atemporale, care însă amprentează, în mod misterios, prezentul, iar aceasta reprezintă ontologia narativă a autoarei. Tâlcurile povestirilor întrețesute de Anca Ianchiș converg către aceeași zonă de semnificații transcendente: existența are margini mult mai largi decât se vede cu ochii, în miezul tuturor lucrurilor palpită un rost și valori în stare a-l face pe om să se regăsească pe sine în relație cu lumea sa și cu lumea supramundană; în plus, ficțiunea protagonistului cărții conține, în final, o mistică a mamei, ce recheamă, în memoria cititorului, experiența tânărului Vintilă Voinea, eroul romanului-poem Ochii Maicii Domnului de Tudor Arghezi.Cezar Boghici
-
Gioni Badea, un scriitor în firea căruia bunul simț, credința, pasiunea frumosului și respectul pentru adevăr s-au regăsit creator și mântuitor, ne încântă de această dată cu un roman alert, ingenios construit, având farmecul discret și inconfundabil al scrierilor de demult. În ciuda unei obiectivități de tipul celei întâlnite, de pildă, la Rebreanu, care potențează profilul personajelor și destinul lor în poveste, de dincolo de rânduri răzbate nu doar o inexorabilă nostalgie a trecutului, ci și rezultatul sublimării trăirilor autorului, care este, spiritual cel puțin, personajul dintâi al cărții sale. (Violeta Borzea, editor) "O veche vorbă românească spune: Cine nu are bătrâni... să-i cumpere. Experiența de viață a domnului Gioni Badea, bogată și pilduitoare, ne poate oferi tuturor prilej de meditație, exemple demne de urmat, întrebări, controverse, nedumeriri, soluții... Citiți și vă veți convinge!" (Ștefan Cazimir, critic literar și scriitor) "Autor al unor apreciate volume cu caracter memorialistic, între care se remarcă îndeosebi trilogia Năzdrăvanul, Gioni Badea abordează acum un nou tip de roman. Varietatea de trăiri prin care trece eroina cărții, diversitatea personajelor secundare și construcția alertă, toate laolaltă păstrează neslăbit interesul lecturii și sugerează o posibilă ecranizare, căreia viitorul i-ar putea acorda o șansă." (Ștefan Cazimir, critic literar și scriitor)
Artistul copertei
SOFIA MATEI -
Îmi place poezia lui Alin Dimache pentru că dă impresia de prospețime, pentru că e hipnotică și melodică, pentru că are și finețe și cruzime, pentru că testează limite și construiește mașinării discursive în care retorica și mesajul se îmbină perfect, rostogolindu-se asupra ta cu șenilele nemiloase ale emoției. Pentru că pleacă de la senzație pentru a ajunge la sens și folosește duritatea pentru a îmblânzi. Visul post-punk e tipul acela rar de volum pe care după ce îl citești simți nevoia să întâlnești mintea care l-a scris și să stați un pic în tăcere.
-
„Poetă de primă mână, prozatoare și autoare de literatură pentru copii, Cleopatra Lorințiu scrie pentru cei mici o carte superbă. Un semn de prețuire și de speranță, din partea ei, pentru literatura dedicată unei vârste. Un exercițiu stilistic de excepție, dus de ea pe culme.“
Smaranda Jelescu, 1992
„Cleopatra Lorinţiu reuşeşte o serie de nuanţări narative inedite. Printre acestea se cuvine a fi menţionată, în primul rând, intensificarea pur poetică, cel mai convingător exprimată… Sunt texte graţioase în care autoarea imaginează întâmplări din vieţile unor copii şi apariţii ingenioase de copii ultraimaginativi.“
Voicu Bugariu, Luceafărul, 1982
„Poveştile Cleopatrei Lorinţiu produc stări de lectură în care amintirea se amestecă discret cu visul şi poezia, cu invitaţia la călătorie în ţinuturile miraculoase ale copilăriei. Sunt poveşti trăite, pline de concreteţe a vieţii din copilărie, şi exprimă revelator psihologiile celor care trăiesc această minunată etapă de viaţă. Autoarea are ştiinţa apropierii de lumea descrisă, un sentiment aparte pentru aceasta, ceea ce ne determină să o urmăm în demersul ei. O carte de nerăbdare, frumoasă şi înaripată, în care copilăria îşi găseşte şi dezvoltă o stare de plenitudine.“
