În pădurea imaginară, casele au memorie și potecile se confundă

După un drum cu trenul de aproape șase ore, un traseu inițiatic plin de obstacole mundane (întârzieri pe traseu, lipsa aerului condiționat), am ajuns la Sibiu, unde curând am fost prinsă în mrejele Muzeului ASTRA. Saltul în alt timp și spațiu s-a produs fulgurant, iar pădurea imaginară, evocată la ASTRA POETIC, m-a vrăjit cu freamătul ei, amplificat în „Pădurea cu case”.

 

Sub semnul mitului și al heterotopiei

Moderată de Radu Vancu, dubla lansare a Editurii pentru Artă și Literatură a stat sub semnul miturilor, ritualurilor și a spațiilor încărcate de onirism și magie, materiale narative inedit prelucrate în volumele de proză „Pădurea cu case” de Ovidiu Baron și „Arborele îndoielii” de Savu Popa. 

După cum a observat poetul și prozatorul Savu Popa, „Pădurea cu case” poate fi privită în termenii lui Michel Foucault drept un eșafodaj de heterotopii rurale și metafizice, o serie de spații altfel, în care legile după care funcționează realitatea sunt subminate și astfel se creează breșe în ordinea lumii. Prin aceste tăieturi în structura de rezistență a lumii, cititorul e ispitit să privească și să se lase pradă invaziei de fantastic, captiv într-o prelungită stare de ezitare și incertitudine. 

 

Povești create într-un muzeu care palpită de viață

Experimentul cu heterotopii realizat de Ovidiu Baron în proză nu-și putea găsi ecou mai fidel decât într-un muzeu în aer liber, un spațiu heterotopic prin excelență. Volumul său de povestiri este structurat în două părți: „Povestiri din pădurea cu case”, care are la bază prozele din „Poveștile Dumbrăvii Sibiului”, inspirate din documentarea și dialogurile cu localnicii satelor de unde provin o parte dintre construcțiile expuse în Muzeul ASTRA, și „Fără vise”, în care naratorul tatonează curajos granițele dintre vis și realitate, mizând pe „jocul cu frica” (Roger Caillois) într-o lume în care ingerințele fantasticului se manifestă tonic.

 

Călăuze, inițieri și umbre

În „Cărarea ocolită”, proza care inaugurează volumul, casele din muzeu sunt însuflețite, căpătând „carne” prin tonul nostalgic față de vremurile în care erau locuite. Dornice să-și împărtășească secretele cu Pavel, dar și poveștile despre locurile copilăriei, Alba, o casă din muzeu, îl îndeamnă pe băiețelul venit în vizită să o caute pe Meșteroaia. Jocul cu timpul e abil stăpânit de Meșteroaie, care îi mărturisește copilului că „[…] am tras nițel de marginile nopții ăsteia, am lungit-o zdravăn, să petreci cât mai mult timp cu noi. Dar pe asta nu știu dacă am făcut-o neapărat pentru tine”. („Cărarea ocolită”, pag. 13)

În pădurea lui Ovidiu Baron, cărările se întrepătrund, direcțiile se dizolvă în noapte, câmpia din jur „face o rotație lentă în jurul pădurii”, stejarii și carpenii din muzeu se confundă cu mesteceni seculari, cerul se deschide ritualic, totul în juxtapuneri de heterotopii intrigante.

Meșteroaia străbate cărările narative, migrează dintr-o proză în alta, amintind de Sfânta Vineri, gata să-și pună puterile în slujba binelui. Această figură de inspirație folclorică veghează asupra personajelor aflate în spațiul liminal al pădurii, pradă propriilor frământări interioare, dar și capriciilor unui topos supus imprevizibilului. 

Prin natura personajelor create, dar și a inventarului de instrumente (merindar, măști de colindători, porți măiestrit sculptate, încărcate de simboluri) sau obiceiuri din texte (colindatul), se poate spune că proza lui Ovidiu Baron se încheagă în jurul unui filon mitic. Pentru cititorii dornici să străpungă stratul de suprafață, lansez invitația de a lectura povestirile, raportându-se la una dintre afirmațiile profesorului de mitologie comparată, Joseph Campbell: „miturile sunt indicii referitoare la potențialul spiritual al vieții umane, la ceea ce suntem capabili să cunoaștem și să experimentăm în interiorul nostru”. 

