„Povestea orașului din sticlă și a fulgilor zburători” sau cum demolezi limitele invizibile
Nu există lună mai potrivită decât decembrie să te aventurezi pe cărări narative înzăpezite, în căutarea copilăriei. Intuind această dorință în rândul cititorilor cu vârste cuprinse între 4 și 99+ ani, Editura pentru Artă și Literatură a inclus în oferta Târgului Gaudeamus 2025 (3 – 7 decembrie) și o carte-portal către un univers alternativ: „Povestea orașului de sticlă și a fulgilor zburători”. Publicată în colecția de literatură pentru copii (miniViolet), povestea scrisă de Suzănica Tănase și Sergiu Petrov, transformă dulapul către Narnia într-o fereastră spre o altă lume fabuloasă: interioritatea fiecăruia dintre noi.
Dacă ești curios să descoperi „ce se poate întâmpla când părinții își țin copiii sub un clopot de sticlă” (Lavinia Bălulescu), povestea Suzănicăi Tănase funcționează ca un dispozitiv de preschimbare a textului într-un seismograf care înregistrează cu precizie intensitatea mișcărilor afective.
Orașul strălucitor din sticlă: premisele unei distopii light
În ultimii ani, literatura pentru copii câștigă tot mai multă vizibilitate pe piața de carte din România, așa cum bine îi șade unei literaturi serioase, care impactează imaginația și empatia celor mai mici dintre cititori, contribuind la construirea unui sistem solid de valori. Festivalurile (Apolodor) sau atelierele creative dedicate exclusiv creării și interpretării literaturii pentru copii sunt tendințe normale și inițiative de bun augur pentru acest sector editorial.
În spiritul mai sus-numitei seriozități, povestea scrisă de Suzănica Tănase, ne propune o distopie light, atent calibrată pentru ochii exigenți ai micilor cititori. În strălucitorul oraș din sticlă domină confortul, perfecțiunea estetică și asaltul tehnologic, însă printre etajele clădirilor care străpung norii, se insinuează o disfuncție socială abia sesizabilă: paradoxul lipsei de conexiune în ciuda hiperconectării. Părinții lucrează la etajele superioare ale clădirilor în care trăiesc, lecțiile s-au mutat în spațiul virtual, prieteniile dintre copii sunt întreținute digital. Viața de zi cu zi se consumă în spațiul ermetic al acestor apartamente din sticlă, izolate fonic și prevăzute cu ferestre care pot fi acționate doar dintr-o telecomandă.
Și totuși, miracolul va găsi o breșă să se strecoare într-o lume dominată subtil de opresiunea tehnologică: Finn, unul dintre protagoniști reușește să deschidă fereastra, iar prietenia sa cu Rebecca se înfiripă din pliurile avioanelor de hârtie care umplu distanța dintre două blocuri din sticlă.
Este suficient un simplu gest perturbator pentru ca lumea copiilor captivi în confortul apartamentelor de sticlă să se deschidă spre un timp al speranței, cu potențial ludic. Ca în orice univers distopic inteligent construit există și un mecanism de control („Biroul Superior”), o autoritate care reglementează discret cursul vieții și anihilează orice puseu de nonconformism.
Însă, până la intervenția „Biroului Superior”, copii au asistat deja la un teaser de lume pe care au motive să o regrete: „Toate lacrimile copiilor care se prelingeau pe ferestrele închise de la apartamente aveau să se unească noaptea și să scornească un plan al dreptății, al iubirii, așa cum nu se mai întâmplase niciodată în acel oraș din sticlă”.
Amintind de un trecut pandemic sau prevestind un viitor dominat de tehnologie, reperele spațio-temporale ale narațiunii sunt puse sub semnul incertitudinii.
Suzănica Tănase reușește să construiască o poveste densă, operând fine reglaje la nivel stilistic, simbolic și al ritmului narativ, cu o puternică miză existențială și emoțională.
Distopia (light) în literatura pentru copii: un instrument educativ
Alegerea Suzănicăi Tănase pentru crearea unei lumi care se confruntă cu un dezechilibru este cât se poate de asumată, propunând micilor cititori un „laborator” literar sigur în care pot să observe consecințele unor decizii sau comportamente duse la extrem. Astfel, cititorii copii pot învăța în mod natural să-și pună întrebări despre autoritate și libertate, limite morale, impactul tehnologiei, responsabilitatea individuală.
În general, în literatura pentru copii, distopiile atent construite permit explorarea unor teme complexe (manipulare, control, inegalitate, forme de opresiune) într-o manieră metaforică și adaptată vârstei. Astfel, micii exploratori pasionați de lectură pot înțelege probleme grave, pot identifica și găsi soluții pentru anularea sau reducerea în intensitate a propriilor frici, își pot contura modele etice, și mai ales, dobândesc convingerea că oricât de mic și vulnerabil ai fi, stă în puterea ta să schimbi lumea.
Este evident că „Povestea orașului de sticlă și a fulgilor zburători” reușește să activeze toate aceste mecanisme, fără să facă vreun recurs la didacticism.