Olimpiu Nuşfelean, Tribuna, 1987
„Cred că o carte cu poveşti atât de frumoase și captivante, incluse de altfel în biografia şcolară naţională pentru clasele I-VIII, aşa cum şi-a închipuit-o Cleopatra Lorinţiu, nu numai că netezeşte dragostea pentru lectură, dar, ca un zidar priceput, înalţă pe nesimţite în fiinţa acelor mici cititori castele în care mai târziu ne vom regăsi sufletul cristalin ca lacrima al copilăriei.“
Tudor Opriş,1998
„De dragul tău, aş scrie o poveste nemaivăzută şi nemaiauzită, întâmplată la o margine de mare pe o epavă de bric, printre alge lucioase şi crabi care‑şi găsesc culcuş într‑o cală ruginită. De dragul tău, aş însufleţi caii din păretar, i‑aş lăsa să alerge prin deşert sub clarul de lună, cărând sabine învelite în văluri albe duse de răpitori cu ochi lucitori, înarmaţi până‑n dinţi. De dragul tău, aş lăsa gladiolele roşii să crească, să crească şi fiecare floare aş închiria‑o unui prinţişor pitic sau unei dulci maimuţici, iar seara i‑aş pune să danseze pe masa mea acoperită cu satin roz. Aş lăsa notele să fugă din portativ, aş lăsa plantele să iasă din ierbar şi albinele din stupina unchiului Nicolae Ilieşu, care, de fapt, nici nu ne e unchi de‑adevăratelea, dar e dintr‑un sat cu bunicul nostru şi l‑a cunoscut pe bunicul nostru şi‑atunci nu merită să‑i zicem unchi? De dragul tău, copil cu ochii vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe ascunsă, copil care alergi pe un peron după un tren care pleacă, deşi ştii prea bine că n‑o să‑l ajungi, fluturând o batistă murdară de afine coapte, de dragul tău, aş ţine vacanţa cu mâinile amândouă, aş ţine‑o cu putere să mai stea, să mai stea. De dragul tău, aş lăsa cântecele să zboare libere ca păsările, aş găsi câte‑un gând fermecat în fiecare sâmbure de piersică, aş face în fiecare zi cartofi prăjiţi. Aş lăsa bărcuţele din hârtie să ducă pe ape poveşti minunate, literele de cerneală să se dizolve într‑o amestecătură albastră care te‑ar face să râzi. De dragul tău, m‑aş ascunde într‑o carte din bibliotecă şi‑aş aştepta acolo cuminte să mă găseşti, şi tu vei citi, vei citi carte după carte, raft după raft şi, într‑o bună zi, mă vei găsi şi pe mine pitită după vreun tom cu scoarţe uzate, vei şterge praful cu dosul mâinii şi mă vei privi cu ochii tăi vii în care se scaldă o lacrimă de ghiduşie şi‑un fir de tristeţe, dar eu voi fi atunci tare bătrână…“
-
Fără nicio îndoială, efortul conjugat al copiilor poate să mute munții, să deschidă inimile și ochii, să îi învețe până și pe cinici că frumusețea și bunătatea sunt permanent sub ochii noștri și că nu pot fi pervertite de nimic din întunericul lumii. Într-un volum în care aportul a două fetițe de 10 și 13 ani este definitoriu, suntem invitați la visare, dar și la reflecție. Cât de importantă este comunicarea în zilele noastre? Cum putem aboli distanțele când suntem nevoiți să acceptăm amenințarea înstrăinării de cei dragi? Această carte este, de fapt, o punte peste mări și țări între o bunică și o fetiță, o invitație la comunicare, la convertirea dorului în cuvinte zburătoare, o felie de iubire transpusă în texte călătoare, o lecție despre generozitatea iubirii, o frântură de eternitate. Fiindcă, nu-i așa, doar astăzi Lia are 10 ani, doar astăzi vizează și vede flori în tot ce o înconjoară - ce stare de grație, nu-i așa? -, doar azi o definesc trăiri și stări puse în cuvinte sub semnul sincerității absolute și al purității vârstei. În acest dialog sensibil și duios - dar cu valențe profund educative - între Lia si Cristina, partea artistică, respectiv ilustrațiile și coperta, a fost asigurată integral de Sofia Matei, o artistă tânără, de numai 13 ani, cu un palmares deja vizibil în mediul artistic, care a înțeles perfect dialogul dintre fetiță și bunică. Acest volum are o pagină de Facebook dedicată, astfel că cei interesați sunt invitați să o aprecieze: https://www.facebook.com/profile.php?id=100093042340382