Astfel, gestul Meșteroaiei de a trage de „marginile nopții” poate fi interpretat ca un îndemn la contemplație, o întoarcere la interioritate, în care timpul se suspendă în favoarea reconectării cu autenticul, fie că este vorba despre sine sau despre omul primordial. 

Din țesătura povestirilor se decupează halucinant silueta Fetei Pădurii, ale cărei unduiri marcate de ambiguitatea animal – uman, trimite la o posibilă întâlnire cu „umbra”, cu acele forțe instinctuale care ne erodează lumina și sunt esențiale în tranziția de la neofit la inițiat: 

„Fata o porni în fugă într-acolo, așa de repede, încât Dioca abia apucă să-și dea seama. I se păru că picioarele acelea lungi aveau copite în loc de tălpi, însă glasul dinăuntru care-i spunea să se întoarcă era din ce în ce mai lipsit de putere”. („Fata Pădurii”, pag. 46.)

 

Obiecte care protejează și purifică 

În tumultul de ritualuri și tradiții la care se face referire, e imposibil să nu zăbovești și asupra imaginii măștilor purtate de colindători, care „scoteau hidoșenia din om și cine le vedea înțelegea că nu avea rost să se apropie cu gânduri necurate, pentru că aceia care locuiau o astfel de casă cunoscuseră cursele și poticnirile vieții”. („Dincolo de masca albă”, pag. 71) Funcția apotropaică a măștilor devine și o funcție psihologică: ele „exorcizează” răul interior. După cum Joseph Campbell afirma că miturile dau chip concret anxietăților noastre, pentru a le putea înfrunta, măștile sunt expresia duală a răului latent, dar și a eliberării și orientării spre un traseu spiritual ascensional. 

 

Limitele flexibile ale realității

Povestirile lui Ovidiu Baron deschid și perspectiva unui „dincolo” plin de posibilități ontologice nelimitate, prin care fragilitatea memoriei și vulnerabilitatea ființei umane în absența imaginației contrastează puternic: 

„Pe tărâmul de dincolo, viețile continuă în alt fel. Oamenii nu își mai amintesc aproape nimic din lumile prin care au trecut. Au doar senzația că au mai experimentat asta, că li se pare cunoscut, că au întâlnit deja o persoană sau alta cu care se întâmplă să facă cunoștință. Și nu e un singur dincolo, ci multe altele, o spirală de lumi în care urci și cobori și pe care memoria noastră le păstrează în sertare ascunse cu mare grijă. […] siguranța ne-o dă mai degrabă visul, speranța că lumea e mai flexibilă, că nu ne lovim la tot pasul de garduri și de porți închise. Mai ales că, într-un sat, nu ai atât de multe opțiuni. Dacă nu ar fi cărțile, granița pământului ar fi atât de aproape, încât nu ai putea face doi pași fără să fii oprit să cazi în prăpastie. Majoritatea oamenilor nu riscă nimic”. („Celălalt copil”, pag. 201) 

În același registru, textul-confesiune „Am traversat” introduce o dimensiune de catharsis existențial. Traversarea înregistrată de narator (prin ploaie, caniculă, frig, mușcături de țânțari, rugăciuni și psalmi) nu are doar un caracter fizic, ci devine o odisee interioară, o încercare de a da sens suferinței și de a o converti în epifanie. Întâlnirea cu „ucigașul care devenise simpatic post-revelație” („Am traversat”, pag. 411) pune în discuție paradoxul moral al salvării: nu fapta brută contează, ci posibilitatea ca fiecare să fie un potențial salvator.

Această succesiune de obstacole și revelații amintește de structura mitică a călătoriei eroului după Joseph Campell, unde confruntarea cu suferința și cu umbrele proprii constituie un pas necesar spre inițiere. „Chipurile dragi” ivite „la răscruce” devin arhetipuri ale memoriei afective, semne că drumul spiritual nu se parcurge niciodată singur, ci însoțit de prezențe reale sau imaginare, care dau consistență interiorității.

Cu note eminesciene și chiar eliadești, Ovidiu Baron integrează subtil fantasticul în țesătura cotidianului fără să-l trivializeze. În pădurea lui, casele nu sunt doar adăposturi, ci repere ale trecerii, bornele unei geografii interioare și culturale, unde lumea de aici și cea de dincolo coexistă.

Citește „Pădurea cu case”, vezi cum realitatea își pierde contururile și foșnetul poveștilor te pătrunde!