Dublul care ne salvează
Apelând la un fin intertext cu „Crăiasa Zăpezii”, Suzănica Tănase deconstruiește simbolul oglinzii. Dacă la Hans Christian Andersen, cioburile oglinzii obturează percepția asupra sinelui și a lumii din jur, la Suzănica Tănase, oglinda devine un instrument magic, ambivalent, care acționează malefic, dar în scopuri benefice. Inserarea sa în țesătura textului se realizează brutal, astfel încât locuitorii orașului din sticlă sunt înghițiți de apele oglinzii ca într-un ritual de purificare: „Când fulgii au început să danseze tot mai aproape de ferestre, Finn a observat că în mijlocul fiecăreia era fixată o oglindă, iar atunci când fulgii treceau prin fața oamenilor, imaginea din oglindă se sluțea, iar cei care se priveau în oglindă erau trași în interiorul ei”.
Apele oglinzilor se calmează, iar armata de fulgi se retrage la strigătul unei declarații de iubire. Îmbrățișarea dintre tată și fiu anulează răceala emoțională care a guvernat orașul din sticlă.
Misteriosul Sergiu Petrov
Dacă ai urmărit deja parcursul literar al Suzănicăi Tănase, nu poți trece cu vederea eseurile narative apărute în reviste ca Literomania, Observatorul Toronto sau Eagle Magazine, dar nici activitatea de romancier oglindită de apariții editoriale precum „Grădina Sofiei”, „Oameni fără piele”, „A unsprezecea zi din august”. „Povestea orașului de sticlă și a fulgilor zburători” este debutul ei în literatură pentru copii, alături de misteriosul Sergiu Petrov, menționat pe copertă.
Oricum îl vei interoga pe Google, nu vei găsi nimic despre Sergiu Petrov, însă între paginile poveștii se ascunde cu duioșie o altă surpriză. Sergiu Petrov pare că a devenit personajul-narator al poveștii despre Finn și Rebecca, fiind nimeni altul decât fiul Suzănicăi Tănase, care colaborează în mod indirect la scrierea poveștii și își dorește ca aceasta să ajungă la „toți copiii și frățiorii lor”.
Se poate spune că „Povestea orașului de sticlă și a fulgilor zburători” ni se dezvăluie ca o tandră invitație la lectură și dialog creativ în familie, dar și ca o insulă de inspirație pentru tinerii cititori care aspiră în secret să devină scriitori.
Relația text – imagine în „orașul fulgilor zburători”
„Povestea orașului de sticlă și a fulgilor zburători” este ingenios secondată de ilustrațiile Ancăi Smărăndache, ilustratoare a numeroase cărți pentru copii, cât și membră în Clubul Ilustratorilor din România.
În cartea Suzănicăi Tănase, ilustrația nu dublează povestea, ci este complementară, construind în paralel noi trasee imaginative. Personal, mi-a atras atenția momentul în care Finn reușește pentru prima dată să deschidă fereastra: „Imediat, un aer rece și ascuțit l-a lovit în față, iar el a închis brusc ochii, căci nările i s-au umplut cu un miros de fum cu arome de condimente greu de identificat, ceva ce nu mai simțise niciodată până atunci, dar plăcut și cumva tăios, ca o durere de mușchi, ca atunci când te întinzi dimineața în pat, chiar după ce te-ai trezit”.
Anca Smărăndache conferă concretețe senzațiilor descrise prin ilustrarea unui tren în miniatură, care pare să străbată aerul și să transporte o diversitate de condimente, metaforă vizuală deloc întâmplătoare, dacă ne gândim la istoria comerțului și la calea parcursă de mirodenii în lume.
Deși în poveste, interacțiunea dintre Finn, Rebecca și bunicul său este restricționată de cadrele ferestrelor, în ilustrațiile Ancăi Smărăndache, limitele sunt anulate, iar cele trei personaje se reunesc pe o coală de hârtie uriașă, vrăjiți de perspectiva construirii unui avion de hârtie la șase mâini.
Dacă Gianni Rodari propune în „Gramatica fanteziei” exploatarea unui „binom fantastic” în poveștile pentru copii, adică asocierea a doi termeni cât mai incompatibili, Anca Smărăndache traduce sugestia literatului italian în binoame vizuale cu un ridicat potențial creativ. Unul dintre ele se articulează grafic în asocierea dintre nori și căști. Astfel antropomorfizați și echipați cu dispozitive audio wireless, norii se aliniază cu regulile orașului din sticlă și plutesc deasupra lui aparent pasivi.
Pe lângă antropomorfism, Anca Smărăndache operează cu imagini ale zborului și ale altitudinii, transformând universul din „Povestea orașului de sticlă și a fulgilor zburători” în magie pură. Acest suport vizual al poveștii provoacă la fantezie toți copiii reali, dar și pe cei interiori, bine ascunși sub hainele de adulți.
Un basm contemporan pe care să-l pui sub brad
Dacă încă ești în căutarea unui cadou de poveste pe care să-l pui sub bradul de Crăciun, debutul Suzănicăi Tănase în literatură pentru copii merită să apară pe orice listă de achiziții literare. Cu toate acestea, subliniez faptul că nu este o poveste pe care să o citești doar în perioada festivă a iernii; din contră, este o poveste care poate aduce sens în toate cele 365 sau 366 de zile ale unui an, în egală măsură scrisă pentru copii și adulți.
Mai mult, povestea Suzănicăi Tănase prelucrează un paletar vast de emoții, fiind „un basm atent asamblat la sfârșitul căruia părinții vor simți nevoia să-și strângă în brațe odraslele” (Cosmin Leucuța).
Descoperă „Povestea orașului de sticlă și a fulgilor zburători” și umple-ți orele de lectură cu magia posibilității!