-
În Bucureștiul interbelic, Lorendi, o tânără născută în mahalaua Flămânda, lasă în urmă o existență searbădă și marcată de lipsuri pentru a se căsători cu Leontin, o figură controversată în cercurile influente ale epocii. Lorendi se adaptează însă cu greu la noua ei viață de soție și mamă, simțindu-se tot mai vulnerabilă în fața exigențelor ce îi sunt impuse de familie și societate. Dar o întâlnire neașteptată îi oferă șansa evadării dintr-o existență în care totul pare stabilit dinainte pentru ea, iar la vârsta de 28 de ani Lorendi dispare fără urmă. Un secol mai târziu, strănepoata ei, Alice, descoperă în mansarda casei în care aceasta a locuit o fotografie și un caiet cu pagini nescrise. Pornind de la cele două obiecte vechi, tânăra începe să studieze cu mai multă atenție istoria familiei sale. Ce ascundea Lorendi în momentul dispariției? Ce secrete au păstrat în toți acești ani ceilalți membri ai familiei? În cine mai poate avea încredere? Care este misterul caietului nescris? Pentru a găsi răspunsuri, Alice va trebui să vadă dincolo de jocul aparențelor și să asculte vocea unui martor invizibil: Timpul. Păstrător al tuturor poveștilor de viață, acesta deapănă istoria întrețesută a oamenilor și locurilor, dezvăluindu-și totodată adevărata natură, ce pare a avea o componentă profund umană. Timpul este mai mult decât o calitate a universului, iar prezența sa nu este dictată numai de legile fizicii. Timpul este un povestitor curios și îngăduitor, este firul care leagă destinele personajelor, punctând momentele de cotitură și reflectând asupra alegerilor făcute. Romanul propune descoperirea treptată a unei crime din trecut, pornind de la o fotografie. Cu o intrigă bună, scrisă într-un stil curat, cartea este și o întoarcere credibilă și documentată la perioada interbelică – până în anii ’50 și apoi până în prezentul naratoarei. Miruna Vasiliță, aflată la a doua carte, este o prozatoare atentă la configurarea poveștii, preocupată de suspans și de final, mergând pe tiparul prozei tradiționale, cu personaje bine alcătuite și discurs epic curgător. Doina Ruști
-
Festivalul de poezie „Gellu Naum”, aflat în anul 2025 la cea de-a XXIII-a ediție, este un concurs de creație literară care se desfășoară pe două secțiuni (gimnaziu și liceu) și care antrenează în fiecare an un număr tot mai mare de tineri, dornici să fie jurizați de scriitori reprezentativi ai momentului. Este un proiect de suflet, început în anul 2002 de scriitorul Octavian Soviany, pe atunci profesor al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din București. Concursul se regăsește în Calendarul Proiectelor de Educație Extrașcolară Naționale de mai bine de 15 ani, semn că eforturile noastre de a organiza acest festival de poezie sunt apreciate și recunoscute. Creațiile elevilor distinși cu premii și mențiuni la cele două etape ale concursului (regională și națională) se regăsesc în antologii de poezie, apărute la un interval de trei ani, la editura „Casa de Pariuri Literare”, începând cu anul 2017: Cabaret Voltage – 2017, Atenție, nu se mai închid ușile! – 2020, În haine străine – 2022 (liceu), Jocul de-a luna – 2022 (gimnaziu). Cele două antologii care fac parte din colecția „Arcane”, coordonată de Andrei Zbîrnea, cuprind texte ale elevilor de liceu premiate în perioada 2023-2025 – Magnolia cu parfum de nu-mă-uita, respectiv de gimnaziu – No Reply. Fiți autentici, dragi copii, nu încetați să iubiți poezia! Lăsați pe hârtie urme ale trecerii voastre prin lume!
