„Ecouri lichide de avocado” sau cum străpungi nucleul dur al traumei
Pe lângă cromatica frunzelor uscate și aerul încărcat de presimțirea unei naturi care își domolește ritmurile, luna octombrie a vibrat poetic prin „Ecouri lichide de avocado”, un volum de Noemina Câmpean, lansat în Timișoara, Sibiu, Brașov, București și Chișinău.
Volumul individual face parte din colecția de poezie Arcane, un proiect fresh și curajos al Editurii pentru Artă și Literatură, care plănuiește să „cartografieze foarte multe teritorii poetice: antologii tematice, debuturi surprinzătoare, reeditări îndelung așteptate și experimente care potențează epifanii literare”. Coordonată de jurnalistul, promotorul cultural și poetul Andrei Zbîrnea, Arcane promite să creeze căi prin care poezia memorabilă irumpe în realitate, strunind agitația cotidiană și invitând la introspecție, într-un spațiu guvernat de emoție și vulnerabilitate.
Înscris în această direcție, „Ecouri lichide de avocado” a stârnit la Cărturești Modul, într-o după-amiază de octombrie, multiple interogații despre încifrare, suferință sau punctele luminoase care aureolează textul. Dacă ești curios să vezi cum se metamorfozează avocado în kiwi și cum a decurs dialogul dintre Noemina Câmpean, Ștefania Mihalache, Daniela Luca și Andrei Zbîrnea, evenimentul de lansare din București poate fi urmărit integral pe canalul de YouTube, O mie de semne, grație generozității lui Gelu Diaconu.
Lansarea m-a prins aproape nepregătită, cu o conectare de doar 20% (în pagini citite) la monologul interior dens din ecourile Noeminei, însă a fost un argument imbatabil să finalizez volumul și să-mi transform conștiința de cititor într-una fluidă, permeabilă la straturile multiple de semnificație din poeme. Era evident că pe lângă accentele biografiste și intimiste, Noemina Câmpean și-a dorit să-și răsfețe cititorii cu mult mai mult, de la confesiunea tandră, autentică, fixată în cadre fantasmatice, experimentale, uneori șocante, până la explorarea limbajului într-o cheie simbolică, cu accente psihanalitice:
„din deodorante uzate cleme de păr ruginite culese din burțile rechinilor/ ghemuri încâlcite și becuri ceramice arse/ în aceeași barcă pe direcțiile dus și întors am făcut figurație din afecțiunea reciprocă/ ne-am atașat unul de altul precum două perfuzii cu substanțe aproape identice […]”
Corporalitatea ca arhivă afectivă: pietrele din rinichi și memoria materială
Nucleul dur al fructului de avocado (trauma) se decantează în versuri de respirație amplă și imagini construite baroc, prin aglomerarea unor detalii domestice, aparent nesemnificative, care spre finalul volumului își găsesc locul ca într-un cub Rubik îndelung răsucit. Fluxul conștiinței poetice, pe care autoarea evită să-l fragmenteze (poemele nu au titluri), este presărat cu indicii referitoare la boală și amenințarea morții, care ilustrează progresia și intensitatea suferinței emoționale și fizice, toate aceste indicii căpătând sens deplin spre finalul confesiunii.
Volumul „Ecouri lichide de avocado” se deschide cu un astfel de indiciu, împrumutat din câmpul lexical medical: „pietrele din rinichi mucegăiesc împreună cu lucrurile din casă / devenim mai bătrâni îți spun dragul meu”. Noemina Câmpean inaugurează astfel un univers poetic în care patologia devine arhivă, iar corpul se transformă într-un muzeu involuntar al timpului trăit. Cutia primită de la spital, cu pietrele care „se deplasează pe fundul ei / în golul deschis de la un perete la celălalt”, devine un obiect-cult: container al durerii, dar și al unei secreții corporale pe care poeta o tratează cu o distanță ironică, aproape afectuoasă, calibrând ruptura brutală dintre sănătos – bolnav, benefic – toxic, diafan – material: „parfumul lor ascunde cantitatea de viață / și de lichide filtrate transpirate vară-iarnă’’.
Se conturează însă un discurs al supraviețuirii, care alternează cu grotescul și blazarea (‘enjoy your last life / enjoy your lie’). Imaginea pietrelor din rinichi sugerează corespondențe între durerea fizică și stagnarea temporală; boala apare ca spectru, ca repetiție textuală care modulează intimitatea cuplului și gesturile de afecțiune între parteneri. Tonul este când empatic, când resentimentar, conferind poemelor o sinceritate frustă, evitând sentimentalismul.
