„Locul unde mai trăia ziua”: un debut literar care disecă fragilitatea minții și dezamorsează traumele din trecut  

Primele pagini din „Locul unde mai trăia ziua”, romanul de debut al Monei Șimon, mi-a reactualizat mental fragmente incisiv-confesive din discursul lui Jérôme Angust, protagonistul din „Cosmetica dușmanului” (Amélie Nothomb), prins între mecanismele implacabile ale trecutului, vinovăției și autoincriminării. Mai mult, înrudirea sonoră a numelor (Angust – Agnus) accentuează senzația că Mona Șimon apasă până la capăt pedala acestei afinități literare, dar narațiunea virează rapid spre zone la fel de tensionate, însă transfigurate elegiac și liric. 

Epilogul confesiv al lui Agnus reușește să intrige și să pună cititorii pe piste de lectură false, construind premisele pentru o incursiune în trecutul fiecăruia dintre membrii triunghiului dorinței mimetice: Elia/Rem – Ailina – Agnus. Peste toate plutește fascinația mării, care cu apa ei sărată, învăluie și conservă traumele. În nuanțe complementare, se înfiripă și lanul de rapiță, care în strălucirea sa solară funcționează ca un semnal de avertizare pentru pulsiunile primitive care pot eroda ființa umană din interior.

O oglindă a dezintegrării psihice între realism magic și straniu 

Epilogul lui Agnus se surpă brusc într-o secvență narativă cu puternice accente de realism magic. Astfel, ni se dezvăluie Vieta, un topos al recluziunii, dar și al protecției, articulat după logica heterotopiilor teoretizate de Michel Foucault: acel „spațiu altfel” în care semnele din care e construită realitatea sunt reordonate până la ambiguizare. Infuzia de realism magic favorizează instituirea unei ontologii secunde, în a cărei țesătură se disting progresiv indiciile unei patologii. Tot progresiv, realismul magic se decantează în straniul, pe care Tzvetan Todorov îl definește ca o categorie a fantasticului în care evenimentele aparent supranaturale pot fi explicate într-o manieră logică, rațională. 

 

În confesiunea lui Angus se află cheia decodificării lumii din Vieta, în care Rem (Elia) trăiește pentru doi ani, lăsându-se tot mai mult pradă decrepitudinii. Pe măsură ce destăinuirea lui Agnus crește în tensiune și amplitudine, cititorul înțelege că universul suprarealist din Vieta este proiecția minții lui Rem, diagnosticat cu demență cu corpi Lewy. Astfel, demența devine dispozitivul narativ care justifică distorsiunile din realitate, iar straniul funcționează ca o oglindă  a dezintegrării cognitive: ceea ce trece drept fantastic, este, de fapt, patologic și explicabil din punct de vedere logic. 

 

Un citat care ilustrează percepția distorsionată a realității se concentrează pe redarea halucinatorie a lui Ulistav, îngrijitorul lui Rem din Vieta, care se dovedește a fi chiar Ailina, soția psihiatrului afectat de demență: „Pe când făcea primii pași pe peronul micuței gări, un omuleț haios îi ieși îi răsări în față. Era ca un ou cu picioare. Mic și rotund, se legăna ușor chiar și când stătea nemișcat. Membrele îi erau nefiresc de scurte, de parcă fuseseră ciuntite, iar un copil le lipise de trup fără să țină seama de vreun punct anatomic sau de vreo proporționalitate. Capul, mic la rândul lui, părea așezat direct între umeri. Pe chip îi sclipeau doi ochi ca două boabe de cafea. Colțurile lor atingeau rădăcina nasului de parcă ar fi folosit-o ca punct de sprijin. Clipea atât de des, încât îți venea să te întrebi dacă apuca să vadă ceva sau doar îi făcea plăcere să privească în interiorul pleoapelor. Când își scoase pălăria în fața lui Rem, un smoc roșu i se ridică în semn de salut. Părea că îi luase foc creștetul capului. Rem se gândi că avea în față un ou de Paște transformat în lumânare”.

 

Dinamica relațiilor: triunghiul dorinței mimetice 

Nu am putut rezista tentației de a privi triunghiul de personaje din romanul Monei Șimon prin lentila lui René Girard („Minciună romantică și adevăr romanesc”), conform căreia dorința umană este întotdeauna mediată. Practic, dorim un obiect pentru că altcineva îl dorește, iar dacă subiectul doritor ne inspiră admirație, emoția se intensifică. În „Locul unde mai trăia ziua”, triunghiul Elia/Rem – Ailina – Agnus se pliază perfect pe această structură, însă cu o torsiune tragică: dorința se dezvăluie abia la bătrânețe, când presiunea timpului ireversibil și a morții nu mai pot fi ignorate.