Virginia Olaru
-
"Prin matematică, raționamentul meu a devenit mai logic, iar gândirea mai complexă și mult mai organizată. Da, acum nu mi-aș putea imagina viața fără matematică, dar nici fără artă și mai ales fără pictură. Exact, nu am renunțat niciodată la pasiunea copilăriei mele. Pornind de la ceea ce am spus, mi-am propus să construiesc împreună cu eleva mea, o minunată artistă plastică, și cu specialiști în domeniul artei și al arhitecturii, un material care să-i ajute pe elevii care trec prin dificultăți în apropierea de matematică, pe artiștii care cred că pictura și matematica sunt incompatibile şi pe tinerii care nu avut șansa să găsească persoana care să le prezinte matematica sub o formă agreabilă și prietenoasă. În această primă încercare, vom pleca pe superbul drum al geometriei plane învăluind-o în artă, analizând interacțiunea dintre cele două domenii, care de fapt se întrepătrund într-un mod incredibil, de poveste. Da, nu toată lumea poate să iubească matematica, dar, dacă vom încerca să o aplicăm creativ, cu certitudine vom ajunge să o simțim mai accesibilă. Înainte de a ne începe drumul, voi povesti concret cum m-a ajutat pregătirea mea artistică și tehnică în studiul matematicii. Știam să desenez, să realizez o compoziție spațială. Dar nu înțelesesem că, de fapt, fără să știu, aplicasem atâtea teoreme și reguli de geometrie. Folosisem simetria, perspectiva, punctele de fugă, repetiția, proporția, motivele decorative. De fapt, toate erau reprezentări grafice din matematică. Deci sunt sigură că vom putea descoperi geometria realizând combinații de forme geometrice. Vom crea modele utilizând elementele matematice. Vom aprofunda definițiile și teoremele prin desen. Matematica nu este o îngrădire a artei, este doar un suport extraordinar al acesteia. De fapt, geometria studiază lumea vizuală cu scop științific și pentru aplicații practice. Pictura este o latură importantă a comunicării vizuale, transpunând lumea vizuală prin stiluri artistice, prin diverse tehnici, adăugându-i simplei forme emoții şi perspectiva artistului. În jurul anului 1960 a apărut curentul OP ART (optical art). Artiștii foloseau formele geometrice simple pentru a crea efecte deosebite, iluzii optice neașteptate. Efectele pot să fie atât de puternice încât să determine o dezorientare vizuală sau pot transmite mesaje neașteptate."(Cristina Marin)
-
Profesorul Ovidiu Popescu a perceput istoria așa cum puțini au reușit să o facă. I-a înțeles resorturile didactice în cursurile animate despre artă, religie și cultură, a meditat și a sfătuit învățăcei și colegi deopotrivă, cu privire la dificultățile ori subtilitățile cercetării trecutului cu uneltele grele, ascuțite și temeinice ale limbilor vechi și ale paleografiilor, fără însă a pierde vreo clipă din vedere vocația de căpătâi insuflată de Clio: aceea de poveste, de basm, de narațiune fascinantă care îmbrățișează cu afecțiune părintească și nepărtinitoare atât memoria afectivă a episoadelor din trecut, înfrumusețate de atașamentul subiectiv al povestitorului, cât și căutarea neobosită a unor oglindiri limpezi a faptelor de mult petrecute, așa cum acestea s-au înfăptuit într-un plan obiectiv. Lucrarea ce ni se odihnește acum în mână recuperează tocmai acest univers narativ și afectiv al contactului cu istoria. Textele reunite între copertele acestui volum pot fi cel mai bine circumscrise conceptului de tradiție istorică orală, narațiuni construite anonim ce-și trag seva din memoria filtrantă a oamenilor și a locurilor în care aceștia își duc traiul. Protagonistul colajului de povestiri este Hunedoara, spațiul actualului oraș, împreună cu regiunea înconjurătoare, un bazin economic, social, demografic și cultural complex, forjat din fierul care-i scrie destinul încă de pe vremea dacilor.
Adinel C. Dincă
-
Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.
Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.
Ana-Maria Negrilă, scriitoare
-
Volumul de proză scurtă Străina de la ultimul etaj, aparținând scriitoarei Maria Bertoldo-Stocheci, continuă seria de literatură feminină contemporană într-o formulă în care factorii creativi și formele de expresie se îmbină sub semnul armoniei și gravitează în jurul ideii de inexistență a unei granițe între realitate și ficțiune. De la distanță de casă, dar sondând atât în zona de obârșie identitară, cât și în spațiul țări(lor) adoptive aspecte din viața și din agenda morală a unor personaje pe cât de oneste și convingătoare, pe atât de insolite, Maria Bertoldo-Stocheci ne încântă cu o selecție de splendide povești și întâmplări memorabile, relatate când cu o fragilitate de porțelan, când cu o forță de gladiator. Stilul limpede, cursiv, persuasiv și alert - însă deosebit de expresiv și de aplecat spre detalii minuțios alese - nu face decât să potențeze charisma acestui volum. Trebuie spus că autoarea și cuvintele ei sunt într-o congruență perfectă, fiind deopotrivă de elegante, sincere, sofisticate, autentice, aristocratice chiar, ceea ce e cu atât mai admirabil cu cât amenințarea clișeelor pare să devină, în prezent, tot mai sufocantă. Privit în ansamblu, volumul Mariei Bertoldo-Stocheci se derulează sub auspiciile unei impresionante abilități literare, ce caracterizează întregul său demers artistic.
