Șoaptele urii este un roman insolit, cu rezonanțe mitice și atmosferă orientală, inspirat din vechile legende ale Indiei. Povestea captivează prin exotism, atmosferă și forța simbolică, oferind cititorului nu doar o naratiune istorica, ci o lume întreagă – o lume în care frumusețea este străbătută de umbra răului și în care destinul fiecărui personaj se hotărăște între curaj și teamă, iubire și putere, lumină și întuneric.

În centrul poveștii se află Jai, fiul lui Ram și al Padmei, chemat să ducă mai departe o luptă care se transmite dincolo de sânge și de memorie: eliberarea lumii de demonul care l-a posedat pe tatăl său și care îi umbrește și propria existență.

Călătoria lui Jai nu este doar una prin spații exotice și teritorii îndepărtate, ci și o aventură lăuntrică, unde forțele luminii și ale întunericului se ciocnesc chiar în inima omului. Într-o lume a castelor, a zeilor și a ritualurilor, iubirea devine atât salvare, cât și încercare. Lila, cea de care Jai este legat printr-o legătură adâncă și misterioasă, apare ca un reper al speranței – dar destinul îi supune pe amândoi unor încercări în care sacrificiul devine inevitabil.

În jurul lor se conturează personaje memorabile: Deva, cea care sfidează regulile lumii în care trăiește; Neev, comandantul devotat; Salman, prietenul necondiționat; Ruha, protectoarea copilăriei. Împreună, ei sunt purtați prin zone tensionate, unde magia, credințele și legile inimii se ciocnesc de datoria față de ceilalți.

L-am provocat, așadar, pe Marius-Albert Neguț, autorul acestui roman emblematic, să răspundă la cateva întrebări cu privire la nașterea a cestei povești.

 

  1. Ce anume a declanșat dorința de a scrie această carte? A existat un moment inițial, o imagine, o scenă, o idee care a aprins totul?

R: Deși în general îmi las imaginația să zboare liber, în cazul romanului ,,Șoaptele urii”, procesul a pornit de la ceva mai concret. Aveam două povestiri scurte, scrise în perioade diferite, însă am simțit cumva că ambele aparțineau aceluiași univers. Împărtășeau o atmosferă comună, chiar dacă nu erau direct legate narativ în acel moment. Ambele texte au fost premiate, în ani diferiți, în cadrul Concursului Național de Literatură SF și Fantasy organizat de Asociația culturală Renașterea Buzoiană. Acea validare externă mi-a confirmat ceea ce bănuiam: că lumea aceea are potențial și rezonează cu cititorii. Atunci m-am gândit să le transform în fundația pentru ceva mult mai amplu. Prin urmare, romanul ,,Șoaptele urii” s-a născut, practic, din nevoia de a uni acele puncte și de a dezvolta povestea mult mai mare care începuse să mi se dezvăluie.

 

  1. Cât din India romanului este documentare și cât este imaginație? Cum ai construit această lume mitică și totodată foarte vie?

R: Răspunsul scurt este: personajele și destinele lor individuale sunt imaginație, dar lumea în care ele trăiesc este documentare atentă.

Voi detalia puțin, pentru că cele două aspecte nu sunt separate, ci se întrepătrund. Nu am vrut să creez o Indie fantasy, care doar sună exotic. Am vrut ca cititorul să simtă pulsul Indiei din secolul V î.Hr., o epocă aparte din toate punctele de vedere.

Acțiunea se petrece în perioada Marilor Regate. Rivalitatea dintre regatul Kași, o putere culturală și economică mai veche (cu faimoasa sa capitală, Varanasi), și regatul Magadha, o forță militară nouă, agresivă și în plină ascensiune, este 100% istorică. Sistemul castelor era deja cimentat. Un brahman (preot) sau un kṣatriya (războinic) avea anumite obligații, un vaiśya (comerciant) altele, iar un śūdra (servitor) o viață complet diferită de a celorlalți. Proscrișii (cei „de neatins”, care viețuiau în afara sistemului celor patru varne), erau considerați ritualic impuri și forțați să trăiască la marginea cetăților și să presteze muncile „murdare”.