Arhitectura intimității dincolo de granițele realului
Deopotrivă înduioșător și neliniștitor, în poezia Noeminei Câmpean apare fenomenul disoluției granițelor identitare. „lentile de maci și unghii roșii la degetele picioarelor / combinație potrivită și identitară încă din primăvară mi-am / dat seama că în gestul de lipire a corpurilor / în timpul somnului / visele trec granița se molipsesc încrucișat încep să semene între ele”. În cuplu, se produce o contaminare psihică: visele nu mai aparțin unui singur subiect, ci devin material comun și transcend corpurile. Intimitatea nu mai este un act de comuniune conștientă, ci o osmoză involuntară, o fluidizare a graniței care separă individualitățile una de cealaltă.
Nu mai există „visul meu” și „visul tău”, ci un spațiu psihic împărtășit, o cameră de rezonanță în care identitățile vibrează împreună până devin indistincte, o proximitate care anulează posibilitatea oricărui refugiu chiar și în oniric.
Imaginea fragmentării parentale în „Ecouri lichide de avocado”
Într-un joc al fragilității și al insurgenței, „Ecouri lichide de avocado” revelează o altă dimensiune a domesticului: imaginea fragmentării parentale, a imposibilității de recuperare a figurilor de autoritate sau de protecție – „jumătăți de mame jumătăți de tați în scheletele bananelor consumate/ perioadele de greață consistentă/ trăire în nebunia viselor și visare de-a lungul carierei de marmură […]”.
Printr-o precizie a detaliilor aproape chirurgicală, poeta se construiește pe sine printr-un act de opoziție sistematică, ca negare deliberată a matricei materne, atitudine care în mod paradoxal, o menține captivă într-un blocaj identitar. Opoziția se conturează prin mici gesturi de insurgență estetică de-a dreptul fermecătoare: „am început să mă machiez doar pentru că mama nu se machia / să utilizez lac roșu tocmai pentru că mama nu / ar fi aplicat niciodată nuanțe proeminente pe unghii”. Dar mama însăși este un produs al moștenirii, devenind depozitară a traumei transgeneraționale: „e atât de evidentă vocea mamei în fiecare indicație a bunicii”. Violența cathartică a borcanelor aruncate în pereți este o formă de respingere al întregului cod al grijii feminine exersat de generații, marcat constant de spiritul de sacrificiu și tendința de învinovățire.
Ceea ce lipsește din acest mediu supraaglomerat de voci feminine este posibilitatea poetei de a ventila, de a se refugia în verticalitatea și simplitatea figurii masculine: „tatăl absent / lui i se datorează neaerisirea din poezia mea / cum de nu am putut să văd asta până acum”. Între invalidarea figurii mamei și absența tatălui, identitatea poetei se structurează între două lipsuri dureroase: nici mamă, nici tată, ci golul dintre cei doi, spațiul „neaerisit” în care încearcă să respire propriul său aer, să producă propriile sale narațiuni. Însă descoperă constant că aerul este viciat, iar poveștile familiale sunt „mototolite pe jumătate pe drumul segmentat dintre instanța maternă și cea paternă’’.
Astfel „neaerisirea din poezia mea’’ nu este un defect, ci o proprietate constitutivă, o marcă stilistică care corespunde unei realități psihice: poezia abundă în structuri complexe pentru că eul poetic este claustrat între prezența mamei autoritare și absența tatălui, care îi suprimă o parte semnificativă din genealogie: „absenți au fost bunicii mătușile unchii paterni”/ posibilii verișori și verișoare poveștile îngânate”.
Dincolo de inserțiile intimiste, poemele Noeminei Câmpean se joacă cu intertexte biblice și shakespeariene, mizând pe forța cuvântului migălos integrat în asocieri de limbaj care generează surpriza unor interpretări plurale: „mărgelele de cuvinte vestigii ale dorințelor precum urmele picioarelor în nisip”.
Dacă vrei să vezi cum și-a preschimbat poezia fața în lumea de azi, nu ezita să-ți interoghezi propria interioritate prin racordarea la ecourile Noeminei Câmpean, la fragilitatea spectaculos încastrată în pliurile memoriei precum fluturele conservat în chihlimbar.
Descoperă prin lectură ce ascunde nucleul tău dur și cum îl poți descompune în unde sonore de sensibilitate!
Iar pentru alte recomandări de lecturi contemporane, aruncă o privire pe blogul EPAL!