(Violeta Borzea, editor)
Fragment din carte:
Chiriașa de la ultimul etaj a atras imediat atenția vecinilor. Niciun străin nu locuise până atunci în vechiul lor palazzo. Erau curioși și suspicioși: „Cine mai e și străina asta? De unde a apărut? Cu ce se ocupă? De ce nu salută?“ Câțiva domni mai sociabili au încercat să intre în vorbă cu ea. Nicio șansă, străina de la ultimul etaj nu se deranja nici măcar să le arunce o privire. Trecea pe lângă ei grăbită, mereu elegantă, lăsând în urmă o dâră de parfum fin. Nici domnul Rossi nu avea pace. A început, sub diverse pretexte, să facă vizite dese la apartamentul închiriat. Suna prevăzător la ușă, iar dacă tânăra nu deschidea, intra cu cheile de rezervă. În fond, era proprietar, avea tot dreptul. Apartamentul nu suferise nicio modificare, dar, în mod inexplicabil, arăta altfel, mai luminos, mai viu, mai parfumat. Dulapurile vechi ale austerei lui mame erau acum ticsite de haine și eșarfe colorate, iar sertarele comodei ascundeau piese de lenjerie intimă cum numai în vitrinele anumitor magazine mai văzuse. Pentru domnul Rossi, casa în care crescuse i se arăta acum ca un univers misterios, excitant și interzis.
-
Adrian Voicu are auz de prozator și captează vorba insolită și cu haz, precum și toate nuanțele oralității. Într-o lume tot mai dezabuzată, încrâncenată, dispusă de-a pune răul înainte, Adrian Voicu este o figură singulară. El iubește viața și știe să-i aleagă bucuriile, cântând fără de griji.
Horia Gârbea
În proza lui Adrian Voicu umorul se combină în chip fericit cu elanul epic și cu o mare inventivitate verbală. Și aceste calități sunt puse tot în serviciul unor acțiuni comice, parodice, dar din care nu lipsește suspansul. Adrian Voicu nu acceptă să se plictisească în proza lui și, drept urmare, nu îl poate plictisi nici pe cititor.Horia Gârbea
Adrian Voicu pare să fie un demn urmaș al lui Ion Băieșu… este un scriitor cum puțini întâlnești în literatura noastră de azi.Ștefan Mitroi
Adrian Voicu a mâncat instrucție pe pâine. Mai întâi, ca elev de liceu militar, apoi ca student al Academiei Tehnice Militare. Cum soarta a vrut să devină scriitor, nu ofițer, el se răzbună acum pe anii aceia, făcând instrucție cu cuvintele! Le cere fel de fel de lucruri ciudate și ele îl ascultă fără să crâcnească. Pentru umor înainte prezentați arm’!, zice el și cuvintele se execută, făcându-te să mori de râs, nu alta. Scapi cu viață doar datorită faptului că nu sunt foarte groase cărțile pe care le scrie.Ștefan Mitroi
Cu dexteritatea scriitorului versat, cu finețea observației spectaculosului în interiorul cotidianului pe care doar raportarea la realitate ca spectacol ți-o dă și cu o doză sănătoasă de umor, Adrian Voicu reunește o serie de pastile, secvențe, micro-scenete, schițe de un haz teribil pornind de la episoade domestice pe care le prelucrează literar pentru maximum de efect. Proză umoristică, minimalistă, proză autobiografică, dar, mai ales, proză de bună calitate care te face să râzi, care stârnește veselie pe dinăuntru, textele lui Adrian Voicu recompun un univers al gingășiei, al naivității, al dragostei în final, pe care ar fi indicat să îl redescoperim și în propriile case, biografii, bucătării cât de curând, pentru a trăi cu adevărat.Cosmin Perța
-
„Prozele lui Savu Popa, schițe și povestiri, sunt spectaculoase evadări din realitate în vis, dintr-un prezent comun într-un timp indistinct, dar în care absolut orice este posibil. Poveștile lui nu sunt cu a fost odată, ci au acuitatea descoperitorului de grozăvii în chiar clipa pe care o trăim, nimic din ce ni se întâmplă nu este întâmplare, suntem unici prin poveștile unice pe care le generăm. În fond, toată cartea este o demonstrație de povestaș care știe că nu trăim ce trăim, ci trăim ceea ce ne putem imagina că trăim, așa cum numai poveștile îl modifică pe cel care le spune, dar și pe cel care le ascultă. De exemplu, nevinovatele molii dintr-o casă pot să devină dușmanul infernal din umbră, precum Păsările lui Alfred Hitchcock; în altă parte, copilul interior, care ne veghează, are ochi fosforescenți, ne fixează cu ei până la a ne regăsi precum fluturii într-un insectar; arborele îndoielii ne crește din inimă; un nor intră într-o casă și schimbă ordinea lucrurilor etc. Cartea aceasta nu se citește, ci se trăiește. După ce a fost purtat cu talent prin oniric, cititorul e lăsat singur în fața realității – poate cea mai grea încercare.“