În acest context politic și social tensionat, trăia și predica Buddha. El nu este un element mitic în roman, ci un contemporan real al evenimentelor, ale cărui învățături radicale, ce contestau chiar baza castelor, reprezintă marea revoluție spirituală a acelei lumi.

Ca să închei, practic, personajele imaginate ale romanului respectă și reacționează la toate aceste reguli reale și documentate (politice, sociale și spirituale) ale perioadei în care evoluează.

 

  1. Demonul care îl urmărește pe Jai pare să fie și o forță simbolică. Pentru tine, ce reprezintă acest demon? Este el exterior, interior sau ambele?

R: Pentru mine, demonul Dveș este, în esență, ambele. Îl văd cel mai bine prin metafora parazitului: nu poate exista de unul singur, având nevoie de o gazdă în care, însă, imediat cum pătrunde, devine o forță distinctă, cu voință proprie. Este interior pentru că reprezintă acea parte întunecată pe care o avem cu toții – trauma, frica, ura, invidia. De altfel, el însuși mărturisește că a fost creat din „ura de sine” a cuiva și îi confirmă rajahului Jagadjit: „nu cu ea (mama) semăn, ci cu sufletul tău!”. Chiar și Ram, în lupta sa, conștientizează că se înfruntă, de fapt, cu cel mai mare dușman al lui, el însuși. În același timp, Dveș este exterior, deoarece provoacă acțiuni care produc efecte. El acționează ca o șoaptă care corupe orice suflet dispus să-i dea crezare. Padma îl percepe clar ca pe o entitate distinctă, venită din afară, care i-a posedat pe rând soțul, iubitul și copilul. Dveș însuși confirmă asta când spune că el e doar „întruchiparea” răului pe care îl fac oamenii. Eu l-am creat ca pe un simbol al traumei care se perpetuează. E un blestem, dacă vrei, al răului pe care ni-l provocăm unii altora. Oamenii rănesc alți oameni, iar acea suferință și ură prind viață proprie și continuă ciclul, provocând și mai multă durere.

 

  1. În relația dintre Jai și Lila, iubirea nu este doar sentiment, ci și forță, încercare de vindecare. Cum ai gândit această dimensiune? Este iubirea forța care face posibilă lupta cu demonul interior? Simți că iubirea este mai degrabă vindecare sau confruntare?

R: În contextul cărții, relația dintre Jai și Lila (iubirea, în general) este gândită ca refugiu și formă de vindecare într-o lume care oferă doar mizerie, violență și dispreț. Ei sunt doi proscriși care găsesc alinare unul în celălalt. Când Jai este cu Lila, demonul Dveș, care se hrănește cu ură, e flămând și neputincios. Ca să răspund, da, iubirea este forța care face posibilă lupta cu demonul interior; fără această ancoră în umanitate, Jai ar fi fost complet devorat de Dveș. Însă, tocmai pentru că relația celor doi este singurul antidot la otrava lui Dveș, demonul face tot posibilul pentru a o distruge.

 

  1. Deva, Neev, Salman, Ruha – fiecare are un rol în echilibrul lumii lui Jai. Care dintre aceste personaje ți-a dat cele mai mari bătăi de cap în construcție? De ce?

R: Sincer, cel care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap a fost Deva. Ruha, Neev și Salman sunt ancore clare. Ruha este iubirea necondiționată, Jivin – și mai târziu Neev – reprezintă figura tatălui care oferă disciplină și protecție, iar Salman, loialitatea frățească. Deva, însă, e complicat. El este vocea spiritualității, a căii alternative. Riscul cel mai mare era să-l transform într-un personaj plictisitor, care doar recită filozofie. Ca să fie real, trebuia să aibă propriii demoni. De aceea a fost esențial să aibă un trecut la fel de brutal ca al lui Jai. El nu încearcă să-l salveze pe Jai doar dintr-un altruism abstract; el se vede în Jai pe sine, deci cumva încearcă să se autosalveze.

 

  1. Personajele sunt prinse între datoria față de ceilalți și libertatea interioară. Crezi că destinul este ceva ce ne definește fără putința de a interveni sau ceva ce ne construim?

