Un interviu de Violeta Borzea

 

1. Romanul tău reconstruiește o Japonie tradițională cu o finețe remarcabilă. Cum ai răspunde celor care ar putea vedea în această alegere mai degrabă o Japonie imaginară decât una autentică?

Japonia reconstruită de mine în roman e, fatalmente, una imaginară, așa cum orice text care poată sigiliul ficțiunii ține de domeniul imaginației. Cât privește autenticitatea în literatură, eu o văd ca media aritmetică între minciună și adevăr, un compromis necesar pentru ca povestea scrisă să aibă viață proprie, să însemne cuvânt viu, nu natură moartă cu litere.

 

2. Într-un context literar tot mai atent la nuanțele identitare, cum negociezi poziția autorului care scrie din afara spațiului cultural reprezentat?

Câtă vreme arta rămâne liberă și nepolitizată, avem tot “terenul de joacă” la dispoziție să creăm lumile pe care ni le dorim, cu personajele pe care ni le dorim. Anticipând următoarea ta întrebare, cred că e o formă de curaj, ca autor, să întâmpini ideile care îți vin, indiferent de contexte și reprezentări, cu îndemnul biblic: creșteți și vă înmulțiți și pământul îl stăpâniți!

 

3. Alegerea unui decor îndepărtat, cultural și geografic, pentru un roman de debut este curajoasă. A fost aceasta o formă de libertate sau, dimpotrivă, o provocare suplimentară?

Nu numai în literatură, dar și în viața de zi cu zi, după cum știm, libertatea vine la pachet cu o serie de responsabilități. Prin urmare, pot spune că am avut libertatea să mă joc nestingherit în interiorul lumii mele imaginare, cu responsabiliatea (care e în sine o provocare) ca această lume, odată ce vede lumina tiparului, să dea impresia unei realități palpabile și respirabile. Nu știu în ce măsură am reușit, dar cu siguranță acest lucru a făcut jocul creației mai dificil, mai provocator.

 

4. Dimensiunea antropologică a textului este pregnantă. Cum ai reușit să păstrezi echilibrul între rigoarea documentării și libertatea ficțiunii?

Cred că orice povestitor sau povestaș (ca să trimitem la titlul celebrului roman al lui Mario Vargas Llosa) care se respectă nu trebuie să lase la vedere rigoarea documentării, în aceeași manieră în care zidurile unui imobil gata de locuit nu trebuie să arate materialele de construcție folosite în construirea imobilului respectiv. Dacă povestea Sakurei și a florilor de cireș care mor e numai bună de locuit în ea, asta se datorează faptului că am avut grijă să acopăr cu var toată munca de documentare din spate.

 

5. Sakura pare să funcționeze mai ales ca figură simbolică. A fost intenția ta să privilegiezi sugestia și arhetipul în detrimentul individualizării psihologice?

Am mai văzut interpretarea asta în câteva recenzii, pe care, de altfel, le prețuiesc: Sakura － arhetip al efemerității vieții/al ciclicității anotimpurilor. Într-adevăr, o primă lectură a romanului te conduce spre această interpretare. Însă, dacă tot mi-ai ridicat mingea la fileu, vreau să profit de ocazie și să spun că nu aceasta a fost intenția mea, dimpotrivă. Prin personajul Sakurei, am vrut să atrag atenția asupra unei probleme serioase din realitatea contemporană: nu puțini copii care provin din familii bogate și sunt ținuți în puf, cum se mai spune, odată ce se lovesc de primele greutăți în viață și nefiind echipați cu “trusa de scule” necesară luptei pentru supraviețuire, aruncă prosopul și se sinucid. La polul opus, Kaguya, pe care destinul o încearcă asemenea lui Iov, iese în final cu fruntea sus. De ce? Fiindcă, pentru a putea răzbate, s-a luat la trântă cu viața încă din primii ani. Așadar, de la bun început mi-am propus această antiteză între cele două protagoniste, între cele două moduri de a trăi.

 

6. Recurența morții creează o atmosferă poetică aparte. Te-a preocupat riscul ca această repetiție să devină previzibilă sau ai urmărit tocmai efectul ei ritualic?

Ca să ne destindem puțin după încărcătura filosofică anterioară, nu ezit să spun: ce cumperi, aia primești! Or, dacă te-a atras titlul Și florile de cireș mor și ai cumpărat cartea, era clar că moartea nu avea cum să fie un simplu element decorativ, ci o prezență cât se poate de vie care schimbă fundamental regulile jocului. Cred că cititorii mei au înțeles din prima clipă acest lucru și, în consecință, s-au bucurat de atmosfera poetică pe care ai menționat-o, în ciuda melancoliei și fatalismului pe care le degajă.

 

7. Elementele precum shinigami sau kitsune sunt profund ancorate cultural. Cum le-ai integrat astfel încât să-și păstreze forța simbolică fără a deveni simple repere decorative pentru cititorul occidental?

Chiar dacă, în esență, sunt personaje supranaturale desprinse din șintoism, le-am acordat aceeași atenție ca personajelor mele umane. Forța lor simbolică derivă, așadar, din faptul că acțiunile pe care le fac afectează în mod direct viețile oamenilor care populează Ținuturile de la Răsărit. Cred că romanul ar fi fost mult mai sărac fără shinigami și kitsune, în cele din urmă.

 

8. Romanul pare să favorizeze atmosfera și ritmul interior. Consideri că această opțiune poate intra în tensiune cu așteptările unui cititor orientat spre acțiune?

Am fost plăcut surprins să descopăr că romanul a prins atât la adolescenți și tineri născuți după anul 2000, cât și la generația părinților mei, de exemplu. De fapt, ca să fiu cât se poate de sincer, asta mi-am și dorit: ca romanul să creeze o punte între generații. Iată de ce am convingerea că o poveste bine spusă aduce oamenii laolaltă, indiferent de lucrurile de tot felul care îi despart, inclusiv ritmurile proprii după care își ghidează viața.

 

9. Estetica efemerului, sugerată și de titlu, trimite la o anumită filosofie a existenței. În ce măsură aceasta este o reflecție personală și în ce măsură este un exercițiu de stil cultural?

În viața personală, sunt profund conștient de efemeritatea tuturor lucurilor. Nu e o chestiune estetică, ci una existențială. Vezi tu, ca autori, atunci când suntem înconjurați de lume, părem uneori luați de val, râdem, glumim, stăm la poze, ne simțim bine, fără grjia zile de mâine. Și e perfect în regulă să se întâmple asta! Însă, atunci când ne vedem puși în fața unui document alb pe care vrem să-l însuflețim prin cuvinte, sunt de părere că trebuie să tratăm actul de a crea cu maximă seriozitate. Numai așa cuvântul scris poate avea suficientă forță pentru a îmblânzi moartea.

 

10. Privind retrospectiv, acest roman este mai degrabă o demonstrație de viziune literară sau răspunsul la o necesitate interioară profundă?

În siajul penultimei întrebări, pot spune că romanul de debut a venit, într-adevăr, ca răspuns la necesitățile mele interioare. Forma pe care îmbrăcat-o, pe de altă parte, ține, desigur, de particularitățile viziunii mele literare. Altfel, poate m-aș fi mulțumit să scriu un eseu amplu sau o teză de doctorat pornind de la aceste necesități proprii, în loc de ficțiune.