Adrian Alui Gheorghe
„Savu Popa are în scrisul său, fie că e proză, fie că e poezie sau critică literară, o căldură aparte, pe care o simți încă de la intrarea în text și care te îmbie să citești mai departe. Și povestirile din Arborele îndoielii, fiecare cu identitatea ei, cu intriga și finalurile surprinzătoare, cu personaje schițate ori bine conturate, au această învăluitoare și cuceritoare căldură, care face să nu te îndoiești de talentul literar al autorului lor.“Robert Șerban
-
Este unul dintre cele mai bune romane despre perioada comunistă, o epopee a literaturii carcerale care răspunde la întrebarea: ce se întâmplă, de fapt, cu călăii? Cum ajung aceștia în postura de torționari? În definitiv, și călăii pot fi niște victime ale sistemului. Nu atât victime, cât cei care trăiesc efectiv de pe urma răului celuilalt. Romanul tratează un subiect așa-zis minor – niște urme pe zăpadă care intră în închisoare și par să nu mai iasă. Însă de aici pornește o întreagă anchetă absurdă, descoperim un amalgam de indicii, jocuri de putere și nu numai, avem parte și de câteva tehnici de iluzionism. Umor negru cât încape, haz de necaz, un roman bine scris, un fel de pansament peste durerea adevărată. Scris pe un ton neutru – vina nu este a nimănui – există numai o capcană mare și unitară în care cad năvală oameni nevinovați, victime, torționari, călăi, într-un malaxor al neputinței și al nebuniei, unii au privilegii, cei mai mulți nu. Satira enormă a aparatului de represiune, subiectul și genul romanului Urma te duc cu gândul la Ismail Kadare, un autor pe care nu mă satur să-l citesc. În Urma, Adrian Alui Gheorghe reușește pe deplin, simt eu, să surprindă chipul ascuns și esența răului pe care l-am trăit și îl mai trăim aici, în estul Europei. Ana Blandiana Am râs, citind Urma, cum nu credeam că se poate râde vorbind despre închisorile comuniste. Romanul acesta ne-a răzbunat pe cei care am fost închiși acolo, la politici. Cartea eu o văd transformată într-un film de mare succes. Florin Constantin Pavlovici Urma este un roman despre posibilităţile evaziunii, într-o lume nelume montată în flashuri cinematografice şi pulsiuni de un pregnant realism magic. Marius Miheț Ceea ce impresionează, peste alte calităţi ale romanului, este disponibilitatea autorului de a crea scene de umor povestind o istorie de un tragism incomensurabil. Maria Șleahtițchi Romanul Urma reușește o performanță rară, aceea de a trata cu umor anii de vârf ai Gulagului românesc, păstrând atrocitatea timpurilor și a locurilor. Este o veritabilă bijuterie epică, cu un singur defect, dacă poate fi numit așa: se termină prea repede. Adrian G. Romila
-
Editura Academiei Romane, Editia a doua 2022 Editie cartonata, 394 pagini “Mintea obsesiva” prezinta un model al tulburarii obsesiv-compulsive si al tratamentului acesteia, bazat pe conceptul de reprezentari si scopuri urmarite de pacient. Volumul a fost scris de catre echipa de profesionisti APC (Associazione di Psicoterapia Cognitiva, Roma) care se dedica de peste 20 de ani studiului acestei tulburari, sub coordonarea profesorului Mancini, unul dintre cei mai renumiți specialiști internaționali în domeniu. Modelul descrie TOC ca pe o serie de tentative de a preveni sau de a neutraliza un sentiment de vinovatie care, in urma anumitor experiente din copilarie, este perceput ca fiind catastrofal. La randul lor, tentativele de rezolvare genereaza consecinte intrapsihice si interpersonale care mentin si agraveaza tulburarea insasi. In “Mintea obsesiva”, strategia principala pentru tratamentul TOC este acceptarea riscurilor percepute de catre pacient si reducerea vulnerabilitatii in fata sentimentului de vinovatie.