R: În „Șoaptele urii”, destinul nu este o închisoare, ci doar punctul de plecare. Deși personajele par inițial captive în legile dure ale karmei și în sistemul de caste, povestea arată că voința umană este cea care are ultimul cuvânt. Deva, spre exemplu, afirmă că nu nașterea, ci faptele definesc omul, iar Jai, deși posedat de un demon și crescut ca un impur refuză să cedeze și luptă pentru viitorul lui. Mesajul cărții este unul de speranță: chiar dacă nu ne putem alege circumstanțele, avem puterea absolută de a ne construi propriul drum, iar viitorul poate fi luminos, cu condiția esențială ca noi să alegem lumina, în detrimentul întunericului.

 

  1. Cum ai lucrat la acest roman? Ai scris linear, cronologic sau în fragmente, scene, nuclee?

R: Linear – capitol cu capitol, în ordine cronologică.

 

  1. Cu ce ai vrea să rămână cititorul din carte? Dacă ar fi să rămână cu o singură emoție sau întrebare după lectură, care ar fi aceea?

R: Aș vrea ca cititorul să rămână cu ideea că demonii, fie ei interiori sau exteriori, se hrănesc cu sentimente negative și că, pentru a ne păstra curați sufletește, trebuie să luptăm constant cu aceste sentimente și să le învingem. Trauma este o forță distructivă pe care o pasăm de la unii la alții; ea se perpetuează ca un blestem, trecând de la o generație la alta și otrăvind totul pe calea ei. Vedem acest ciclu devastator de la Iazma, transformată în monstru de un violator, până la Jai, care se naște purtând demonul care îi posedase părinții. Singura cale de ieșire din acest ciclu este compasiunea și iubirea, dar povestea arată cât de dificil este să alegi acea cale odată ce ai ascultat ,,șoaptele urii”.

 

  1. Personajul Jai este scindat între datorie, vinovăție și dorința de a fi liber. Cum se vede acest conflict din perspectiva ta?

R: Din perspectiva mea, conflictul lui Jai constă în faptul că el crede că va putea fi liber doar împlinindu-și datoria (răzbunarea). În realitate, obsedat de această datorie, el dă putere demonului, devenind un prizonier al acestuia, deoarece acumulează și mai multă vinovăție prin faptele sale blamabile. La sfârșitul poveștii, Jai conștientizează că nu poate scăpa de vinovăție și, implicit, de demon, cât timp este în viață, așa că singura cale de a opri ciclul și de a-l înfometa pe Dveș este… Mă opresc – nu vreau să devoalez finalul.

 

  1. Ce crezi, răul cel mai greu de învins este cel din afară sau cel din interiorul nostru?

R: Răul exterior acționează mai mult ca un declanșator – el creează și apoi hrănește adevăratul antagonist: demonul interior. Tragedia finală a lui Jai nu este că e învins de un dușman exterior, ci că este complet devorat de demonul său interior.

 

  1. Ce le datorăm oamenilor care ne-au crescut?

R: Pe de o parte, iubire necondiționată și recunoștință. Pe de altă parte, suntem datori (atât față de ei, cât și față de noi) să evoluăm – să nu preluam ștafeta violenței, a furiei, a fricilor de tot felul, prejudecățile sau ura pe care, poate, le-am moștenit.

 

  1. Poate iubirea vindeca ceea ce istoria și familia au influențat in sens negativ?

R: Cu siguranță!

 

  1. Există iertare fără sacrificiu?

R: Nu! Iertarea (sau ispășirea) nu este niciodată un simplu act de voință unilateral, deși de cele mai multe ori iertarea de sine este cea mai grea dintre toate. Eu cred că nu te poți ierta și nu-ți poți ispăși păcatele decât dacă ai fost iertat de cel căruia i-ai greșit, la un moment dat, cu voie sau fără de voie. Ravi trăiește ani de zile sub povara vinovăției, Deva este bântuit de masacrul pe care l-a comis în tinerețe la Sukti și nu se poate ierta pe sine cu toată înțelepciunea lui Buddha… Mă voi opri aici. Las cititorii să descopere ce preț plătesc personajele din ,,Șoaptele urii” în calea lor spre ispășire.