Suntem astăzi, la cea de-a XXXII-a ediție a Târgului de Carte Gaudeamus, într-un dialog cu literatura, cu istoria, cu realitățile sociale ale modernității și, nu în ultimul rând, cu ceea ce rămâne invizibil în spatele unui roman: munca de documentare.
O temă aparent tehnică, dar esențială atunci când discutăm despre creația scriitoarei Nicoleta Beraru, stabilită de peste două decenii în Belgia. Acolo a predat limba română, iar astăzi lucrează ca specialist în recunoașterea diplomelor străine în cadrul Agenției Guvernului Flamand. Deși trăiește în diaspora de 22 de ani, a ales să rămână fidelă limbii române, scriind în limba maternă. Două romane ne sunt astăzi mărturie: „Cuiburi de berze”, un roman social, și „Nu toate tăcerile”, o ficțiune istorică cu miză psihologică și morală.
„Cuiburi de berze” utilizează metafora emigrantului care „revine, ca berzele, în cuibul părintesc”, după cum mărturisește autoarea într-un interviu pentru Radio România Internațional. Dincolo de această metaforă, romanul social implică o documentare a realității trăite, a psihologiilor individuale și a mecanismelor culturale care modelează existența celor plecați din țara natală și a celor rămași. Documentarea, aici, nu înseamnă arhive sau muzee, ci observație atentă, experiență directă și ascultarea vie a poveștilor oamenilor.
Experiența Nicoletei Beraru într-o țară devenită între timp „acasă”, profesia sa legată de integrarea migranților conferă romanului autenticitate. Copiii rămași în țară provin dintr-o realitate socială bine documentată prin studii, mass-media și experiențele cotidiene ale familiilor separate. Emigrantul „suspendat între două lumi” aduce în narațiune complexitatea identităților în tranziție, o realitate ce nu se poate fi surprinsă doar prin lecturi, ci prin trăire, observație și înțelegerea unei generații marcate de de acest fenomem al migrației.
Prin structură, „Cuiburi de berze” nu ridică dificultăți documentare majore, însă solicită o documentare sensibilă, umană, bazată pe empatie și pe cunoașterea detaliată a contextului social. În acest sens, documentarea devine o formă de solidaritate și o modalitate de a înțelege lumea reală.
Iar dacă în romanul social documentarea se integrează aproape organic, ficțiunea istorică impune un alt tip de rigoare. „Nu toate tăcerile” nu a fost conceput inițial ca roman istoric. Autoarea afirmă: „Am început cu o poveste fictivă… o femeie care a mințit trecând adevărul sub tăcere.” Alegerea satului Chassepierre din sudul Belgiei – selectat aproape întâmplător, „punând degetul pe hartă în pandemie” – a transformat însă radical construcția romanului.
Aici intervine documentarea, în sensul ei clasic și exigent:
- satul devine un spațiu antropologic, încărcat de vestigii ale rezistenței și colaboraționismului din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial;
- narațiunea reclamă un cadru credibil, iar credibilitatea se bazează pe istorie verificată;
- autoarea descrie vizite la muzee, consultări de documentare, studii despre colaboraționismul belgian, despre mișcările de rezistență și despre contexte represive.
Pentru evitarea erorilor, manuscrisul a fost trimis pentru validarea elementelor istorice unui specialist, Frederik Van den Broek. Aici se vede diferența fundamentală față de romanul social: în ficțiunea istorică, documentarea nu este opțională, ci obligatorie. Ea devine un act cu încărcătură morală: ceea ce inventezi trebuie să se sprijine pe ceea ce s-a întâmplat; ceea ce nu știi trebuie verificat; ceea ce pare convenabil narativ trebuie confruntat cu adevărul istoric.
Nicoleta Beraru vorbește deschis despre teama de a aborda istoria unei țări care nu este a ei:
„Nu poți să scrii după ureche. Mi-a fost teamă și încă mă gândesc dacă, într-o zi, voi traduce acest roman – cum va fi primit de belgieni? Dar istoria nu o poate schimba nimeni, indiferent că cineva este deranjat sau uimit că o româncă scrie despre istoria poporului în mijlocul căruia trăiește.”
Într-o epocă marcată de migrație accelerată, de transformări tehnologice și de fluxuri informaționale incontrolabile, rolul documentării devine mai important ca oricând. Deși informația pare „la un click distanță”, riscul superficialității este major.
- În romanul social, documentarea diferențiază observația autentică de stereotipul viral. Identitatea se negociază astăzi în mediul digital, iar scriitorul trebuie să înțeleagă această dinamică pentru a rămâne credibil.
- În romanul istoric, documentarea temeinică funcționează ca antidot împotriva confuziei livrate de algoritmi. Internetul nu poate substitui arhivele, specialiștii și sursele primare.
Într-o lume în schimbare rapidă, scriitorul trebuie să fie simultan observator, antropolog și istoric pentru a putea spune povești adevărate, chiar și atunci când acestea sunt ficțiuni. Documentarea devine un act de igienă intelectuală și o formă de rezistență culturală.
Romanele Nicoletei Beraru ilustrează două fațete ale documentării:
- în romanul social, documentarea este empatie;
- în ficțiunea istorică, documentarea este responsabilitate.
În ambele cazuri, documentarea devine un pod între identități, între țări, între lumi – un pod între tăceri și adevăruri.
Roxana Iorgulescu Bandrabur
redactor Radio România Internațional