Agnus, prietenul de-o viață al cuplului Elia/Rem-Ailina, își dezvăluie în epilogul său că a fost îndrăgostit de Ailina timp de decenii, autocondamnându-se la discreție. Această iubire nerostită nu este doar romantism neîmplinit, ci dorință mimetică în forma ei cea mai pură. Agnus o dorește pe Ailina pentru că ea îi aparține deja lui Rem, iar fascinația pe care femeia iubită o revarsă asupra lui este direct proporțională cu misterul pe care cuplul principal îl înglobează. Rivalitatea dintre cei doi bărbați rămâne latentă, mascată de prietenie, dar se manifestă în final printr-un pact macabru: Agnus acceptă să-l omoare pe Rem când acesta va fi complet decrepit.

În termeni girardieni, acest pact de eutanasie se poate traduce printr-o formă ritualizată de violență prin care rivalitatea se rezolvă: Agnus îl „înlocuiește” pe Elia/Rem, dar doar după ce acesta devine irecuperabil ca formă de existență. Să fie În cele din urmă dorința decantată și convertită în compasiune pură? 

Iertarea la care Agnus aspiră („Iartă-mă, prietene, pentru trădare! Dar nu pot să te omor fără să îți dau ocazia să te ierți. Nu pot să te las să pleci fără să te vindeci. Nu pot să te las să pleci…”.), ne expulzează într-un caleidoscop de planuri, toate bazate pe reîntoarceri într-un timp trecut, unde regăsim piesele de puzzle necesare decodificării unei povești despre abuz, traumă și mecanisme de supraviețuire limitate ca eficiență. 

Misterele încifrate în onomastica protagoniștilor 

Prenumele Elia trimite direct la Sfântul Proroc Ilie (Elijah), cel care, conform unui epigraf din roman, răspundea la întrebarea divină „Ce faci, Ilie?” prin „Cu râvnă râvnesc pentru Dumnezeu Cel viu”. Această râvnă devine ironică în contextul romanului: Elia/Rem este un psihiatru, un om al rațiunii, care „râvnește” la înțelegerea minții umane, însă propriul său psihic se prăbușește în urma unor serii de traume precoce, neintegrate. Astfel, psihiatrul ajunge în punctul în care pierde coerența propriilor gânduri, devenind incapabil să-și asculte sinele, acea scânteie divină încețoșată de latura umană.

Dacă în numele de botez se poate întrezări o undă de salvare, numele de familie, cel care reflectă orânduielile laice, sugerează un obstacol predestinat, o adevărată „piatră de încercare”. În neurobiologia somnului, Rem poate fi interpretat și ca REM (Rapid Eye Movement), o fază a somnului în care apar visele. Tulburarea de comportament în somnul REM (RBD) este adesea primul semn al demenței cu corpi Lewy, putând apărea cu ani sau decenii înainte de simptomele cognitive. În această tulburare, paralizia musculară normală nu se instalează, existând riscul ca pacienții să „pună în scenă” visele: vorbesc, țipă, lovesc. Alegerea numelui Rem nu este întâmplătoare: protagonistul trăiește în Vieta ca și cum ar fi într-un vis permanent din care nu se mai poate trezi, în care graniță dintre somn și veghe, dintre real și imaginar, s-a disipat complet. Această ambiguizare planează și asupra crimelor comise de Rem, dificil de încadrat: dacă în copilărie a fost legitimă apărare, la senectute, granițele dintre răzbunare, repunere în scenă a unui abuz pe care încearcă să-l împiedice sau efectele bolii psihice devin imposibil de trasat.

Nu-l putem trece cu vederea nici pe Agnus, cu rezonanța sa sonoră care trimite la Angust, personajul Améliei Nothomb. Acesta încapsulează în prenume o sugestie de angoasă (fr., angoisse), fiind martorul și executorul, cel care suportă povara de a privi dezintegrarea prietenului său și de a-i pune capăt. Prenumele condensează rolul său tragic, acela de observator angoasat care devine instrument al morții. Pe filieră latină și biblică, regăsim și expresia „Agnus Dei”, metafora mielului actualizându-se în textul romanesc ca o imagine a jertfei de sine în scopul răscumpărării prietenului damnat încă de la o vârstă fragedă. 

„Locul unde mai trăia ziua”: o lectură incitantă, care deconstruiește iluziile

Dacă vrei să-ți pui pe cap pălăria de detectiv literar și să dezlegi mistere intime, dar profund umane, atunci „Locul unde mai trăia ziua” ți se potrivește mănușă. 

Te las cu un citat sensibil din roman: „Cerul ne va lega întotdeauna. El e același peste tot. Iar albastrul lui e cea mai frumoasă iluzie. Tata.” 

Și cu invitația de a vizita blogul Monei Șimon, un spațiu virtual al poveștilor și al resurselor literare inepuizabile: www.monasimon.ro 

 

Iar pentru mai multe recomandări de lectură, aruncă o privire și pe blogul EPAL!