-
Genul acesta de conversaţie nu predă, nu predică, nu demonstrează, nu augmentează adevăruri abstracte, nu validează sau invalidează opţiunile sau viziunile altora despre lume, viaţă şi cultură, ci caută mereu resuscitarea ideii de frumos şi de bine, dar mai ales caută vitalitatea fecundă din spatele ideilor şi ambianţa lor emoţională. Specificul unei astfel de conversaţii este dezinvoltura, francheţea dusă la extrem, spontaneitatea şi convivialitatea tonului confesiv. Nu pretenţia de a fi elucidat ceva a contat, ci bucuria de a (ne) mărturisi, de a face puţină ordine în ograda minţii fiecăruia dintre noi. E un dans deplin şi frumos acest dialog al lui Cosmin Neidoni cu Nina Corcinschi. Un dialog lucid, răscolitor, adânc şi stenic, cald şi empatic ca o îmbrăţişare. Simetrici şi cumva interschimbabili, cei doi autori îşi scriu intimităţile spirituale şi umane, nostalgiile şi dorurile, luând, poetic, în posesie lumea. O etică a interpretării şi erotică a textului, În nevăzutul minţii celuilalt inversează direcţia clasică din „sine însuşi ca un altul“, făcând din celălalt un sine însuşi. AUREL CODOBAN Cartea de faţă, un dialog între o scriitoare care şi‑a ales meseria de critic literar şi un filosof, nu e numai despre lumea bibliotecii, ci mai ales despre valorile pe care cărţile ni le transmit. Despre felul în care caracterul condiţionează scrisul. E despre încrederea că literatura ori filosofia ne modelează, ne fac mai buni. „Pentru mine, un om cu adevărat educat este un om bun, empatic, generos, care răspândeşte lumină şi care‑i poate inspira şi motiva pe ceilalţi“, spune Nina Corcinschi. Despre câtă putere şi cât curaj îţi trebuie pentru a rămâne curată într‑o lume brutală, preponderent a bărbaţilor. Dar principala forţă a acestui dialog stă în sinceritatea lui. „Oamenii slabi nu pot fi sinceri“, spunea La Rochefoucauld, cel mai pătrunzător dintre moraliştii francezi. Or, cartea de faţă impresionează prin asumarea tranşantă a unor teme sensibile. Am deprins, citind‑o, o lecţie despre demnitate. Mai ales despre un anumit tip de demnitate feminină, la care privesc cu admiraţie şi cu o conştiinţă a neputinţei. A mea şi a celor ca mine. BOGDAN CREŢU Într‑un demers apolinic și profund, cu valențe maieutice, menit să creioneze fără emfază opinii, idei și concepții și să contrabalanseze „împuținarea sufletului“, laolaltă cu rememorarea unor emblematice amintiri personale, Nina Corcinschi și Cosmin Neidoni ne invită în perimetrul lor introspectiv spre a fi martori ai „developării ideilor“ unor minți frumoase și a experimenta „plinătatea ființei“ prin tocmai argumentele perene și revelatorii ale parcursului nostru. Literatura, critica literară, limba română, dar și fericirea, singurătatea, eșecul, echilibrul, angoasa sunt tot atâtea mize ale acestei discuții captivante, la capătul căreia remarcăm nu doar limpezimea ideilor ce se așază cuminți, ca un gust prețios, ci mai ales sinceritatea, adesea copleșitoare, ce potențează fiecare relatare, conferindu‑i trăinicie și autenticitate. VIOLETA BORZEA, editor



































